Urzeala tronurilor

ARYA

Motanul negru, cu o singură ureche, îşi cabra spatele şi sâsâi spre ea.

Arya o luă în jos pe alee, balansându-se uşor pe tălpile picioarelor desculţe, ascultând bătăile propriei sale inimi, respirând încet şi adânc. Tăcută ca o umbră, îşi spuse, uşoară ca pana. Motanul o privi venind, cu ochi neliniştiţi.

Prinderea pisicilor era dificilă. Mâinile ei erau pline de zgârieturi pe cale de vindecare şi ambii genunchi erau juliţi până la sânge, din cauza căzăturilor. La început, chiar şi pisica uriaşă şi grasă a bucătarului reuşise să-i scape, însă Syrio se ţinuse de capul ei zi şi noapte. Când alergase la el cu mâinile însângerate, el îi spusese:

— Atât de încet? Fii mai rapidă, fato. Duşmanii tăi îţi vor provoca ceva mai mult decât simple zgârieturi. Îi tamponase rănile cu foc din Myr, care o arsese atât de tare, încât trebuise să-şi muşte buzele ca să nu ţipe de durere. Apoi o trimisese după alte pisici.

Fortăreaţa Roşie era plină de pisici: pisici bătrâne şi leneşe, dormitând la soare, vânători de şoareci cu ochii reci, pisoi mici şi agili, cu ghearele ca nişte ace, pisicile doamnelor, pieptănate şi încrezătoare, altele ca nişte umbre zdrenţuite, scotocind mormanele de gunoaie. Arya le fugărise una câte una şi le capturase, aducându-le, mândră, la Syrio Forel… pe toate în afară de asta cu o singură ureche, acest drac negru de motan.

— Ăsta-i adevăratul rege la castel, îi spusese una dintre mantiile aurii. Mai bătrân ca păcatul şi de două ori mai rău. O dată, regele îl aşezase la ospăţ pe tatăl reginei, iar ticălosul ăsta întunecat a sărit pe masă şi a înşfăcat prepeliţa friptă chiar dintre degetele Lordului Tywin. Robert a râs atât de tare, încât aproape că a plesnit. Să te ţii departe de el, copilă.

O alergase prin jumătate de castel: de două ori în jurul Turnului Mâinii, de-a lungul curţii interioare, prin grajduri în jos, pe treptele în spirală, dincolo de bucătăria mică, de curtea porcilor şi cazarma mantiilor aurii, de-a lungul zidului de la râu şi chiar pe trepte şi în sus şi-n jos pe Calea Trădătorului, din nou jos şi dincolo de porţi şi în jurul fântânii, înăuntru şi-n afara unor clădiri ciudate, până ce Arya ajunsese să nu mai ştie unde se afla.

În cele din urmă îl încolţise. Ziduri înalte se ridicau din toate părţile, iar în faţă era doar o suprafaţă de piatră, fără nici o deschizătură.

Tăcută ca o umbră, repetă ea, alunecând înainte, uşoară ca pana.

Când ajunse la trei paşi de el, motanul ţâşni. Întâi la stânga, apoi la dreapta; şi tot aşa făcu şi Arya, tăindu-i orice cale de scăpare. El sâsâi din nou şi încercă s-o zbughească printre picioarele ei. Iute ca şarpele, se gândi ea.

Mâinile ei se încleştară în jurul lui. Îl strânse la piept, dansând şi râzând tare, pe când ghearele lui zgâriau pieptul vestei sale de piele. Fulgerător, îl sărută chiar între ochi şi-şi trase capul înapoi cu o clipă înainte ca ghearele lui să-şi fi găsit drumul spre faţa ei. Motanul scheună şi scuipă.

— Ce faci cu pisica asta?

Surprinsă, Arya lăsă motanul să-i scape şi se răsuci spre locul de unde se auzise vocea. Motanul dispăru în» tr-o clipită. La capătul aleii stătea o fetiţă cu o claie de bucle aurii, îmbrăcată frumos, ca o păpuşă în satin albastru. Lângă ea era un băieţel rotofei şi blond, cu un cerb cabrat, ţesut cu perle pe pieptar, şi cu o sabie în miniatură la centură. Prinţesa Myrcella şi Prinţul Tommen, se gândi ea. O septă, la fel de masivă ca un cal de povară, veghea asupra lor, iar în urma ei erau doi bărbaţi cu mantii purpurii, gărzile Casei Lannister.

— Ce făceai cu pisica aceea, băiatule? întrebă Myrcella din nou. Apoi spuse spre fratele ei: E un băiat zdrenţăros, nu? Uită-te la el. Şi chicoti.

— Un băiat zdrenţăros, care pute, fu de acord Tommen. Nu mă cunosc, îşi dădu Arya seama. Nici măcar nu ştiu că sunt fată. Nici nu era de mirare; era desculţă şi murdară, părul îi era încâlcit de la alergătura îndelungată prin castel, era îmbrăcată cu o vestă zgâriată de ghearele pisicii şi pantaloni maro, din pânză aspră, tăiaţi deasupra genunchilor juliţi. Nu te duceai în fuste şi mătăsuri la vânătoare de pisici. Îşi plecă repede capul şi căzu într-un genunchi. Poate că nici n-o vor recunoaşte. Iar dacă o vor recunoaşte, nu va afla niciodată sfârşitul poveştii. Septa Mordane ar fi îngrozită, iar de ruşine, Sansa nu ar mai vorbi niciodată cu ea.

Bătrâna septă grasă avansa.

— Băiete, cum ai ajuns aici? Nu ai ce căuta în această parte a castelului.

— Nu-i puteţi opri pe alde ăştia, spuse una dintre mantiile purpurii, după cum nu poţi scăpa de şobolani.

— De unde eşti, băiete? îl înghesui septa. Răspunde-mi. Ce-i cu tine, eşti mut?

Aryei i se oprise vocea în gât. Dacă răspundea, Tommen şi Myrcella o vor recunoaşte cu siguranţă.

— Godwyn, adu-l aici, zise septa.

Străjerul mai înalt o luă pe alee. Panica îi cuprinse gâtul ca o mână de uriaş. Nu ar fi putut scoate nici un cuvânt, nici dacă viaţa ei ar fi atârnat de asta. Liniştita precum apa lină, zise ea fără cuvinte.

Când Godwyn se întinse spre ea, Arya îl evită. Iute ca un şarpe. Se aplecă spre stânga, astfel că degetele lui îi atinseră doar braţul, şi se învârti în jurul lui. Lină ca mătasea verii. Când el reuşi să se întoarcă, ea gonea deja în jos pe alee. Rapidă ca o căprioară. Septa ţipa la ea. Arya i se strecură printre picioarele groase şi albe ca nişte coloane de marmură, se ridică, îl trânti pe Prinţul Tommen şi sări peste el când acesta căzu destul de rău, scoţând un ooof, fugi şi de cel de-al doilea străjer şi apoi trecu de toţi, gonind cât o ţineau picioarele.

Auzi strigăte, apoi zgomote grele de paşi apropiindu-se în urma sa. Se aruncă la pământ şi se rostogoli. Mantiile roşii o depăşiră înclinându-se într-o parte, împleticindu-se. Arya ţâşni din nou în picioare. Văzu o fereastră deasupra ei, înaltă şi îngustă; abia dacă era mai mare decât o ambrazură pentru arcaşi. Sări, se prinse dc pervaz şi se trase în sus. Îşi ţinu respiraţia când se strecură prin fereastră. Alunecoasă ca un tipar. Căzu la podea înaintea unei spălătorese uluite, sări în picioare, îşi înlătură mizeria de pe haine şi o luă din nou la goană, ieşind pe uşă, străbătând un coridor lung, jos pe scări, şi traversând o curte ascunsă, dădu un colţ, sări un zid şi se strecură printr-o fereastră lungă şi îngustă într-o pivniţă, unde era o beznă desăvârşită. Zgomotele se auzeau tot mai slab în urma ei.

Arya era istovită şi se rătăcise de-a binelea. O păţise, dacă o recunoscuseră, însă nu credea asta. Se mişcase prea repede. Rapidă ca o căprioară.

Se aşeză pe vine în întuneric, cu spatele sprijinit de peretele umed, din piatră, şi aşteptă să-şi audă urmăritorii, însă singurele sunete erau bătaia inimii ei şi clipocitul îndepărtat al apei. Tăcută ca umbra, îşi spuse. Se întrebă unde ajunsese. În primele zile după ce sosiseră la Debarcaderul Regelui, avusese nişte vise urâte, cum că se rătăcea prin castel. Tatăl sau îi spusese că Fortăreaţa Roşie era mai mică decât Winterfell, însă în visele ei era imens, un labirint nesfârşit din piatră, cu pereţi care păreau că se răsucesc şi se transformă în spatele ei. Se pomenea rătăcind prin săli întunecoase, cu tapiserii spălăcite, coborând nesfârşite scări circulare, gonind prin curţi sau peste poduri, strigătele ei rostogolindu-se fără nici un răspuns. În unele încăperi, de pe pereţii roşii părea că picură sânge şi nu putea găsi niciunde o fereastră. Uneori, putea auzi vocea tatălui ei, dar întotdeauna de la mare distanţă, şi, indiferent cât de mult alerga în întâmpinarea ei, o auzea din ce în ce mai slab şi mai slab, până ce dispărea cu totul, iar Arya rămânea singură în întuneric.

Era foarte întuneric şi acum, îşi dădu ea seama. Îşi strânse genunchii la piept şi se înfiora. Va aştepta în tăcere, cât va număra până la zece mii. După aceea, va fi în siguranţă dacă se va strecura afară şi o va lua spre casă.

Cam pe când ajunsese cu număratul la optzeci şi şase, încăperea începuse să se mai lumineze, ochii obişnuindu-i-se cu bezna. Încet, contururile din jurul ei îşi dezvăluiră aspectul. Ochi uriaşi, goi, se holbau hămesiţi la ea prin întuneric şi văzu umbrele ascuţite şi şterse ale unor dinţi lungi. Uitase de numărătoare. Închise ochii şi-şi muşcă buza, destrămând frica. Când privi din nou, monştrii dispăruseră. Nu-i văzuse niciodată. Îşi închipui că Syrio era lângă ea, în întuneric, şoptindu-i în urechi. Liniştită ca apa lină, îşi spuse. Puternică precum un urs, cumplită ca o pumă. Deschise ochii din nou.

Monştrii erau tot acolo, însă frica ei dispăruse.

Arya se ridică în picioare, mişcându-se prudentă. Capetele erau în jurul ei. Atinse unul, curioasă, întrebându-se dacă era real. Vârfurile degetelor ei mângâiară un maxilar masiv. Îl simţea ca şi cum era destul de real. Osul era neted sub palma ei, rece şi tare la atingere. Îşi plimbă degetele în jos, pe un dinte negru şi ascuţit, un pumnal făcut din beznă. Se înfiora.

— E mort, spuse ea cu voce tare. E doar o hârcă, nu-mi poate face rău. Totuşi, cumva, monstrul părea să ştie că era acolo. Putea simţi cum ochii goi o priveau prin beznă, şi mai era ceva în acea încăpere întunecoasă, cavernoasă, ceva ce nu o iubea deloc. Se trase de lângă craniu şi se lovi de următorul, mai mare decât primul. Pentru o clipă, îi putu simţi colţii înfigându-i-se în umăr, de parcă ar fi vrut să-i smulgă carnea. Arya se răsuci şi simţi pielea agăţându-se şi sfâşiindu-se când colţul uriaş muşcă din vesta ei, apoi o luă la fugă. Un alt craniu se înălţa înainte, cel mai mare monstru dintre toţi, însă Arya nu încetini. Sări peste o creastă de colţi negri, mari ca nişte săbii, ţâşni printre fălcile flămânde şi se aruncă spre uşă.

Mâinile ei găsiră inelul unui zăvor greu, de fier, prins pe uşă, şi-l trase. Uşa râmase o clipă înţepenită, refuzând să se deschidă, dar începu să se crape încet, spre interior» cu un scârţâit atât de sonor, încât Arya era sigură că putea fi auzit în întregul oraş. Deschise uşa doar atât cât să se strecoare afară, în holul de dincolo de ea.

Dacă încăperea cu monştri fusese întunecată, holul părea cel mai negru hău din cele şapte iaduri. Liniştită ca apa lină, îşi spuse Arya, dar chiar şi după ce aşteptă o clipă să-şi obişnuiască din nou ochii cu bezna, nu găsi nimic de văzut, în afară de conturul cenuşiu al uşii de care trecuse. Îşi mişcă degetele în faţa ochilor, simţi aerul dislocându-se, însă nu văzu nimic. Era oarbă. O dansatoare a apei vede cu toate simţurile ei, îşi reaminti. Închise ochii şi-şi regla respiraţia, se adapă din tăcere şi-şi întinse mâinile.

Degetele ei atinseră piatră aspră şi nefinisată în stânga. Urmă peretele, mâna îi alunecă pe suprafaţa lui, iar ea făcu paşi mici şi târşiţi prin beznă. Toate holurile duc undeva. Acolo unde este o cale spre înăuntru, se deschide şi o cale spre ieşire. Frica taie mai adânc decât săbiile. Aryei nu-i va mai fi teamă. I se părea că mersese foarte mult când zidul se termină brusc şi un val de aer rece îi trecu peste obraji. Fire din părul despletit îi mângâiară uşor pielea.

Undeva departe, în jos, auzi zgomote. Scrâşnetul unor cizme, zarvă de glasuri îndepărtate. O lumină pâlpâitoare atinse slab zidul, iar ea văzu că stătea chiar la buza unui puţ mare şi negru, un tunel lat de şapte metri, care se avânta adânc în pământ. În loc de trepte, lângă peretele curbat fuseseră aşezate pietroaie uriaşe, coborând în cerc tot mai jos, întunecate precum treptele spre iadul despre care le povestea Bătrâna Nan. Dar ceva ieşea din beznă, din măruntaiele pământului…

Arya se uită peste margine şi simţi pe faţă respiraţia rece şi neagră. Departe, în jos, văzu licărirea unei singure torţe, firavă ca flacăra unei lumânări. Desluşi că era vorba despre doi oameni. Umbrele lor alunecau strâmbate pe laturile puţului, alungite ca nişte giganţi. Le putea auzi glasurile, reverberându-se în tunel.

— …găsit unul dintre ticăloşi, spunea unul. Ceilalţi vor urma curând. O zi, două, trei, două săptămâni…

— Şi când va afla adevărul, ce va face? răsună cea de-a doua voce, scăldată în accentele lichide ale Oraşelor Libere.

— Numai zeii singuri ştiu asta, spuse prima voce. Arya putea vedea fuiorul de fum cenuşiu desprinzându-se din torţă, ridicându-se răsucit ca un şarpe. Nebunii au încercat să-i omoare fiul şi, ce-i mai rău, au transformat totul într-o farsă caraghioasă. El nu-i un om care să treacă peste aşa ceva cu vederea. Te previn, lupul şi leul îşi vor sări, curând, la gât, indiferent dacă vrem asta sau nu.

— Prea repede, mult prea repede, se plânse vocea cu accent. La ce ar servi un război acum? Nu. suntem pregătiţi. Amână totul.

— Aş putea la fel de bine să încerc să opresc timpul. Mă crezi vreun vrăjitor?

Celălalt chicoti.

— Nici mai mult, nici mai puţin.

Flăcările linseră aerul rece. Umbrele înalte aproape că ajunseseră la ea. O clipă mai târziu, bărbatul care ţinea torţa intră în câmpul ei vizual, cu tovarăşul lui lângă el, Arya se trase înapoi de lângă puţ, cu burta lipită de pământ, îşi ţinu răsuflarea când bărbaţii ajunseră la capătul scărilor.

— Ce vrei să fac? întrebă purtătorul torţei, un bărbat solid, cu o capă la jumătate, din piele.

Chiar şi în cizmele grele, picioarele sale păreau că alunecă pe pământ, fără nici un sunet. O faţă rotundă, plină de cicatrici, şi un smoc de barbă se iţeau de sub coiful de oţel, iar peste hainele de piele groasă purta cămaşă de zale; la cingătoare, avea un pumnal şi o sabie scurtă. Aryei i se păru că era ceva ciudat de familiar în aspectul lui.

— Dacă o Mână poate muri, de ce nu şi alta? replică bărbatul cu accent şi barbă galbenă, despicată. Ai mai dănţuit pe muzica asta şi înainte, prietene.

Nu era cineva pe care Arya să-l mai fi văzut vreodată, era sigură de asta. Exagerat de gras, şi cu toate astea părea că păşeşte atât de uşor, punându-şi greutatea pe perniţele tălpilor aşa cum ar fi făcut un dansator pe apă. Inelele sale licăreau în lumina torţei, aur roşu şi argint alb, incrustate cu rubine, safire, ochi de tigru. Avea câte un inel pe fiecare deget; pe unele chiar două.

— Înainte nu a fost ca acum, iar Mâna asta nu-i precum cealaltă, spuse bărbatul cu cicatrici, intrând amândoi în hol.

Nemişcată ca piatra, îşi spuse Arya, tăcută ca o umbră. Orbiţi de strălucirea torţei lor, nici nu o văzură lipită de piatră, la numai câţiva paşi distanţă.

— Poate că ai dreptate, răspunse barba despicată, oprindu-se să-şi tragă respiraţia după ce urcase atât. Fără îndoială, trebuie să câştigăm timp. Prinţesa este însărcinată. Khal-ul nu se va pune în mişcare decât după ce i se naşte fiul. Ştii cum sunt ei, aceşti sălbatici.

Bărbatul cu torţa apăsă pe ceva. Arya auzi un huruit profund. O lespede uriaşă de piatră, roşie în lumina torţei, alunecă în jos din tavan, cu o bufnitură răsunătoare care aproape că o făcu să ţipe. Acolo unde fusese intrarea în puţ, nu mai era decât piatră masivă, solidă şi intactă.

— Dacă nu se pune singur în mişcare cât de curând, s-ar putea să fie prea târziu, zise bărbatul solid, cu coiful de oţel. Ăsta nu mai este un joc pentru doi, dacă o fi fost vreodată. Stannis Baratheon şi Lysa Arryn au fugit acolo unde nu mai pot să-i ajung, iar gurile rele spun că adună oameni în jurul lor. Cavalerul Florilor scrie la Highgarden, grăbindu-l pe tatăl său, lordul, să o trimită pe sora lui la curte. Fata este o fecioară de paisprezece ani, dulce şi frumoasă şi atrăgătoare, iar Lordul Renly şi Ser Loras intenţionează să i-o vâre în pat lui Robert, s-o mărite cu el şi s-o facă noua regină. Degeţel… numai zeii ştiu ce jocuri face Degeţelul. Totuşi, Lordul Stark este cel care-mi tulbură somnul. Îl are pe bastard, are cartea şi, foarte curând, va avea şi adevărul. Iar acum soaţa lut l-a răpit pe Tyrion Lannister, mulţumită uneltirilor Degeţelului. Lordul Tywin va considera asta o ofensă, iar Jaime are o afecţiune ciudată pentru acest Pezevenghi. Dacă Lannisterii se mişcă spre nord, asta-i va aduce şi pe Tully. Tu spui: Amână, iar eu răspund: Grăbeşte-te. Nici chiar cei mai buni jongleri nu pot să ţină în aer, pe veci, o sută de bile.

— Tu eşti mai mult decât un jongler, prieten drag. Eşti un adevărat vrăjitor. Tot ce-ţi cer este să-ţi foloseşti farmecele ceva mai mult.

O luară în jos pe coridor în direcţia de unde venise Arya, trecând de încăperea cu monştri.

— Voi face tot ce pot, spuse moale cel cu torţa. Îmi trebuie aur şi încă cincizeci de păsări.

Îi lăsă să o ia înainte, apoi începu să se furişeze pe urmele lor. Tăcută ca umbra.

— Atât de multe? Vocile se auzeau mai slab acum, iar lumina se diminua înaintea ei. Cei de care ai nevoie sunt greu de găsit… aşa tineri, să-şi cunoască hrisoavele… poate mai bătrâni… nu mor aşa de uşor…

— Nu. Cei tineri sunt mai siguri… tratează-i cu blândeţe…

— …dacă-şi ţin gurile…

— …riscul…

Multă vreme după ce vocile lor se risipiseră, Arya încă mai putea vedea lumina torţei, o stea fumegândă care o invita s-o urmeze. De două ori i se păru că o pierduse, însă continuă să meargă şi de fiecare dată se pomeni la capătul unei scări înguste şi abrupte, iar torţa licărea slab departe, sub ea. Se grăbi după ea, coborând şi tot coborând. O dată, se împiedică de o piatră şi căzu lovindu-se de perete, iar mâna ei atinse pământul gol, susţinut de bârne, în vreme ce înainte, tunelul fusese placat cu piatră.

Trebuie că se furişase în urma lor câţiva kilometri. În cele din urmă dispărură, însă nu ar fi putut merge decât înainte. Găsi din nou peretele şi-l urmă, oarbă şi pierdută, prefăcându-se că Nymeria păşea neauzită lângă ea, în beznă. La sfârşit, ajunse într-o apă puturoasă, care-i venea până la genunchi, dorindu-şi să poată dansa deasupra ei aşa cum ar fi reuşit Syrio şi întrebându-se dacă va mai vedea vreodată lumina zilei. Era întuneric bine când Arya ieşi în noapte.

Se pomeni la gura unui canal care se golea în râu. Mirosea atât de rău, încât se dezbrăcă acolo, pe loc, lăsându-şi hainele murdare pe malul râului, şi se aruncă în apa neagră. Înotă până ce se simţi curăţată şi ieşi la mal tremurând. Câţiva călăreţi trecură pe drumul de lângă râu pe când Arya îşi spăla hainele, însă dacă văzură fata goală şi slăbănoagă frecându-şi zdrenţele sub lumina lunii, nici n-o băgară în seamă.

Era la câţiva kilometri distanţă de castel, dar oriunde te-ai fi aflat la Debarcaderul Regelui, nu trebuia decât să ridici privirile pentru a vedea Fortăreaţa Roşie înălţată pe Dealul lui Aegon, aşa că nu era nici un pericol să se rătăcească. Hainele aproape că i se uscaseră când ajunse la postul de pază de la poartă. Grilajul de fier fusese coborât, iar porţile zăvorâte, aşa că se întoarse spre uşa din spate. Mantiile aurii care erau de pază mârâiră când le spuse s-o lase să intre.

— Vezi-ţi de drum, zise una. Nu mai sunt resturi de la masă, iar după lăsarea serii nu se mai cerşeşte.

— Nu sunt cerşetoare, zise ea. Locuiesc aici.

— Am spus vezi~ţi de drum. Ai nevoie de una peste urechi ca să auzi mai bine?

— Vreau să-l văd pe tatăl meu. Străjerii schimbară priviri între ei.

— Iar eu vreau s-o mârlesc chiar pe regină, pentru tot binele pe care mi-l face, spuse cel mai tânăr.

Cel vârstnic se încruntă.

— Şi cine-i tatăl ăsta al tău, băiete, vânătorul de şobolani al oraşului?

— Mâna Regelui, îi spuse Arya.

Ambii bărbaţi izbucniră în râs, însă apoi cel mai în vârstă îşi flutură pumnul spre ea nepăsător, ca un om care ar alunga un câine. Arya văzu lovitura înainte încă să înceapă. Se trase ca într-un dans din calea ei, rămânând neatinsă.

— Nu sunt băiat, scuipă ea cuvintele, sunt Arya Stark de Winterfell, iar dacă mă atingeţi, tatăl meu, lordul, o să vă înfigă capetele în vârful ţepuşelor. Dacă nu mă credeţi, aduceţi-l aici pe Jory Cassel sau Vayon Poole, de la Turnul Mâinii. Îşi înfipse degetele în şold. Acum aveţi de gând să deschideţi poarta, sau trebuie să vă dau una peste urechi ca să auziţi mai bine?

Tatăl ei era singur în seră când Harwin şi Tom Grasul o aduseră înăuntru, o lampă cu ulei strălucind blând la cotul său. Era aplecat asupra celei mai mari cărţi pe care o văzuse vreodată Arya, un tom imens, gros, cu pagini scorojite şi îngălbenite, acoperite de litere ilizibile, legate între coperte de piele decolorată; el însă o închise ca să asculte raportul lui Harwin. Chipul său era imobil când îi trimise pe oameni afară, mulţumindu-le.

— Îţi dai seama că am trimis jumătate din garda mea ca să te caute? zise Eddard Stark când rămaseră singuri. Septa Mordane şi-a ieşit din minţi de groază. Acum este în templu, rugându-se pentru întoarcerea ta cu bine. Arya, ştii doar că nu ai voie să treci niciodată de porţile castelului fără învoirea mea.

— Dar nu am trecut de porţi, spuse ea fără să se gândească. Ei bine, nu am vrut asta. M-am dus doar prin pivniţe, numai că am dat peste un tunel. Era foarte întunecos şi nu am avut o torţă sau o lumânare să văd pe unde merg, aşa că m-am tot dus prin tunel. Nu am putut să mă întorc pe unde am venit, din cauza monştrilor. Tată, vorbeau despre cum să te omoare! Nu monştrii, ci doi oameni. Nu m-au văzut, eram nemişcată ca piatra şi tăcută ca umbra, dar eu i-am auzit. Spuneau că ai o carte şi un bastard şi că dacă o Mână a putut să moară, de ce n-ar mai putea încă una? Asta-i cartea? Pun rămăşag că Jon este bastardul.

— Jon? Arya, despre ce tot vorbeşti? Cine a spus asta?

— Ei au spus, îi răspunse ea. Era unul gras, plin de inele pe degete şi cu o barbă galbenă, despicată, şi un altul în cămaşă de zale şi coif de oţel, iar cel gras spunea că trebuie să amâne tot, însă celălalt i-a spus că nu poate să tot facă jonglerii şi că lupul şi leul îşi vor sări unul la gâtul altuia şi că era o farsă caraghioasă, de mim. Încercă să-şi amintească şi restul. Nu prea înţelesese tot ce discutaseră cei doi şi acum totul i se amestecase în minte. Cel grjN mai spunea că prinţesa are un copil. Cel cu coiful de oţel, care avea torţa, a spus că trebuie să se grăbească. Cred ca era un vrăjitor.

— Un vrăjitor! făcu Ned fără nici o urmă de zâmbet Avea, cumva, o barbă lungă şi albă şi o pălărie ascuţita» cu stele presărate pe ea?

— Nu! Nu era ca în poveştile Bătrânei Nan. Nu arăta deloc a vrăjitor, însă cel gras da.

— Te previn, Arya, dacă încerci să îmi torni tot felul de născociri…

— Nu. Ţi-am spus că asta a fost în pivniţe, lângă locul cu peretele secret. Vânam pisici şi, ei bine… Făcu o strâmbătură. Dacă recunoştea că-l lovise pe Prinţul Tommen, chiar că se va supăra foarte tare pe ea… Ei bine, am intrat printr-o fereastră. Acolo am găsit monştrii…

— Monştri şi vrăjitori, spuse tatăl ei. Se pare că ai cam trecut prin ceva peripeţii. Aceşti oameni pe care i-ai auzit, spui că vorbeau despre jonglerii şi pantomime?

— Da, admise Arya, numai că…

— Arya, erau mimi, îi spuse tatăl ei. Trebuie să fie acum zeci de trupe prin Debarcaderul Regelui, venite să facă şi ele un ban de pe urma mulţimilor adunate la turnir. Nu sunt sigur ce făceau ăştia doi la castel, dar poate că regele le-a cerut un spectacol.

— Nu. Scutură încăpăţânată din cap. Nu erau…

— În orice caz, nu ar trebui să urmăreşti oamenii şi să-i spionezi. Nici eu nu sunt încântat de ideea că fiica mea se caţără prin ferestre străine în căutarea pisicilor. Uită-te la tine, scumpo. Mâinile tale sunt pline de zgârieturi. Toate astea durează deja de prea mult timp. Spune-i lui Syrio că vreau să vorbesc cu el…

Fu întrerupt de o bătaie în uşă, scurtă şi bruscă.

— Lord Eddard, iertăciune, strigă Desmond, dar a venit un frate în negru şi vă cere o audienţă. Spune că sunt lucruri urgente. Am crezut că vreţi să ştiţi.

— Uşa mea este întotdeauna deschisă pentru Rondul de Noapte, spuse tatăl ei.

Desmond îl lăsă pe om înăuntru. Era gârbovit şi pocit, cu o barbă dezordonată şi haine murdare; cu toate astea, Eddard îl salută cu bucurie şi-l întrebă cum îl cheamă.

— Yoren, după voia dumneavoastră, lordul meu. Iertare pentru oră. Se înclină spre Arya. Iar acesta trebuie să fie fiul dumneavoastră. Vă seamănă.

— Sunt fată! făcu Arya exasperată. Dacă bătrânul coborâse de pe Zid, probabil că trecuse prin Winterfell. Îi cunoşti pe fraţii mei? întrebă ea agitată. Robb şi Bran sunt la Winterfell, iar Jon este pe Zid. Jon Snow este şi el tot în Rondul de Noapte, trebuie să-l cunoşti, are un lup străvechi, unul alb cu ochii roşii. Jon n-a ajuns încă cercetaş? Eu sunt Arya Stark.

Bătrânul în hainele lui negre, puturoase, o privea ciudat, însă Arya părea că nu se mai putea opri din vorbit.

— Când te întorci înapoi la Zid, nu vrei să-i duci lui Jon o scrisoare dacă-i scriu eu una?

Dorea ca Jon să fie bine acum. El ar crede-o dacă i-ar povesti despre pivniţe şi despre bărbatul gras, cu barba despicată, şi vrăjitorul cu coiful de oţel.

— Fiica mea uită, adesea, bunele maniere, spuse Eddard Stark cu un zâmbet uşor, care-i înmuie cuvintele. Îţi cer iertare, Yoren. Te-a trimis fratele meu, Benjen?

— Nu m-a trimis nimeni, lordul meu, în afară de bătrânul Mormont. Mă aflu aici ca să găsesc oameni pentru Zid, iar când Robert va convoca întreaga curte, îmi voi pune genunchiul jos şi voi striga ce trebuinţe avem, să văd dacă Regele şi Mâna mai au pleavă prin temniţele lor, de care s-ar lipsi cu dragă inimă. Aţi putea spune însă că şi despre Benjen Stark ar putea fi vorba aici. Sângele lui s-a făcut negru. Îmi este la fel de frate precum vă este şi dumneavoastră. Am venit pentru el. Călărit-am din greu, aproape că mi-am omorât iapa după cum am muncit-o până aici, însă i-am lăsat pe ceilalţi mult în urmă.

— Ceilalţi? Yoren pufni.

— Mercenari şi călăreţi liberi şi tot astfel de gunoaie. Hanul era plin de ei, iar eu i-am văzut cum adulmecau. Mirosul sângelui şi al aurului sunt la fel, până la urmă. Dar nu toţi au luat-o spre Debarcaderul Regelui. Unii galopau spre Casterly Rock, iar Stânca este şi mai aproape. Lordul Tywin trebuie că a aflat deja vorba, puteţi conta pe asta.

Tatăl se încruntă.

— Ce fel de vorbă? Yoren se uită la Arya.

— Una care este mai bine să fie rostită între patru ochi, lordul meu, vă cer iertăciune.

— După cum doreşti. Desmond, du-o pe fata mea în camerele ei. O sărută pe frunte. Vom termina discuţia mâine.

Arya parcă prinsese rădăcini pe loc.

— Nu s-a întâmplat nimic rău cu Jon, nu? îl întrebă ea pe Yoren. Sau cu unchiul Benjen?

— Păi, cât îl priveşte pe Stark, n-aş putea spune. Băiatul Snow era destul de bine când am plecat eu de la Zid. Dar nu ei mă preocupă pe mine.

Desmond o luă de mână.

— Vino cu mine, domniţă. L-ai auzit pe tatăl tău, lordul. Arya nu avea de ales decât să meargă cu el, dorindu-şi să fi fost Tom Grasul în locul lui. Cu Tom ar mai fi putut zăbovi la uşă cu vreun pretext, ca să asculte ce avea de spus Yoren, însă Desmond era mult prea încăpăţânat pentru un astfel de truc.

— Câţi străjeri are tatăl meu? îl întrebă pe când coborau spre camera ei de culcare.

— Aici, la Debarcaderul Regelui? Cincizeci.

— N-ai lăsa pe nimeni să-l ucidă, nu-i aşa? îl iscodi ea. Desmond râse.

— Fii fără teamă, micuţă domniţă. Lordul Eddard este păzit zi şi noapte. Nu i se poate întâmpla nimic.

— Lannisterii au mai mult de cincizeci de oameni, îi aminti Arya.

— N-au decât, însă orice om din nord face cât zece dintre mercenarii din sud, aşa că poţi dormi liniştită.

— Ce-ar fi dacă ar fi trimis un vrăjitor să-l ucidă?

— Păi, în acest caz, răspunse Desmond trăgându-şi sabia lungă, şi vrăjitorii mor la fel ca toţi oamenii, odată ce le tai capul.