Urzeala tronurilor

JON

— Othor, anunţă Ser Jaremy Rykker, nu mai e nici o îndoială. Iar ăsta a fost Jafer Flowers. Întoarse cadavrul cu vârful cizmei, iar faţa albă a mortului privi cerul cu ochi albaştri. Au fost oamenii lui Ben Stark, amândoi.

Oamenii unchiului meu, se gândi Jon năucit, îşi aminti cum se rugase să meargă cu ei. Zei, eram un băiat aşa de necopt. Dacă m-ar fi luat, aş fi putut zace acolo…

Încheietura dreaptă a lui Jafer se sfârşea într-un ciot de carne sfâşiată şi os rupt între fălcile Nălucii. Mâna sa dreaptă plutea într-un borcan cu oţet, în turnul Maesterului Aemon. Mâna sa stângă, încă întreagă, era la fel de neagră precum mantia.

— Zeii să aibă milă, murmură Bătrânul Urs.

Se săltă de pe bidiviul său, întinzându-i lui Jon hăţurile. Dimineaţa era neobişnuit de caldă; broboane de transpiraţie şiroiau pe fruntea lată a Lordului Comandant, precum roua pe un pepene. Calul său era nervos, rostogolindu-şi ochii, trăgându-se înapoi de lângă morţi, cât de departe îl lăsau frâiele. Jon conduse iapa câţiva paşi mai încolo, luptându-se s-o împiedice s-o rupă la fugă. Cailor nu le plăcea atmosfera din acest loc. De fapt, nici lui Jon.

Câinilor le plăcea cel mai puţin. Nălucă îi condusese pe toţi aici; haita de câini se dovedise a fi nefolositoare. Când Bass, dresorul de câini, încercase să-i facă să adulmece urma, după mâna tăiată, parcă înnebuniseră, urlând şi lătrând, luptându-se să fugă. Chiar şi acum mârâiau şi scânceau rând pe rând, trăgând de lese, în vreme ce Chett îi înjura pentru laşitatea lor.

E doar o pădure, îşi spuse Jon, iar ei sunt doar nişte morţi. Mai văzuse morţi şi înainte…

Noaptea trecută visase iarăşi despre Winterfell. Rătăcea prin castelul pustiu, căutându-şi tatăl, coborând în cripte. Numai că, de data asta, visul mersese mai departe ca înainte. Auzea în întuneric scrâşnetul pietrei frecate de piatră. Când se întorsese, văzuse că sarcofagele se deschideau, unul după altul. Pe când regii morţi ieşeau clătinându-se din mormintele lor negre şi reci, Jon se trezise în bătăile puternice ale inimii. Chiar şi Nălucă sărise în pat pentru a-l adulmeca pe faţă, iar Jon nu-şi putuse îndepărta sentimentul profund de spaimă. Nu mai îndrăznise să se culce. În loc de asta, urcase pe Zid şi se plimbase, neliniştit, până când văzuse prima geană de lumină a zorilor. N-a fost decât un vis. Sunt frate în Rondul de Noapte acum, nu vreun băietan speriat.

Samwell Tarly se pitise la rădăcina copacilor, pe jumătate ascuns de cai. Faţa lui rotundă avea culoarea laptelui prins. Până acum nu se împleticise încă prin pădure să vomite, dar nici nu privise prea mult la cei morţi.

— Nu mă pot uita, şopti el nefericit.

— Trebuie să te uiţi, îi spuse Jon, ţinându-şi glasul coborât, să nu audă şi ceilalţi. Maester Aemon te-a trimis aici să fii ochii lui, nu? La ce bun sunt ochii dacă îi ţii închişi?

— Da, însă… sunt aşa un laş, Jon.

Jon îşi puse o mână pe umărul lui Sam.

— Avem doisprezece cercetaşi cu noi, câinii şi pe Nălucă. Nu-ţi va face nimeni nici un rău, Sam. Du-te şi uită-te. Prima dată este cel mai greu.

Sam dădu din cap, adunându-şi curajul cu un efort vizibil. Încet, îşi răsuci capul. Ochii i se holbară, însă Jon îl ţinu cu mâna, ca să nu se poată întoarce.

— Ser Jaremy, făcu Bătrânul Urs aspru, Ben Stark avea cu el şase oameni când a plecat de la Zid. Unde sunt ceilalţi?

Ser Jaremy clătină din cap.

— As da orice să ştiu.

În mod vizibil, pe Mormont nu-l mulţumi răspunsul.

— Doi dintre fraţii noştri au fost hăcuiţi la o aruncătură de băţ de Zid, dar cercetaşii tăi nu au auzit nimic. Aşa de rău a ajuns Rondul de Noapte? încă mai căutăm prin pădurile astea?

— Da, lordul meu, însă…

— Mai avem schimburi de gardă?

— Da, avem, dar…

— Acest om are un corn de vânătoare. Mormont arătă spre Othor. Trebuie să cred că a murit fără să sune în el? Sau au surzit şi orbit toţi cercetaşii tăi?

Ser Jaremy se zbârli, cu faţa întunecată de furie.

— Nu a răsunat nici un corn, lordul meu, pentru că cercetaşii mei l-ar fi auzit. Nu am suficienţi oameni să organizez atâtea patrule pe cât aş vrea… iar din clipa în care Benjen a dispărut, am rămas mai aproape de Zid decât înainte, la ordinele dumneavoastră. Bătrânul Urs mârâi.

— Da. Bine. Fie şi aşa. Făcu un gest nerăbdător. Spune-mi cum au murit.

Ghemuindu-se lângă bărbatul mort pe care-l recunoscuse ca fiind Jafer Flowers, Ser Jaremy îi trase capul, apucându-l de păr. Şuviţele se sfărâmară între degetele lui, uscate ca paiele. Cavalerul înjură şi-i ridică faţa cu latul palmei. Pe o parte a gâtului cadavrului se căsca o gaură mare, ca o gură, acoperită de sânge uscat. Numai câteva tendoane albicioase mai ţineau capul de gât.

— Asta a fost o secure.

— Da, murmură Dywen, bătrânul pădurar. Poate chiar securea pe care o avea Othor, lordul meu.

Jon îşi simţi bucatele de la dejun răscolindu-i-se în stomac, însă strânse din buze şi se forţă să privească spre cel de-al doilea hoit. Othor fusese un bărbat uriaş şi urât, iar acum era un cadavru hidos. Nu se vedea nici o secure. Jon şi-l amintea pe Othor; fusese unul dintre iubitorii de cântece deocheate pe când cercetaşii plecau la drum. Zilele lui de triluri se sfârşiseră. Carnea era albicioasă ca laptele peste tot, în afară de mâini. Mâinile-i erau la fel de negre ca ale lui Jafer. Înflorituri de sânge întărit şi crăpat ornau rănile mortale care-l acopereau ca o eczemă, pe piept, vintre şi gâtlej. Totuşi, ochii-i erau încă deschişi. Se holbau la cer, albaştri ca safirele.

Ser Jaremy se ridică.

— Şi barbarii au securi.

Mormont îl încolţi.

— Deci continui să crezi că e lucrătura lui Mance Rayder? Aşa de aproape de Zid?

— Cine altcineva, lordul meu?

Jon i-ar fi putut spune. Ştia, ştiau cu toţii, însă nici unul dintre ei nu ar fi rostit cuvintele. Ceilalţi sunt nu-mai născociri, o poveste care-i face pe copii să tremure. Dacă ar fi existat vreodată, acum sunt duşi de opt mii de ani. Numai gândindu-se la asta şi se simţi ca un nătărău; era acum un bărbat în toată firea, un frate în negru al Rondului de Noapte, nu băiatul care stătuse cândva la picioarele Bătrânei Nan împreună cu Bran, Robb şi Arya.

Totuşi, Lordul Comandant Mormont pufni.

— Dacă Ben Stark ar fi fost atacat de barbari la o jumătate de zi călare de Castelul Negru, s-ar fi întors după ajutoare, i-ar fi urmărit pe ucigaşi şi prin cele şapte iaduri şi s-ar fi întors la mine cu capetele lor.

— Numai dacă nu cumva a fost şi el măcelărit, insistă Ser Jaremy.

Cuvintele dureau, chiar şi acum. Trecuse atât de mult timp, părea o nebunie să se agate de speranţa că Ben Stark mai trăia, însă Jon Snow era încăpăţânat.

— A trecut aproape jumătate de an de când Benjen ne-a părăsit, lordul meu, continuă Ser Jaremy. Pădurea-i mare. Barbarii l-ar fi putut ataca oriunde. Aş pune rămăşag că aceştia doi au fost ultimii supravieţuitori din grupul lui, aflaţi în drum spre noi… Însă duşmanul i-a ajuns înainte să se fi putut pune la adăpostul Zidului. Hoiturile sunt încă proaspete, aceşti oameni nu sunt morţi de mai mult de o zi…

— Nu, chiţcăi Samwell Tarly.

Jon era uluit. Vocea nervoasă şi piţigăiată a lui Sam era ultimul lucru din lume pe care s-ar fi aşteptat să-l audă. Băiatul gras era înspăimântat de ofiţeri, iar Ser Jaremy nu era cunoscut pentru răbdarea sa.

— Nu ţi-am cerut părerile, băiete, făcu Rykker cu răceală.

— Lasă-l să vorbească, izbucni Jon.

Ochii lui Mormont se plimbau de la Sam la Jon şi invers.

— Dacă flăcăul are ceva spus, am să-l ascult. Vino mai aproape, băiete. Nu te putem vedea din spatele cailor.

Sam trecu de Jon şi de bidivii, transpirând din greu.

— Lordul meu… n-ar putea fi vorba de o zi… Priviţi… sângele.

— Da? Mormont se încruntă nerăbdător. Sângele, ce-i cu el?

— Îşi udă scutecele la vederea lui, strigă Chett, iar cercetaşii hohotiră.

Sam îşi şterse transpiraţia de pe frunte.

— Puteţi… puteţi vedea acolo unde Nălucă… lupul străvechi al lui Jon… puteţi vedea cum i-a smuls braţul, şi totuşi ciotul nu a sângerat, uitaţi… Dădu din mână. Tatăl meu… L… Lordul Randyll, m-a obligat să mă uit cum jupuia animale câteodată, când… după… Sam scutură din cap dintr-o parte în alta, iar obrajii îi tremurau. Acum, că se uitase la hoituri, nu mai părea să-şi ferească privirea. Dacă ar fi fost omorâţi nu de mult… sângele ar curge încă, domnii mei. Mai târziu… mai târziu s-ar închega, precum o… o piftie, gros şi… şi… Arăta de parcă i-ar fi venit să vomite. Acest om… uitaţi-vă la încheietură, este complet… sfărâmicioasă… uscată… ca…

Jon îşi dădu imediat ce voia Sam să spună. Putea vedea venele sfâşiate de la încheietura mortului, ca nişte viermi de fier în carnea albă. Sângele-i era ca un praf negru. Totuşi, Jaremy Rykker era de neînduplecat.

— Dacă ar fi morţi de mai mult de o zi, ar fi umflaţi de acum, băiete. Nici măcar nu put.

Dywen, bătrânul pădurar noduros, care se lăuda că putea mirosi când se apropiau zăpezile, se strecură mai aproape de cadavre şi adulmecă.

— Ei bine, nu-s ca nişte panseluţe, însă… Lordul meu, are dreptate aici. Nu se simte putoare de hoit.

— Nu… nu putrezesc, remarcă Sam, iar degetul său grăsuliu tremură numai puţin. Uitaţi-vă acolo… nu-s larve… ori… ori… viermi sau altceva… au zăcut aici, în pădure, însă nu… nu au fost sfâşiaţi sau mâncaţi de animale… numai Nălucă… altfel ar fi… ei sunt…

— Neatinşi, zise Jon încet. Iar Nălucă este altfel. Câinii şi caii nu se apropie de ei.

Cercetaşii schimbară priviri între ei; puteau vedea că aşa era, fiecare dintre ei. Mormont se încruntă, privind de la hoituri la câini.

— Chett, adu dulăii mai aproape.

Chett se strădui cât putea, înjurând, smucind de lese, dând fiecărui animal câte un sărut cu vârful cizmei. Majoritatea câinilor scheunară şi se aşezară. Încercă să tragă de unul. Căţeaua rezistă, hămăind şi zbătându-se de parcă ar fi încercat să scape de zgardă. În cele din urmă se repezi la el. Chett scăpă lesa şi se dădu îndărăt. Câinele sări peste el şi dispăru între copaci.

— Nu… nu-i deloc bine, spuse Sam Tarly cu sinceritate. Sângele… sunt urme de sânge pe haine, iar… iar carnea lor, uscată şi tare, însă… nici o bucată pe pământ ori… În altă parte. Cu aceste… aceste… Sam se forţă să înghită, apoi inspiră adânc. Cu aceste răni… răni îngrozitoare… ar trebui să fie sânge peste tot. Nu-i aşa? Dywen îşi supse dinţii.

— Poate că nici nu au murit aici. Poate că cineva i-a adus aici şi i-a lăsat ca să-i găsim noi. Ca un soi de avertisment. Bătrânul pădurar se uită suspicios în jos. Şi poate că sunt eu un smintit, dar nu ştiu ca Othor să fi avut vreodată ochii albaştri.

Ser Jaremy părea uimit.

— Nici Flowers, se răsti el, întorcându-se să se uite la mort.

Peste pădure se lăsă liniştea. Pentru o clipă, tot ce se mai auzea era doar respiraţia întretăiată a lui Sam şi sunetele umede scoase de Dywen, care-şi sugea dinţii. Jon se ghemui lângă Nălucă.

— Ardeţi-i, şopti cineva, unul dintre cercetaşi — Jon n-ar fi putut spune cine.

— Da, să-i ardem, îndemnă o a doua voce.

Bătrânul Urs scutură din cap cu încăpăţânare.

— Nu încă. Vreau ca Maester Aemon să-i examineze, îi ducem înapoi la Zid.

Unele ordine erau mai uşor de dat decât de îndeplinit, înveliră morţii în mantiile lor, dar când Hake şi Dywen încercară să urce unul pe cal, animalul se agită, nechezând şi cabrându-se, lovind cu copitele, ba chiar îl muşcă pe Ketter când acesta alergă să dea o mână de ajutor. Cercetaşii nu avură mai mult noroc cu ceilalţi bidivii; nici chiar cel mai liniştit dintre ei nu voia să care o astfel de povară. În cele din urmă, fură nevoiţi să taie crengi şi să confecţioneze tărgi rudimentare pentru a târî cadavrele înapoi, pe jos. Era deja trecut de amiază când o luară spre casă.

— Să scotociţi pădurile astea, îi porunci Mormont lui Ser Jaremy când se puseră în mişcare. Fiecare copac, bolovan, toate tufele şi fiecare bucată de pământ pe o rază de zece leghe de aici. Folosiţi toţi oamenii pe care îi aveţi, iar dacă nu aveţi destui, luaţi vânători şi pădurari de la administratori. Dacă Ben şi ceilalţi mai sunt pe aici, morţi sau vii, vreau să fie găsiţi. Iar dacă mai este şi altcineva prin păduri, vreau să ştiu şi asta. Trebuie să-i urmăreşti şi să pui mâna pe ei, vii, dacă este posibil. S-a înţeles?

— Da, lordul meu, zise Ser Jaremy. Se va face.

După asta, Mormont călări în tăcere. Jon venea în apropierea lui; ca servitor al Lordului Comandant, acolo îi era locul. Ziua era cenuşie şi umedă, înnorată, acel fel de zi care te făcea să-ţi doreşti să înceapă să plouă. Nici o adiere de vânt nu tulbura pădurea; aerul apăsa umed şi greu, iar hainele lui Jon i se lipiseră de piele. Era cald. Mult prea cald. Zidul lăcrima din greu, cum făcuse zile în şir, iar uneori Jon îşi închipuia că se micşora.

Bătrânii numeau vremea asta duhul verii şi ziceau că însemna că anotimpul îşi lăsa, în cele din urmă, nălucile. După asta, putea veni frigul, avertizau ei, iar o vară îndelungată însemna întotdeauna o iarnă lungă. Vara aceasta dura de zece ani; Jon era un bebeluş la sânul mamei lui când începuse.

Nălucă goni împreună cu ei o vreme, iar apoi se făcu nevăzut printre copaci. Fără lupul străvechi, Jon se simţea aproape dezgolit. Se pomeni privind îngrijorat la fiecare umbră. Fără veste, se gândi din nou la poveştile pe care obişnuia să le depene Bătrâna Nan când era băiat, la Winterfell. Aproape că putea auzi iarăşi vocea ei, la fel şi zăngănitul acelor ei. În bezna aceea. Ceilalţi veniră călare, obişnuia să spună ea, coborându-şi glasul din ce în ce mai mult. Erau reci şi morţi şi urau fierul şi focul şi atingerea soarelui şi fiecare vieţuitoare cu sânge cald în vene. Avanposturile şi oraşele şi regatele oamenilor căzură toate înaintea lor, pe când goneau spre sud pe caii lor morţi şi albi, conducând măcelul. Îşi hrăneau servitorii morţi cu carnea puilor de om…

Când avu o primă privelişte a Zidului înălţându-se peste crengile unui stejar bătrân şi gârbovit, Jon se simţi uşurat. Mormont îşi struni brusc calul şi se ridică în şa.

— Tarly, latră el, vino aici.

Jon văzu un început de spaimă oglindindu-se pe faţa lui Sam pe când se moşmondea pe iapa lui; fără nici o îndoială, se gândea că dăduse de necaz.

— Eşti gras, dar nu eşti prost, băiete, îi spuse Bătrânul Urs aspru. Te-ai descurcat bine acolo. Şi tu, Snow.

Sam se împurpura la faţă, o nuanţă vie, şi i se împletici limba în gură când încercă să răspundă cu politeţe. Jon trebui să zâmbească.

Când ieşiră dintre copaci, Mormont îşi struni micul său bidiviu încăpăţânat, aducându-l la trap. Nălucă îşi făcu apariţia ieşind din pădure, lingându-şi ghearele şi botul înroşite de sângele prăzii. Departe, sus, oamenii de pe Zid văzură coloana apropiindu-se. Jon auzi chemarea profundă, guturală, a cornului mare al comandantului de schimb, răsunând de la distanţă; o singură notă prelungă, care străbătu copacii şi se reverberă în gheaţă.

UUUUUUUooooooooooooooooooooooo.

Sunetul se pierdu încet, în tăcere. Un singur semnal anunţa întoarcerea cercetaşilor, iar Jon se gândi: în cele din urmă, tot am fost cercetaş pentru o zi. Orice s-ar întâmpla, asta nu mi-o pot lua.

Bowen Marsh aştepta la prima poartă când îşi conduceau bidiviii prin tunelul îngheţat. Lordul Administrator era roşu la faţă şi agitat.

— Lordul meu, se repezi el la Mormont, deschizând zăvoarele de fier, a venit o pasăre, trebuie să mă urmaţi imediat.

— Ce-i, omule? făcu Mormont indispus.

În mod bizar, Marsh privi spre Jon înainte de a-i răspunde.

— Maesterul Aemon are scrisoarea. Vă aşteaptă în sera dumneavoastră.

— Foarte bine. Jon, ai grijă de calul meu şi spune-i lui Ser Jaremy să pună morţii într-o magazie, până ce Maester va avea timp să se ocupe de ei.

Pe când îşi duceau caii înapoi la grajd, Jon începu să aibă senzaţia neplăcută că oamenii îl priveau. Ser Alliser Thorne îi antrena pe băieţii săi în curte, dar se opri să se holbeze la el cu un zâmbet întipărit pe buze. Donai Noye, cel cu un singur braţ, stătea în pragul uşii armureriei.

— Zeii fie cu tine, Snow, strigă el.

Ceva nu-i bine, se gândi Jon. Ceva nu este deloc bine.

Morţii fură duşi într-una dintre magaziile de la baza zidului, o cămară întunecoasă şi rece, săpată în gheaţă, şi folosită pentru păstrarea cărnii şi a grânelor şi, uneori, chiar şi a berii. Jon se îngriji ca bidiviul lui Mormont să fie hrănit şi adăpat şi ţesălat înainte de a se ocupa de al său. După aceea îşi căută prietenii. Grenn şi Broscoiul erau de gardă, însă îl găsi pe Pyp în sala de mese.

— Ce s-a întâmplat? întrebă el.

Pyp îşi coborî vocea.

— Regele a murit.

Jon era uluit. Robert Baratheon i se păruse bătrân şi gras când vizitase Winterfell, dar arăta destul de sănătos şi nici nu se vorbise despre vreo boală a lui.

— De unde stii?

— Unul dintre străjeri l-a auzit pe Clydas citindu-i scrisoarea Maesterului Aemon. Pyp se aplecă spre el. Jon, îmi pare rău. Era prietenul tatălui tău, nu?

— Erau ca fraţii, cândva.

Jon se întrebă dacă Joffrey îl va păstra pe tatăl său ca Mână a Regelui. Dar nu părea probabil. Asta însemna că Lordul Eddard se va reîntoarce la Winterfell, la fel ca surorile sale. S-ar putea chiar să i se dea voie să-i viziteze, cu permisiunea Lordului Mormont. Va fi bine să vadă din nou rânjetul Aryei şi să vorbească cu tatăl său. Îl voi întreba de mama mea, se hotărî el. Acum sunt bărbat, a venit vremea să-mi spună. Chiar dacă a fost o târfă, nu-mi pasă, vreau să ştiu.

— Am auzit că Hake spune că morţii erau oamenii unchiului tău, zise Pyp.

— Da, răspunse Jon. Doi din cei şase pe care i-a luat cu el. Sunt morţi de multă vreme numai că… hoiturile sunt ciudate.

— Ciudate? Pyp era mort de curiozitate. Cât de ciudate?

— O să-ţi povestească Sam. Jon nu voia să vorbească despre asta. Ar trebui să văd dacă nu cumva Bătrânul Urs are nevoie de mine.

Plecă singur spre Turnul Lordului Comandant, apăsat de un simţământ ciudat de nelinişte. Fraţii de gardă îl priviră solemn când se apropie.

— Bătrânul Urs este în seră, îl anunţă unul dintre ei. Te căuta.

Jon dădu din cap. Ar fi trebuit să se ducă la el direct de la grajd. Urcă grăbit treptele. Vrea vin sau foc în vatra, asta-i tot, îşi spuse el.

Când intră în seră, corbul lui Mormont ţipă. Porumb! croncăni pasărea. Porumb! Porumb! Porumb!

— Să nu-l crezi, tocmai i-am dat de mâncare, mormăi Bătrânul Urs. Era aşezat lângă fereastră, citind o scrisoare. Adu-mi o cupă cu vin şi toarnă-ţi şi tu una.

— Pentru mine, lordul meu?

Mormont îşi ridică ochii din scrisoare pentru a se holba la Jon. În privirea lui se vedea mila; o putea simţi, chiar.

— M-ai auzit doar.

Jon turnă cu o grijă exagerată, aproape fără să-şi dea seama ce făcea. Când cupele vor fi umplute, nu va mai avea altă posibilitate decât să se confrunte cu mesajul din scrisoare. Şi, foarte repede, fură umplute.

— Şezi, băiete, îi porunci Mormont. Bea. Jon rămase în picioare.

— E vorba de tata, nu?

Bătrânul Urs bătu cu un deget în scrisoare.

— Tatăl tău şi regele, hârâi Mormont. N-am să te mint, sunt veşti triste. N-am crezut niciodată că voi mai apuca încă un rege, nu la vârsta mea, cu Robert la jumătatea anilor mei, puternic ca un taur. Luă o înghiţitură de vin. Se spunea că regelui îi plăcea să vâneze. Lucrurile care ne plac ne vatămă de fiecare dată, băiete. Să-ţi aminteşti asta. Fiului meu îi plăcea de tânăra sa soţie. O femeie uşuratică. Dacă n-ar fi fost ea, nu s-ar fi gândit niciodată să-i vândă pe braconierii aceia. Jon abia dacă putea urmări ce spunea.

— Lordul meu, nu înţeleg. Ce s-a întâmplat cu tatăl meu?

— Ţi-am spus să şezi, mormăi Mormont. Şezi, ţipă şi corbul. Şi bea, afurisitule. Este un ordin, Snow.

Jon se aşeză şi sorbi din vin.

— Lordul Eddard a fost aruncat în închisoare. Este acuzat de trădare. Se spune că a complotat împreună cu fraţii lui Robert ca să-l împiedice pe Prinţul Joffrey să urce pe tron.

— Nu, spuse Jon imediat. Nu poate fi aşa. Tatăl meu nu l-ar fi trădat niciodată pe rege!

— Poate că aşa este, zise Mormont, nu am căderea să judec asta. Nici tu.

— Dar este o minciună, insistă Jon.

Cum se puteau gândi că tatăl lui era un trădător, înnebuniseră oare cu toţii? Lordul Eddard Stark nu s-ar fi dezonorat niciodată… nu-i aşa?

A zămislit un bastard, şopti un glăscior înlăuntrul lui. Unde-i onoarea aici? Iar mama ta, ce-i cu ea? Nici măcar nu-i pronunţă numele.

— Lordul meu, ce se va întâmpla cu el? îl vor omorî?

— Despre asta n-aş putea spune nimic, băiete. Vreau să trimit o scrisoare. Îi ştiam pe unii dintre consilierii regelui. Bătrânul Pycelle, Lordul Stannis, Ser Barristan… Indiferent ce a făcut tatăl tău, sau ce n-a făcut, rămâne un mare lord. Ar trebui să i se permită să se îmbrace în negru şi să ni se alăture. Numai zeii ştiu, avem nevoie de oameni cu priceperea Lordului Eddard.

Jon ştia că altor oameni acuzaţi de trădare li se dăduse voie să-şi răscumpere onoarea pe Zid, în zilele de demult. De ce nu şi Lordului Eddard? Tatăl său, aici. Era un gând straniu, ciudat de neliniştitor. Ar fi fost o nedreptate uriaşă să fie lăsat fără titlul de lord de Winterfell şi forţat să se îmbrace în negru, dar asta însemna că rămânea în viată…

Ar permite Joffrey asta? Şi-l aminti pe prinţ la Winterfell, de felul în care-şi bătuse joc de Rob şi de Ser Rodrik, în curte. Jon nici nu fusese băgat în seamă; bastarzii nu erau demni nici măcar de dispreţul său.

— Lordul meu, oare nu v-ar asculta regele?

Bătrânul Urs dădu din umeri.

— Un rege-copil… Îmi închipui că ascultă, mai degrabă, de maică-sa. Ce păcat că piticul nu-i cu ei. Este unchiul băietanului şi a văzut ce nevoi avem, când ne-a vizitat. N-a fost bine că mama ta l-a luat în captivitate…

— Lady Stark nu este mama mea, îi reaminti Jon tăios. Tyrion Lannister îi fusese prieten. Dacă Lordul Lddard era ucis, ea ar fi fost la fel de vinovată ca regina. Lordul meu, dar ce-i cu surorile mele? Arya şi Sansa erau cu tata, ştiţi…

— Pycelle nu pomeneşte nici un cuvânt de ele, dar, fără nici o îndoială, sunt tratate cu blândeţe. Am să-l întreb despre ele când îi voi scrie. Nici nu s-ar fi putut întâmpla într-un moment mai rău ca ăsta. Regatul n-a avut niciodată atâta nevoie de un rege puternic… Ne aşteaptă zile întunecate şi nopţi reci, simt asta în oase… Îi adresă o privire speculativă. Sper că nu te gândeşti să faci vreo prostie, băiete?

E tatăl meu, ar fi vrut Jon să spună, dar ştia că Mormont nu voia să audă aşa ceva. I se uscase gâtul. Se forţă să mai ia o înghiţitură de vin.

— Datoria ta este aici, acum, îi reaminti Lordul Comandant. Viaţa ta anterioară s-a sfârşit când te-ai îmbrăcat în negru. Corbul repetă cu un glas cavernos: Negru. Mormont nici nu-l băgă în seamă. Indiferent ce fac acolo, la Debarcaderul Regelui, nu-i treaba noastră. Cum Jon nu răspunse, bătrânul îşi termină vinul şi zise: Poţi să pleci acum. Nu mai am şi alte nevoi pentru astăzi. Mâine m-ai putea ajuta să scriu scrisoarea aceea.

Jon nu-şi amintea când se ridicase şi plecase din seră. Următorul lucru de care fu conştient era că tocmai cobora treptele din turn, gândindu-se: Este vorba despre tatăl meu, surorile mele, cum să nu mă privească şi pe mine?

Afară, unul dintre străjeri se uită la el şi-i spuse:

— Fii tare, băiete. Zeii sunt cruzi. Ei ştiu, îşi dădu Jon seama.

— Tatăl meu nu este trădător, răspunse el scorţos.

Chiar şi cuvintele i se opriseră în gât, de parcă ar fi vrut să-l sufoce. Vântul se înteţea şi în curte părea că se făcuse mai frig decât atunci când venise. Spiritul verii se retrăgea către culcuş.

Restul după-amiezii trecu precum un vis. Jon nu ar fi putut spune unde se dusese, ce făcuse sau cu cine vorbise. Nălucă era cu el, asta ştia. Prezenţa tăcută a lupului străvechi îl liniştea. Fetele n-au nici măcar asta, se gândi el. Lupii lor le-ar fi putut ajuta să fie în siguranţă, însă Lady e moarta, iar Nymeria dispărută şi ele sunt singure.

Când soarele apuse, dinspre nord începu să bată vântul. Jon îi putea auzi vuietul lovind Zidul şi meterezele îngheţate, când se duse în sala de mese pentru cină. Hobb gătise o tocană de căprioară, cu orz, ceapă şi morcovi. Când turnă o porţie în plus în farfuria lui John şi-i dădu un colţ crocant de pâine, îşi dădu seama ce însemna asta. Ştie. Privi în sală şi văzu capete întorcându-se în grabă, priviri plecate din politeţe. Ştiu cu toţii.

Prietenii i se alăturară.

— I-am cerut septonului să aprindă o lumânare pentru tatăl tău, îi povesti Matthar. E o minciună, ştim cu toţii că este o minciună.

— Chiar şi Grenn ştie că este o minciună, se băgă Pyp. Grenn dădu din cap, iar Sam îl prinse de braţ.

— Eşti fratele meu acum, iar el este şi tatăl meu atunci, zise băiatul cel gras. Dacă vrei să mergi la copacul inimii şi să te rogi vechilor zei, vin cu tine.

Copacii inimii erau dincolo de Zid, dar ştia ce voia Sam să spună. Sunt fraţii mei, se gândi. La fel de mult ca Robb şi Bran şi Rickon…

Iar apoi se auzi un hohot de râs, ascuţit şi crud ca un bici, şi vocea lui Ser Alliser Thorne:

— Nu numai bastard, dar bastardul unui trădător, le spunea el celor din jurul său.

Într-o clipă, Jon sări peste masă cu un pumnal în mână. Pyp încercă să-l prindă, dar el îşi trase piciorul şi goni pe masă, lovind castronul din mâinile lui Ser Alliser.

Tocana se împrăştie peste tot, pătându-i pe fraţi. Thorne se dădu înapoi. Oamenii strigau, însă Jon Snow nu-i mai auzea. Se repezi cu pumnalul la faţa lui Ser Alliser, pentru a lovi ochii aceia reci, de onix, însă Sam se aruncă între ei, iar înainte ca Jon să apuce să se mişte, Pyp îi sări în spate, agăţându-se ca o maimuţă, Grenn îl apucă de braţe, în vreme ce Broscoiul îi smulse pumnalul dintre degete.

Târziu de tot, după ce-l duseseră în chilia sa, Mormont veni să-l vadă, cu corbul pe umăr.

— Ţi-am spus să nu faci nici o prostie, băiete, zise Bătrânul Urs. Băiete, imită pasărea. Mormont dădu din cap, dezgustat. Şi când te gândeşti că-mi pusesem mari speranţe în tine.

Îi luară pumnalul şi sabia şi-i spuseră să nu-şi părăsească chilia până ce nu decideau ofiţerii de rang înalt ce era de făcut cu el. Apoi puseră o strajă la uşa lui, să fie siguri că aşa va face. Prietenilor săi nu li se dădu voie să-l viziteze, însă Bătrânul Urs se înduioşa şi-i permise să-l ţină pe Nălucă la el, aşa că nu era singur cuc.

— Tatăl meu nu este trădător, îi spuse el lupului străvechi după ce plecară ceilalţi. Nălucă îl privi în tăcere. Jon se aşeză cu spatele sprijinit de perete, cu mâinile în jurul genunchilor, şi se uită la lumânarea de lângă patul său îngust. Flacăra tremură şi pâlpâi, iar umbrele crescură în jurul său. Încăperea părea că devine tot mai întunecată şi mai rece. Nu voi dormi în noaptea asta, se gândi Jon.

Totuşi, trebuie că aţipise. Când se trezi, avea picioarele amorţite şi strânse, iar lumânarea arsese demult.

— Nălucă, ce-i? întrebă el şoptit. Lupul străvechi îşi răsuci capul şi privi în jos, spre el, dezvelindu-şi colţii cu un mârâit mut. Oare nu cumva înnebunise? se întrebă Jon. Sunt eu, Nălucă, murmură el, încercând să pară că nu-i era teamă. Totuşi, tremura violent. De când se făcuse aşa de frig?

Nălucă plecă de lângă uşă. Acolo unde scrijelise lemnul erau urme adânci. Jon îl privi cu o îngrijorare crescândă.

— E cineva acolo, nu-i aşa? şopti el.

Ghemuindu-se, lupul străvechi se târî îndărăt, blana albă ridicându-i-se pe spate. Străjerul, se gândi el, au lăsat un om să păzească la uşă, iar Nălucă îl adulmecă prin lemn, asta-i tot, încet, se ridică în picioare. Tremura incontrolabil, dorindu-şi să fi avut încă sabia. Din trei paşi repezi ajunse la uşă. Puse mâna pe clanţă şi trase spre interior. Scârţâitul balamalelor aproape că-l făcu să sară.

Paznicul era căzut lat, parcă fără nici un os întreg, pe treptele înguste, uitându-se spre el. Uitându-se în sus spre el, deşi zăcea pe burtă. Capul îi fusese răsucit complet.

Nu se poate, îşi zise Jon. Acesta-i Turnul Lordului Comandant, este păzit zi şi noapte, aşa ceva nu se poate întâmpla, visez, am un coşmar.

Nălucă se strecură dincolo de el, ieşind pe uşă. Lupul începu să urce pe trepte, se opri, apoi privi spre Jon. Atunci auzi sunetul; scrâşnetul stins al unei cizme pe piatră, zgomotul unui zăvor tras. Sunetele veneau de deasupra. Dinspre camerele Lordului Comandant.

Poate că era un coşmar, însă nu visa.

Sabia străjerului era încă în teacă. Jon îngenunche şi o trase afară. Duritatea oţelului îi dădu putere. Urcă pe trepte. Nălucă păşea fără zgomot înaintea lui. La fiecare cotitură a scării se mişcau umbrele. Jon se furişă îngrijorat, încercând fiecare umbră suspectă cu vârful sabiei.

Dintr-odată izbucni ţipătul corbului lui Mormont. Porumb, ţipa pasărea. Porumb, porumb, porumb, porumb, porumb. Nălucă ţâşni, iar Jon se luă în goană după el. Uşa de la sera lui Mormont era dată într-o parte. Lupul străvechi se aruncă înainte. Jon se opri în prag, cu sabia în mână, oferindu-şi răgaz pentru acomodarea ochilor. Draperiile grele fuseseră trase la fereastră, iar bezna era neagră precum cerneala.

— Cine-i acolo? strigă el.

Atunci văzu o umbră între umbre, alunecând spre uşa interioară care dădea în chilia de dormit a lui Mormont, un contur uman, complet negru, înfăşurat în mantie şi cu gluga trasă… Însă sub glugă, ochii-i luceau cu o strălucire albastră, îngheţată…

Nălucă sări. Om şi lup se rostogoliră pe podea împreună, fără ca vreunul să strige sau să mârâie, rostogolindu-se, lovindu-se de un scaun, răsturnând o masă încărcată cu hârtii. Corbul lui Mormont dădea din aripi deasupra. Porumb, porumb, porumb, porumb… Jon se simţi la fel de orb ca Maester Aemon. Rămânând cu spatele la perete, se furişă spre fereastră şi trase jos draperia. Lumina lunii inundă sera. Văzu mâini negre îngropate în blana albă, degete negre, umflate, strângându-se în jurul gâtului lupului străvechi. Nălucă se zbătea şi se smucea, bătând aerul cu picioarele, însă nu se putea elibera.

Jon nu mai avea timp să se teamă. Se aruncă înainte, strigând, lovind cu sabia cu toată puterea sa. Oţelul trecu prin mânecă şi piele şi os, însă sunetul produs era cumva altfel. Mirosul care-l năpădi era atât de neobişnuit şi de rece, încât aproape că se sufocă. Văzu braţul şi mâna la podea, degetele negre fremătând într-o baltă de lumină lunară. Nălucă se eliberă de cealaltă mână şi se retrase, cu limba roşie atârnându-i din bot.

Bărbatul cu glugă îşi ridică faţa albă ca luna, iar Jon lovi fără nici o ezitare. Sabia îl spintecă pe intrus până la os, tăindu-i jumătate din nas şi deschizându-i o gaură dintr-un obraz în altul, sub ochii aceia, ochii, ochii precum stelele albastre care ardeau.

Jon recunoscu acel chip. Otbor, se gândi el, trăgându-se înapoi. Zei, dar e mort, e mort, l-am văzut mort.

Simţi ceva râşcâindu-i glezna. Degetele negre îi zgâriau călcâiul. Braţul i se căţăra pe picior, rupând lâna şi carnea. Urlând de scârbă, Jon smulse degetele de pe picior cu vârful sabiei şi azvârli mâna cât colo. Rămase tremurând, iar degetele se deschideau şi se închideau.

Cadavrul se târa înainte. Nu cursese deloc sânge. Cu un singur braţ şi cu faţa aproape tăiată în două, părea să nu fie afectat de nimic. Jon îşi împinse înainte sabia lungă.

— Du-te! porunci el, cu vocea devenită un scrâşnet.

Porumb, ţipă corbul, porumb, porumb. Braţul tăiat se răsuci în mâneca sfâşiată, un şarpe alb cu cinci capete, ca degete. Nălucă se năpusti şi o strânse între colţi. Oasele pocniră. Jon reteză gâtul cadavrului, simţi oţelul lovind adânc şi năprasnic. Othor cel mort se lovi de el, doborându-l la pământ.

Lui Jon i se tăie respiraţia când masa răsturnată îl lovi între omoplaţi. Sabia, unde era sabia? îşi pierduse afurisita de sabie! Când deschise gura să strige, arătarea îi înfipse degetele negre în gură. Sufocându-se, încercă să le scoată, însă omul mort era prea greu. Mâna se îndesă şi mai adânc pe gâtul său, rece ce gheaţa, sufocându-l. Faţa hoitului se lipi de a sa, acoperindu-i întregul câmp vizual. Ochii-i erau acoperiţi de promoroacă, ' scânteind albaştri. Jon zgârie carnea rece cu unghiile şi lovi picioarele arătării. Încercă să muşte, încercă să lovească, încercă să respire…

Şi, dintr-odată, apăsarea cadavrului dispăru, iar degetele-i fură smulse de pe gât. Jon se rostogoli, fornăind şi tremurând. Nălucă se năpustise din nou. Privi cum lupul străvechi îşi îngroapă colţii în pântecul arătării şi cum începe să sfâşie şi să rupă. Privi, numai pe jumătate conştient, zăbovind multă vreme până ce-şi aminti să-şi caute sabia…

…şi-l văzu pe Lordul Mormont, gol şi buimăcit de somn, stând în pragul uşii, ţinând în mână o feştilă cu ulei. Sfâşiat şi fără degete, braţul se târa pe podea răsucindu-se spre el.

Jon încercă să strige, însă vocea-i pierise. Clătinându-se pe picioare, lovi braţul azvârlindu-l cât colo şi înşfacă lampa dintre degetele Bătrânului Urs. Flacăra tremură şi aproape că se stinse. Arzi! croncăni corbul. Arzi, arzi, arzi!

Răsucindu-se, Jon văzu draperiile pe care le smulsese de la fereastră. Azvârli lampa cu toată forţa în mijlocul pânzei mototolite. Metalul scrâşni, geamul se sparse, uleiul se împrăştie, iar draperia izbucni în flăcări cu ummmffff! puternic. Căldura care-i lovi faţa i se păru mai dulce decât orice sărut pe care-l primise vreodată. — Nălucă! ţipă el.

Lupul străvechi se smulse şi veni la el, pe când arătarea se chinuia să se ridice, şerpi întunecaţi risipindu-i-se din burta sfâşiată. Jon înfipse mâna în flăcări, apucă draperia arzândă şi biciui omul mort cu ea. Să ardă, se rugă el, pe când ţesătura năpădi cadavrul. Zei, vă rog, vă rog, lăsaţi-l să ardă.