Urzeala tronurilor

EDDARD

— Durerea este un dar al zeilor, Lord Eddard, îi spuse Marele Maester Pycelle. Înseamnă că osul se lipeşte, carnea se vindecă. Fiţi recunoscător.

— Voi fi recunoscător când picioarele nu mă vot mai durea.

Pycelle aşeză pe masa de lângă pat o butelcă închisă.

— Lapte de mac, dacă durerea devine de nesuportat.

— Dorm prea mult, deja.

— Somnul este un mare vindecător.

— Eu speram să fiţi dumneavoastră acela.

Pycelle zâmbi nefericit.

— E bine că vă văd glumind aşa, lordul meu. Se aplecă mai aproape de el şi-şi coborî vocea: A sosit un corb în această dimineaţă, cu o scrisoare pentru regină, de la tatăl ei. Am considerat că ar fi cel mai bine să aflaţi de ea.

— Aripi negre, cuvinte întunecate, spuse Ned sumbru Despre ce-i vorba?

— Lordul Tywin este foarte supărat pentru că aţi trimis oameni după Ser Gregor Clegane. Mă temeam că aşa va fi. Vă amintiţi că am şi spus-o în consiliu.

— Să-l lăsăm să se supere, zise Ned. De fiecare dată când îl împungea durerea de la picior, îşi amintea de zâmbetul de pe faţa lui Jaime Lannister şi de Jory, mort în luatele sale. N-are decât să-i scrie reginei câte scrisori doreşte. Lordul Beric luptă sub flamurile regelui. Dacă Lordul Tywin încearcă să împiedice dreptatea regelui, va trebui să-i dea socoteală lui Robert. Singurul lucru care-i place Maiestăţii Sale mai mult decât vânătoarea este să se războiască cu lorzii care-l sfidează.

Pycelle se ridică, iar colierul său de Maester zdrăngăni.

— Cum spuneţi. Am să vă vizitez din nou mâine.

Bătrânul îşi adună grăbit lucrurile şi se retrase. Ned nu se îndoia că se îndrepta direct spre apartamentele regale, să şuşotească la urechile reginei. Am crezut că ar fi cel mai bine să aflaţi, într-adevăr… De parcă Cersei nu-l instruise să-i strecoare şi ameninţările tatălui ei. Spera ca răspunsul lui să-l facă să-i clănţăne dinţii aceia impecabili. Ned nu avea nici pe departe atâta încredere în Robert pe cât pretindea, însă nu exista nici un motiv pentru care Cersei să ştie asta.

Când Pycelle plecă, Ned ceru să i se aducă o cupă de vin îndulcit cu miere. Şi licoarea asta îi înceţoşa mintea, dar nu chiar atât de mult. Trebuia să fie capabil să gândească. Pentru a o mia oară se întrebă ce ar fi făcut Jon Arryn, dacă ar fi trăit destul să poată acţiona, după ce ar fi aflat de toate acestea. Sau poate că acţionase şi murise din cauza asta.

Era ciudat, uneori, cum ochii nevinovaţi ai unui copil puteau vedea lucruri în faţa cărora bărbaţii în putere erau orbi. Într-o bună zi, când Sansa va fi mare, va trebui să-i spună cum reuşise ea să-l facă să vadă totul atât de clar. Nu-i câtuşi de puţin ca boşorogul ăla de rege beţiv, glăsuise ea, supărată şi neştiutoare, iar adevărul simplu al acestor spuse se zvârcolise înlăuntrul său, rece precum moartea. Aceasta a fost sabia care l-a răpui pe Jon Arryn, se gândise Ned, şi-l va ucide şi pe Robert,o moarte mai lentă, însă la fel sigură. Picioarele zdrobite se puteau vindeca cu timpul, însă unele trădări ardeau şi otrăveau spiritul.

Degeţel se arătă la o oră după ce plecase Marel Maester, înveşmântat într-o tunică vineţie, cu o mierlă ţesută pe piept în fir negru şi o mantie în dungi, cu negru şi alb.

— Nu pot zăbovi prea mult, lordul meu, anunţă el. Lady Tanda mă aşteaptă la prânz. Fără nici o îndoială că va frige pentru mine un viţel gras. Dacă este la fel d gras precum fiica ei, voi plesni şi voi muri. Cum mai stai cu piciorul?

— Mi-e inflamat şi dureros, îmi provoacă o mâncărime care mă scoate din minţi.

Degeţel ridică o sprânceană.

— Pe viitor, evită să mai laşi vreun cal să cadă pe el. Te îndemn să te vindeci cât mai repede. Regatul devine tot mai frământat. Varys a auzit tot felul de zvonuri ameninţătoare dinspre Apus. Călăreţi liberi şi mercenari s-au adunat la Casterly Rock, iar asta nu din plăcerea goală de a face conversaţie cu Lordul Tywin.

— Sunt veşti de la rege? întrebă Ned. Cât de mult intenţionează Robert să mai stea la vânătoare?

— Ţinând cont de preferinţele sale, cred că va sta în pădure până când tu şi regina o să muriţi de bătrâneţe răspunse Lordul Petyr cu un zâmbet vag. Dar cum asta nu se poate, bănuiesc că se va întoarce imediat ce omoară şi el ceva. Au găsit cerbul alb, din câte se pare… ori mai degrabă, ceea ce a rămas din el. Lupii l-au găsit primii şi i-au lăsat înălţimii Sale doar ceva mai mult de o copită şi un corn. Robert a fost furios, dar numai până când a auzit vorbindu-se de un mistreţ monstruos aflat inima pădurii. Apoi nu i-a mai trebuit nimic altceva decât să pornească după el. Prinţul Joffrey s-a întors în dimineaţa aceasta, cu fraţii Royce, Ser Balon Swann şi vreo alţi douăzeci din grup. Restul au rămas cu regele.

— Câinele? întrebă Ned, încruntându-se.

Dintre toţi cei din anturajul Lannisterilor, Sandor Clegane îl preocupa cel mai mult, acum că Ser Jaime fugise din oraş să i se alăture tatălui său.

— Oh, s-a întors împreună cu Joffrey, ducându-se direct la regină. Degeţel zâmbi. Aş fi dat şi o sută de arginţi numai să-l văd la faţă când a aflat că Lordul Beric s-a dus să-l descăpăţâneze pe frate-său.

— Chiar şi un orb ar putea vedea că-şi urăşte fratele.

— Ah, însă una e să-l urască el şi alta să fie ucis de tine. Odată ce Dondarrion retează piscul Muntelui nostru, pământurile lui Clegane şi avuţia lui vor trece la Sandor, însă nu mi-aş pregăti punga pentru mărunţişul lui, nu de data asta. Iar acum trebuie să mă ierţi. Lady Tanda mă aşteaptă cu viţeii ei graşi.

În drum spre uşă, Lordul Petyr trase cu ochiul la tomul masiv al Marelui Maester Malleon, rămas pe masă, şi se opri, într-o doară, să-l deschidă.

— Genealogiile şi Istoriile Marilor Case ale Celor Şapte Regate, Cu Descrieri ale Măriţilor Lorzi, ale Nobilelor Doamne şi ale Copiilor Lor, citi el. Asta-i cea mai plicticoasă lectură peste care am dat vreodată. O adevărată poţiune pentru dormit, nu-i aşa, lordul meu?

Pentru o clipă, Ned se gândi să-i spună totul, da era în împunsăturile Degeţelului ceva care-l irita. Bărbatul era prea isteţ, întotdeauna cu un zâmbet ironi întipărit pe faţă.

— Jon Arryn studia acest volum când a căzut pat, spuse Ned pe un ton prudent, vrând să vadă ce îiva răspunde.

Iar Degeţel răspunse ca întotdeauna, printr-o vorbă de duh:

— În acest caz, moartea trebuie să fi venit ca o binecuvântată izbăvire.

Lordul Baelish făcu o plecăciune şi plecă. Eddard Stark îşi îngădui o sudalmă. În afară de propriii săi oameni, abia dacă mai era cineva în acest oraş în care să mai aibă încredere. Degeţel o ascunsese pe Catelyn şi-l ajutase pe Ned în cercetările sale, dar graba cu care îşi salvase pielea când Jaime şi mercenarii lui apăruseră din ploaie încă îl mai deranja. Varys era şi mai rău. Cu toate asigurările privind devotamentul său, eunucul ştia prea multe şi făcea prea puţine. Marele Maester Pycelle părea, cu fiecare zi care trecea, tot mai mult o creatură din bătătura lui Cersei, iar Ser Barristan era un bătrân rigid îi va spune lui Ned doar să-şi facă datoria.

Avea primejdios de puţin timp la dispoziţie. Regele se va întoarce curând de la vânătoare, iar onoarea-i cerea lui Ned să-i spună tot ce aflase. Vayon Poole aranjase ca Sansa şi Arya să se îmbarce la bordul Vrăjitoarei Vântului, în Braavos, de acum în trei zile. Se vor întoarce la Winterfell înainte de recoltă. Ned nu mai putea avea scuza preocupării pentru siguranţa lor ca să m tragă de timp.

Totuşi, noaptea trecută îi visase pe copiii lui Rhaegar. Lordul Tywin le lăsase trupurile la picioarele Tronului de fier, învelite în mantiile stacojii ale gărzilor Casei. Fusese foarte înţelept din partea sa: sângele nu se vedea atât de tare prin pânza roşie. Micile prinţese erau desculţe, încă înveşmântate în hainele de noapte, iar băiatul… băiatul…

Ned nu putea să mai lase să se întâmple aşa ceva. Regatul nu mai putea suporta încă un rege smintit, încă un dans al sângelui şi al răzbunărilor. Trebuia să găsească o cale de a salva copiii.

Robert putea fi şi milos. Ser Barristan nu era singurul pe care-l iertase. Marele Maester Pycelle, Varys Păianjenul, Lordul Balon Greyjoy, fiecare dintre ei fusese, cândva, duşmanul lui Robert, şi toţi fuseseră reprimiţi în graţiile sale şi li se permisese să-şi păstreze titlurile şi rangurile în schimbul unui jurământ de credinţa. Atât timp cât un bărbat era curajos şi cinstit, Robert îl trata cu toate onorurile şi respectul cuvenit unui duşman valoros.

Dar asta era altceva: otravă în întuneric, un pumnal înfipt până în suflet. Nu ar fi putut ierta niciodată asta, după cum nu-l iertase nici pe Rhaegar. Îi va ucide pe toţi, îşi dădu Ned seama. Şi totuşi, ştia că nu ar fi putut să tacă. Avea o datorie faţă de Robert, faţă de regat, faţă de memoria lui Jon Arryn… şi faţă de Bran care, în mod sigur, aflase parţial adevărul. Pentru ce altceva să fi încercat ei să-l ucidă?

Mai târziu, în aceeaşi după-amiază, trimise după Tomard, străjerul impunător cu favoriţi roşcaţi, pe care copiii săi îl porecliseră Tom Grasul. Cum Jory era mor şi Alyn plecat, Tom Grasul era la comanda gărzii Case sale. Acest gând îi provoca lui Ned o nelinişte vagă. Tomard era un bărbat solid, afabil, credincios, neobosit, capabil, în anumite limite, însă avea aproape cinci zeci de ani, şi nici măcar în tinereţe nu fusese niciodată foarte energic. Poate că Ned ar fi trebuit să se grăbească să-şi trimită jumătate din gardă şi cei mai buni spadasini odată cu ei.

— Voi avea nevoie de ajutorul tău, spuse Ned când Tomard se înfăţişă înaintea lui, cu un aer foarte îndatoritor, ca întotdeauna când era chemat de lordul său, Du-mă în grădina zeilor.

— Este oare înţelept, Lord Eddard? Cu piciorul rănit şi toate cele?

— Poate că nu, dar este necesar.

Tomard îl chemă pe Varly. Cu câte un braţ petrecut peste umărul fiecăruia dintre cei doi, Ned izbuti să coboare treptele abrupte ale turnului şi să şontâcăi prin curte.

— Vreau să dublezi gărzile, îi spuse el lui Tom Grasul. Nu intră şi nu iese nimeni din Turnul Mâinii fără încuviinţarea mea.

Tom clipi nedumerit.

— Lordul meu, cum Alyn şi ceilalţi sunt plecaţii, suntem deja foarte solicitaţi.

— Numai pentru puţin timp. Prelungeşte schimburile.

— După cum spuneţi, lordul meu, răspunse Tom. Aş putea întreba de ce…

— Mai bine nu, răspunse Ned sec.

Grădina zeilor era pustie, aşa cum era întotdeauna în această citadelă a zeilor sudici. Piciorul lui Ned protestă din greu când îl lăsară în iarbă, lângă copacul inimii.

— Mulţumesc. Scoase o bucată de hârtie din mânecă, pecetluită cu sigiliul Casei sale. Rogu-te, trimite asta îndată.

Tomard se uită la numele pe care Ned îl scrisese pe hârtie şi-şi umezi neliniştit buzele.

— Lordul meu…

— Fă cum ţi-am spus, Tom!

Cât de mult zăbovise în liniştea grădinii zeilor, n-ar li putut spune. Era odihnitor aici. Zidurile groase opreau zarva de la castel şi putea auzi cântecul păsărilor, târâitul greierilor, frunzele foşnind în adierea blândă. Copacul inimii era un stejar, brun şi fără chip, dar, Ned Stark putea simţi prezenţa zeilor săi. Piciorul nu mai părea să-l doară atât de tare.

Veni la el la apusul soarelui, pe când norii se înroşiseră peste ziduri şi turnuri. Veni singură, aşa cum o rugase. De data aceasta se îmbrăcase simplu, în haine verzi, de vânătoare, şi cizme din piele. Când îşi trase gluga mantiei sale maro, văzu urma, acolo unde o lovise regele. Culoarea vineţie pălise spre galben, iar umflătura se mai retrăsese, însă nu putea fi nici o îndoială asupra cauzei.

— De ce aici? întrebă Cerşei Lannister oprindu-se înaintea lui.

— Ca să poată vedea şi zeii.

Ea se aşeză lângă el pe iarbă. Fiecare mişcare a ei era plină de graţie. Părul blond, buclat, se unduia în vânt, iar ochii ei aveau verdele frunzelor vara. Trecuse multă vreme de când Ned Stark nu mai văzuse atâta frumuseţe, însă acum o observă.

— Cunosc adevărul pentru care a murit Jon Arryn, îi spuse.

— Chiar aşa? Regina îi privi chipul, prudentă ca o pisică. De asta m-ai chemat aici, Lord Stark? Să-mi spui cimilituri? Sau ai intenţia de a mă captura, cum a făcut soţia ta cu fratele meu?

— Dacă ai fi fost convinsă cu adevărat de asta, nu ai mai fi venit. Ned îi atinse timid obrajii. Ţi-a mai făcut asta şi înainte?

— O dată sau de două ori. Ea se trase, îndepărtându-se de mâna lui. Însă niciodată în faţa cuiva. Jaime l-ar fi omorât pe loc, chiar cu preţul vieţii sale. Cersei îl privi sfidătoare. Fratele meu valorează cât o sută dintre prietenii tăi.

— Fratele tău? zise Ned. Sau iubitul tău?

— Amândoi. Nu se depărtase de adevăr. Încă de când eram copii. Şi de ce nu? Targaryenii s-au căsătorit frate cu soră timp de trei sute de ani, pentru a-şi păstra sângele neîntinat. Iar eu şi Jaime suntem mai mult decât frate şi soră. Suntem o singură persoană în două trupuri. Am împărţit acelaşi pântec. El a venit pe lume ţinându-mă de picior, zice bătrânul nostru Maester. Când mă pătrunde, mă simt… Întregită. Umbra unui zâmbet îi alunecă pe buze.

— Fiul meu, Bran…

Spre cinstea ei, Cersei nu-i evită privirea.

— Ne-a văzut. Îţi iubeşti copiii, nu-i aşa?

Robert îi pusese aceeaşi întrebare, în dimineaţa ciorovăielii, îi dăduse acelaşi răspuns.

— Din tot sufletul meu.

— Eu nu mai puţin pe ai mei.

Ned se gândi: Dacă s-a ajuns aici, la viaţa unui copil pe care nu l-am cunoscut faţă de cele ale lui Robb şi Sansa şi Arya şi Bran şi Rickon, ce-aş face? Chiar şi aşa, ce-ar face Catelyn dacă ar fi în joc viaţa lui fon faţă de viaţa copiilor zămisliţi din trupul ei? Nu ştia. Se rugă să nici nu afle vreodată.

— Toţi trei sunt ai lui Jaime, spuse el. Nu era o întrebare.

— Mulţumesc zeilor.

Sămânţa e puternică, ţipase Jon Arryn pe patul de moarte, şi aşa era. Toţi acei bastarzi, cu părul la fel de negru precum noaptea… Marele Maester Malleon înregistrase ultima împreunare dintre cerb şi leu, acum nouăzeci de ani, când Tya Lannister se măritase cu Gowen Baratheon, cel de-al treilea fiu al suveranului. Singurul lor urmaş, un băiat fără nume, descris de Malleon în tomul său drept un băietan mare şi voinic, născut cu păr negru pe cap, murise în pruncie. Cu treizeci de ani înainte de asta, un bărbat Lannister luase de soaţă o fată Baratheon. Ea îi dăruise trei fiice şi un fiu, toţi cu părul negru. Indiferent cât de mult căutase Ned prin paginile îngălbenite şi sfărâmicioase, întotdeauna scosese aurul înaintea cărbunelui.

— Doisprezece ani, zise Ned. Cum se face că nu ai copii cu regele?

Ea-şi ridică privirile sfidătoare.

— Robert al tău mi-a făcut o dată un copil, spuse ea cu vocea plină de dispreţ. Fratele meu a găsit o femeie să mă scape de el. Robert n-a aflat niciodată. Dacă e să spun adevărul, abia suport să mă atingă şi nu l-am mai lăsat de ani de zile să mă pătrundă. Cunosc alte feluri de a-i face plăceri, când îşi lasă târfele mai multă vreme şi se împleticeşte până în camera mea de culcare. Indiferent ce facem, regele este de obicei aşa de beat, încât a doua zi dimineaţa nu-şi mai aminteşte nimic.

Cum de putuseră fi cu toţii atât de orbi? Adevărul zăcuse în tot acest timp sub ochii lor, scris pe feţele copiilor. Ned se simţea vlăguit.

— Mi-l amintesc pe Robert cum era în ziua în care a preluat tronul, un rege în toată fiinţa lui, spuse el încet. Poate că l-au iubit din tot sufletul o mie de femei. Dar ce ti-a făcut ca să-l urăşti atât de mult?

Ochii ei scăpărau, un foc verde în apus, precum leoaica de pe sigiliul ei.

— În noaptea ospăţului de la nunta noastră, prima dată când am împărţit acelaşi pat, m-a chemat pe numele surorii tale. Era deasupra mea, în mine, puţind a vin, şi-mi şoptea Lyanna.

Ned Stark se gândi la trandafirii de un albastru-palid, iar pentru o clipă îi veni să plângă.

— Nu ştiu de care dintre voi mi-e mai multă milă. Regina păru amuzată.

— Păstrează-ţi mila pentru tine, Lord Stark. Nu am nevoie de ea.

— Ştii ce trebuie să fac.

— Trebuie? Ea îşi puse mâna pe piciorul lui sănătos, chiar deasupra genunchiului. Un bărbat adevărat face ce vrea, nu ce trebuie. Degetele ei îi mângâiau uşor coapsa, era cea mai discretă dintre promisiuni. Regatul are nevoie de o Mână puternică. Joff nu va fi pregătit decât peste ani de zile. Nimeni nu mai vrea încă un război, eu cu atât mai puţin. Mâna ei îi atinse faţa şi părul. Dacă prietenii se transformă în duşmani, duşmanii se pot transforma şi ei în prieteni. Soaţa ta este la o mie de leghe depărtare de aici, iar fratele meu a fugit. Fii bun cu mine, Ned. Îţi jur că nu vei regreta.

— I-ai făcut aceeaşi ofertă şi lui Jon Arryn? îl pălmui.

— Voi purta asta ca pe o medalie de onoare, spuse Ned sec.

— Onoare, scuipă ea. Cum îndrăzneşti s-o faci pe nobilul cu mine? Drept cine mă iei? Ai un bastard al tău, l-am văzut. Mă întreb cine a fost mama lui. Vreo ţărancă din Dornish, pe care-ai siluit-o în timp ce cătunul ei ardea? Vreo târfă? Ori a fost sora jelitoare, Lady Ashara? Mi s-a povestit că s-a aruncat în mare. De ce? Pentru fratele pe care i l-ai măcelărit, sau pentru copilul pe care i l-ai furat? Spune-mi, onorabile Lord Eddard, în ce fel eşti tu altfel decât Robert, decât mine sau decât Jaime?

— Pentru început, zise Ned, eu nu ucid copii. Ai face bine să mă asculţi, doamna mea. Am să spun asta o singură dată. Când se întoarce regele de la vânătoare, intenţionez să-i dezvălui întregul adevăr. Trebuie să fi deja plecată atunci — tu şi copiii tăi, toţi trei, şi nu la Casterly Rock. Dacă aş fi în locul tău, aş lua o corabie spre Oraşele Libere, sau chiar mai departe, spre Insulele Verii, sau Portul Ibben. Cât de departe te duce vântul.

— Exil, făcu ea. O cupă amară din care să beau.

— O cupă mai dulce decât cea pe care le-a dat-o tatăl tău copiilor lui Rhaegar, comentă Ned, şi mult mai buna decât ceea ce meriţi. Tatăl şi fraţii tăi ar face bine să plece împreună cu tine. Aurul Lordului Tywin vă va asigura întregul confort şi toţi mercenarii de care aveţi nevoie ca să fiţi în siguranţă. Vei avea nevoie de ei. Îţi promit că, indiferent unde fugi, ura lui Robert te va urmări peste tot, chiar şi la capătul lumii, dacă va fi nevoie.

Regina se ridică.

— Şi ce ai de spus despre ura mea, Lord Stark? întrebă ea pe un ton moale. Ochii ei cătară spre faţa lui. Ar fi trebuit să iei întregul domeniu pentru tine. Era acolo, numai să fi întins mâna. Jaime mi-a povestit cum l-ai găsit pe Tronul de Fier, în ziua căderii Debarcaderului Regelui, şi cum l-ai făcut să coboare. Acela a fost momentul tău. Tot ce ar fi trebuit să faci ar fi fost să urci treptele alea şi să te aşezi. Ce greşeală întristătoare!

— Am săvârşit mai multe greşeli decât îţi poţi imagina, zise Ned, însă nu şi pe asta.

— Oh, ba şi pe asta, lordul meu, insistă Cersei. Când intri în jocul tronurilor, ori câştigi, ori mori. Nu există o cale de mijloc.

Îşi ridică gluga, pentru a-şi ascunde faţa umflată, şi-l lăsă acolo, în întuneric, la rădăcina stejarului, în mijlocul liniştii din grădina zeilor, sub un cer albastru-vineţiu. Stelele începuseră să apară.