Urzeala tronurilor

DAENERYS

Poarta Calului de la Vaes Dothrak consta din doi armăsari gigantici din bronz, cabraţi, copitele lor întâlnindu-se la treizeci de metri deasupra intrării, pentru a forma un arc ascuţit.

Dany nu ar fi putut spune de ce avea oraşul nevoie de o poartă, din moment ce nu avea ziduri… şi nici vreo clădire care să poată fi văzută. Totuşi, era acolo, imensă şi frumoasă, caii uriaşi încadrând muntele purpuriu, îndepărtat, de dincolo de ele. Armăsarii de bronz aruncau umbre lungi peste iarba unduitoare când Khal Drogo conduse khalasar-ul pe sub copitele lor, pe calea zeilor, avându-i lângă el pe călăreţii săi de sânge.

Dany îl urma călare pe Argint, escortată de Ser Jorah Mormont şi de fratele ei, Viserys, din nou pe cal. După ziua din câmp, când îl lăsase să meargă pe jos în urma khalasar-ului, Dothrakii îi spuseseră, în batjocură, Khal Rhae Mhar, Regele cu Bătături. Khal Drogo îi oferise un loc într-o căruţă în ziua următoare, iar Viserys acceptase. În ignoranţa sa încăpăţânată, nu ştia că îşi băteau joc de el; căruţele erau pentru eunuci, ologi, femei care năşteau, cei foarte tineri, ori cei foarte bătrâni. Asta-i mai aduse o poreclă: Khal Rbaggat, Regele Căruţă. Fratele ei crezuse că termenul khal i se atribuise ca o compensaţie pentru răul făcut de Dany. Ea-l implorase pe Ser Jorah să nu-i spună adevărul, care l-ar fi umplut de ruşine. Cavalerul îi răspunsese că regele putea înghiţi puţină ruşine pentru ceea ce făcuse. Totuşi, se conformase. Îi trebuiseră multe rugăminţi şi trucurile de alcov pe care i le arătase Doreah înainte de a-l convinge pe Drogo să dea înapoi şi să-i permită lui Viserys să li se alăture în fruntea coloanei.

— Unde-i oraşul? întrebă ea pe când trecură pe sub arcul de bronz. Nu se vedeau nici un fel de clădiri, nici oameni, doar iarbă şi un drum străjuit de monumente străvechi, din toate teritoriile asupra cărora năvăliseră Dothrakii de-a lungul veacurilor.

— În faţă, răspunse Ser Jorah. La poalele muntelui.

Dincolo de poarta cu cai, zei decăzuţi şi eroi furaţi se Înălţau de ambele părţi. Zeităţile uitate ale oraşelor moarte îşi înălţau fulgerele lor frânte spre cer, pe când Dany călărea pe Argintul ei la picioarele lor. Regi de piatră priveau în jos, de pe tronurile lor, iar chipurile le erau ciobite şi pătate, chiar şi numele li se pierduse în negura vremurilor. Tinere fecioare mlădioase dansau pe soclurile de marmură, drapate doar în flori, sau turnau aer din urcioarele sfărâmate. Prin iarbă, lângă drum, zăceau monştri: dragoni din metal negru, cu pietre preţioase în loc de ochi, grifoni urlând, manticori cu cozile ţepoase înălţate spre a lovi şi alte fiare ale căror nume nu le cunoştea. Unele dintre statui erau atât de frumoase, încât îi tăiau respiraţia, altele atât de hidoase şi de înspăimântătoare, încât Dany nici nu se putea uita la ele. Acelea, spusese Ser Jorah, mai mult ca sigur că fuseseră aduse de pe Tărâmurile Umbrelor, de dincolo de Asshai.

— Atât de multe, răspunse ea, pe când Argint păşea încet înainte, şi din atâtea ţinuturi!

Viserys era mai puţin impresionat.

— Gunoaiele oraşelor moarte, mârâi el. Avea grijă când vorbea în limba comună, pe care numai câţiva Dothraki o puteau înţelege; cu toate astea, Dany se trezise uitându-se în spate, la oamenii din khas-ul ei, pentru a se asigura că nu fusese auzit. El continuă fără griji: Tot ce ştiu să facă sălbaticii ăştia este să fure lucrurile pe care le-au construit alţii mai buni decât ei… şi să ucidă. Râse. Ştiu cum să ucidă, altfel nici unul nu mi-ar fi de nici un folos.

— Acum sunt poporul meu, zise Dany. N-ar trebui să-i numeşti sălbatici, frate.

— Dragonul vorbeşte după cum îi e voia, răspunse Viserys… În limba comună. Aruncă o privire peste umăr spre Aggo şi Rakharo, care călăreau în urma lor, şi le dărui un zâmbet batjocoritor. Ştii, sălbaticilor le lipseşte înţelepciunea de a pricepe vorbirea oamenilor civilizaţi.

Un monolit acoperit de muşchi se înălţa deasupra drumului, înalt de peste o sută de metri. Viserys îl privi cu ochi plictisiţi.

— Cât timp mai trebuie să ne târâm printre ruinele astea înainte ca Drogo să-mi dea armata? Am început să obosesc aşteptând.

— Prinţesa trebuie să fie prezentată dosh khaleen-ulm…

— Baborniţelor, da, interveni el, şi mai este şi un spectacol de pantomimă pentru prevestirea plodului care-i zace în burtă, mi-ai spus. Dar ce-mi pasă mie? M-am săturat să tot mănânc carne de cal şi mi se întoarce stomacul pe dos de mirosul acestor sălbatici.

Adulmecă în mâneca largă a tunicii sale, unde obişnuia să ţină o punguţă parfumată. Nu-l putea ajuta prea mult. Tunica era murdară. Toate mătăsurile şi lâna grea pe care Viserys le purtase de la plecarea din Pentos erau murdărite de pe drum şi jilave din cauza transpiraţiei.

Ser Jorah Mormont glăsui:

— Piaţa Apuseană va avea hrană mai pe gustul dumneavoastră, înălţimea Voastră. Negustorii din Oraşele Libere vin aici şi-şi vând mărfurile. Khal-ul îşi va onora promisiunea la timpul hotărât de el.

— Ar fi bine s-o facă, zise Viserys mohorât. Mi s-a promis o coroană şi intenţionez s-o obţin. De dragon nu-ţi poţi bate joc.

Trăgând cu ochii la o femeie dezgolită, cu şase sâni şi cap de nevăstuică, Viserys o luă din loc, să o examineze mai îndeaproape. Dany era uşurată, dar neliniştea nu-i trecuse.

— Mă rog ca soarele şi stelele să nu-l lase să aştepte prea mult, îi spuse ea lui Ser Jorah, când fratele ei se îndepărtase suficient de mult încât să n-o mai audă.

Cavalerul se uită neîncrezător spre Viserys.

— Fratele dumneavoastră ar fi trebuit să aştepte în Pentos. Nu are nici un loc în khalasar. Illyrio a încercat să-l avertizeze.

— Va pleca imediat ce are zece mii de oameni. Soţul meu, lordul, i-a promis o coroană de aur.

Ser Jorah mormăi.

— Da, khaleesi, dar… Dothrakii privesc aceste lucruri altfel decât noi, în Apus. I-am tot spus asta, şi Illyrio la fel, însă fratele dumneavoastră nu ascultă. Stăpânii cailor nu sunt negustori. Viserys crede că v-a vândut, iar acum aşteaptă plata. Totuşi, Khal Drogo va pretinde că v-a primit în dar. Îi va oferi lui Viserys un dar la schimb, da… Însă la vremea potrivită. Unui khal nu-i pretinzi cadoul. Unui khal nu-i ceri nimic.

— Nu-i cinstit să fie lăsat să aştepte. Dany nu ştia de ce-l apăra pe fratele ei, dar o făcea. Viserys spune că ar putea mătura cele Şapte Regate cu zece mii de luptători Dothraki.

Ser Jorah pufni.

— Viserys n-ar putea mătura nici măcar un grajd cu zece mii de mături.

Dany nu se putea preface surprinsă de dispreţul din glasul lui.

— Dar… dar dacă n-ar fi Viserys? întrebă ea. Dacă ar fi altcineva care i-ar conduce? Cineva mai puternic. Ar putea, cu adevărat, Dothrakii să cucerească cele Şapte Regate?

Expresia de pe faţa lui Ser Jorah deveni meditativă, pe când caii lor mergeau la trap împreună, pe calea zeilor.

— Când am plecat în exil, m-am uitat la Dothraki şi n-am văzut decât nişte barbari pe jumătate goi, la fel de sălbatici precum caii lor. Dacă m-aţi fi întrebat atunci, prinţesă, v-aş fi spus că o mie de cavaleri de nădejde nu ar avea probleme să pună pe fugă de o sută de ori mai mulţi Dothraki.

— Dar dacă te-aş întreba acum?

— Acum, zise cavalerul, sunt mai puţin sigur. Sunt călăreţi mult mai buni decât orice cavaler, sunt neînfricaţi, iar arcurile lor trag mai departe decât ale noastre. În cele Şapte Regate, majoritatea arcaşilor luptă ca pedestraşi, din spatele unui zid de apărare sau al unei baricade de ţepuşe ascuţite. Dothrakii trag de pe cal, atacând sau retrăgându-se, nu contează, şi sunt mortali… şi atât de mulţi, doamna mea. Numai soţul dumneavoastră, lordul, poate aduna patruzeci de mii de luptători călare din khalasar-ul său.

— Este adevărat că sunt aşa de mulţi?

— Fratele dumneavoastră, Rhaegar, a venit cu tot atâţia oameni la Trident, admise Ser Jorah, însă dintre toţi, numai o zecime erau cavaleri. Restul erau arcaşi, călăreţi şi pedestraşi, înarmaţi cu lănci şi suliţe. Când a căzut Rhaegar, mulţi dintre ei şi-au aruncat armele şi au fugit de pe câmpul de bătălie. Cât timp vă închipuiţi că ar rezista o asemenea pleavă împotriva unei armate de patruzeci de mii de luptători urlând că vor sânge? Cât de bine te pot proteja vestele de piele tare şi cămăşile de zale când săgeţile cad ca o ploaie?

— Nu prea mult, zise ea. Nu-i bine. El dădu din cap.

— Vă spun, prinţesă, dacă lorzii din cele Şapte Regate au isteţimea pe care zeii o dăruiesc unei gâşte, nu se va ajunge niciodată la asta. Călăreţii nu au nici un talent pentru asedii. Mă îndoiesc că ar putea cuceri fie şi cel mai nenorocit castel din cele Şapte Regate, dar dacă Robert Baratheon ar fi suficient de prost încât să le ofere o bătălie…

— Dar este? întrebă Dany. Vreau să spun, prost? Ser Jorah chibzui o clipă.

— Robert ar fi trebuit să se fi născut Dothraki, spuse el în cele din urmă. Khal-ul dumneavoastră v-ar putea spune că numai un laş se ascunde în spatele zidurilor de piatră, în loc să se confrunte cu duşmanul cu sabia în mână. Uzurpatorul ar fi de acord cu asta. Este un bărbat puternic, curajos… şi destul de repezit încât să lupte cu o hoardă de Dothraki în câmp deschis. Însă cei din jurul lui, ei bine, cimpoierii lor cântă o altă melodie. Fratele lui, Stannis, Lordul Tywin Lannister, Eddard Stark… Scuipă.

— Îl urăşti pe acest Eddard Stark?

— Mi-a luat tot ce am iubit, numai de dragul braconierilor păduchioşi şi al onoarei sale preţioase, spuse Ser Jorah cu amăreală. Din tonul său, Dany putea vedea că pierderea încă îl mai durea. El schimbă repede subiectul. Uitaţi, anunţă el. Vaes Dothrak. Cetatea stăpânilor de cai.

Khal Drogo şi călăreţii săi de sânge deschideau drumul prin marele bazar al Pieţei Apusului, pe cărările late de dincolo de el. Dany se ţinea aproape pe Argintul ei, uitându-se la ciudăţenia din jur. Vaes Dothrak era unul dintre cele mai mari oraşe, dar şi cel mai mic pe care-l văzuse vreodată. Credea că era de zece ori mai mare decât Pentos, o întindere fără ziduri sau limite, străzile sale largi şi bătute de vânt erau acoperite cu iarbă şi noroi, pline de flori sălbatice. În Oraşele Libere ale Apusului erau turle şi palate, colibe şi poduri şi prăvălii înghesuite una în alta, însă Vaes Dothrak se întindea languros, încălzindu-se sub soarele blând, străvechi, arogant şi pustiu.

Chiar şi clădirile i se păreau ciudate. Văzu pavilioane din piatră cioplită, palate din ierburi împletite, la fel de mari precum castelele, turnuri hodorogite din lemn, piramide în trepte, placate cu marmură, săli lungi, deschise către cer. În locul zidurilor, unele palate erau înconjurate de garduri vii, ţepoase.

— Nu sunt două la fel, zise ea.

— Fratele dumneavoastră a avut, cumva, dreptate, admise Ser Jorah. Dothrakii nu construiesc. Acum o mie de ani, pentru a face o casă, ei săpau o gaură în pământ şi o acopereau cu o împletitură de ierburi. Clădirile pe care le vedeţi au fost construite de sclavii aduşi din ţinuturile jefuite, în stilul obişnuit printre ai lor.

Majoritatea clădirilor, chiar şi cele mai vaste, păreau pustii.

— Unde sunt cei care locuiesc aici? întrebă Dany. Bazarul fusese plin de copii care alergau şi de bărbaţi care strigau, însă prin alte părţi nu văzuse decât câţiva eunuci care-şi vedeau de treburile lor.

— Numai bătrânii din dosh khaleen locuiesc permanent în oraşul sacru, ei şi sclavii şi servitorii lor, o lămuri Ser Jorah. Totuşi, Vaes Dothrak este destul de mare încât să-i primească pe toţi oamenii din fiecare khalasar, dacă toţi khalii se întorc deodată la Mama. Bătrânii au profeţit că, într-o zi, asta se va întâmpla, şi de aceea Vaes Dothrak trebuie să fie gata să-şi îmbrăţişeze toţi copiii.

În cele din urmă, Khal Drogo ceru o oprire lângă Piaţa Răsăritului, unde caravanele din Yi Ti, Asshai şi Tărâmurile Umbrelor veneau să facă negoţ, cu Mama Munţilor înălţându-se deasupra lor. Dany zâmbi când îşi aminti de sclava lui Magister Illyrio şi de poveştile ei despre un palat cu două sute de încăperi şi uşi din aur masiv. „Palatul” era doar o sală cavernoasă, din lemn, pentru ospeţe, pereţii săi din buşteni negeluiţi înălţându-se la doar zece metri, cu un acoperiş de mătase împletită, un vast cort tălăzuit care putea fi ridicat pentru a oferi adăpost împotriva ploilor rare, ori putea fi îndepărtat pentru a se vedea cerul nesfârşit. În jurul sălii erau curţi mari, pline de iarbă, pentru cai, împrejmuite de garduri vii, înalte, de vetre şi sute de case rotunde, din pământ, care se ridicau de la sol ca nişte dealuri în miniatură, acoperite cu iarbă.

O mică armată de sclavi le ieşise în întâmpinare pentru a pregăti sosirea lui Khal Drogo. Pe când fiecare călăreţ cobora din şa, el îşi desfăcu arakh-ul şi i-l dădu unui sclav care aştepta, împreună cu celelalte arme pe care le avea. Nici chiar Khal Drogo nu era scutit de aşa ceva. Ser Jorah îi explicase că era interzis să intri înarmat în Vaes Dothrak sau să verşi sângele unui om liber. Chiar şi khalasarele aflate în război lăsau deoparte orice zâzanie şi împărţeau carnea şi miedul când se aflau sub ochii Mamei Munţilor. În acest loc, bătrânii din dosh khaleen hotărâseră că toţi Dothrakii erau de un sânge, un khalasar, o singură turmă.

Cohollo se apropie de Dany, iar Irri şi Jhiqui o ajutară să descalece de pe Argint. El era cel mai bătrân dintre călăreţii de sânge ai lui Drogo, un bărbat pleşuv şi vânjos, cu un nas strâmb şi o gură plină de dinţi rupţi, sfărâmaţi de o măciucă în urmă cu douăzeci de ani, când îl salvase pe tânărul khalakka din mâinile mercenarilor care speraseră să-l vândă duşmanilor tatălui său. Viaţa lui fusese jurată lui Drogo în ziua când se născuse lordul care-i era acum soţ.

Fiecare khal avea călăreţii lui de sânge. Prima dată, Dany crezuse despre ei că erau un fel de Gardă Regală, aflaţi sub jurământul de a-şi proteja stăpânul, însă erau mai mult decât atât. Jhiqui îi spusese că un călăreţ de sânge era mai mult decât un străjer; ei erau fraţii khal-ului, umbrele sale, cei mai devotaţi prieteni. „Sânge din sângele meu”, le spunea Drogo, şi chiar aşa era; trăiau ca unul singur.

Vechile datini ale stăpânilor de cai cereau ca atunci când un khal murea, toţi călăreţii săi de sânge să moară odată cu el, pentru a-l însoţi în călătoria lui prin ţinuturile nopţii. Dacă un khal murea de mâna duşmanilor, îi spusese Jhiqui, călăreţii de sânge împărţeau vinul khal-ului, cortul, ba chiar şi soţiile lui, dar niciodată caii. Armăsarul unui bărbat era numai al lui.

Daenerys era bucuroasă că Drogo nu se ţinea după vechile obiceiuri. Nu i-ar fi plăcut să fie împărţită cu nimeni. În vreme ce bătrânul Cohollo o trata cu destulă blândeţe, ceilalţi o înspăimântau; Haggo era uriaş şi tăcut, adesea uitându-se urât, de parcă uita cine era ea, iar Qotho avea ochii cruzi şi mâini agile, cărora le plăcea să rănească. Pe pielea albă şi moale a lui Doreah lăsa urme de fiecare dată când o atingea, iar uneori o făcea pe Irri să se smiorcăie în noapte. Chiar şi caii săi păreau că se tem de el.

Totuşi, erau legaţi pe viaţă şi pe moarte de Drogo, aşa că Daenerys nu avu de ales decât să-i accepte. Şi uneori se trezea dorindu-şi ca tatăl ei să fi fost apărat de astfel de oameni. În balade, cavalerii albi din Garda Regelui erau cei mai nobili, cei mai viteji şi cei mai cinstiţi, dar Regele Aerys fusese ucis de unul dintre ei, băiatul frumos căruia acum i se zicea Regicidul, iar un al doilea, Ser Barristan cel îndrăzneţ, se pusese în slujba Uzurpatorului. Se întreba dacă toţi bărbaţii erau la fel de falşi pe cuprinsul celor Şapte Regate. Când fiul ei va şedea pe Tronul de Fier, va avea grijă ca el să aibă propriii săi călăreţi de sânge, care să-l protejeze împotriva trădării Gărzii Regelui.

— Khaleesi, îi spuse Cohollo în Dothraki, Drogo, care este sânge din sângele meu, mi-a poruncit să vă spun că trebuie să urce pe Mama Munţilor în această noapte, ca să aducă sacrificii zeilor pentru întoarcerea în siguranţă.

Pe Mamă nu li se permitea să pună piciorul decât bărbaţilor, Dany ştia asta. Călăreţii de sânge ai khal-ului îl vor însoţi şi vor reveni în zori.

— Spune-i soarelui şi stelei mele că-l voi visa şi-i voi aştepta nerăbdătoare întoarcerea, răspunse ea îndatoritoare.

Dany obosea uşor, copilul crescând în ea, iar o noapte de odihnă va fi bine-venită. Sarcina părea însă să fi aprins şi mai tare dorinţa lui Drogo pentru ea, iar îmbrăţişările sale din noapte o zdrobeau.

Doreah o conduse spre colina găunoasă pregătită pentru ea şi pentru khal. Înăuntru era răcoare şi întuneric, ca într-un cort făcut din pământ.

— Jhiqui, baia, te rog, porunci ea, vrând să-şi spele pielea de praful adunat pe drum şi să-şi ude picioarele obosite. Era plăcut de ştiut că vor mai zăbovi aici o vreme, că nu va fi nevoită să se urce mâine pe spatele Argintului.

Apa era aproape opărită, aşa cum îi plăcea ei.

— Am să-i dau fratelui meu darul în astă noapte, hotărî ea, în timp ce Jhiqui îi spăla părul. Ar trebui să arate ca un rege în oraşul sacru. Doreah, aleargă şi găseşte-l şi invită-l să cineze cu mine.

Viserys se purta mai bine cu fata ei Lyseniană decât cu slujnicele Dothraki, poate pentru ca Magister Illyrio îl lăsase să se culce cu ea în Pentos. Irri, du-te la bazar şi cumpără fructe şi carne. Orice, dar nu carne de cal.

— Carnea de cal e cea mai bună, zise Irri. Calul îl face pe bărbat puternic.

— Viserys urăşte carnea de cal.

— După cum spuneţi, khaleesi.

Veni înapoi cu o halcă de carne de capră şi un coş cu fructe şi legume. Jhiqui fripse carnea, împreună cu ierburi dulci şi păstăi, ungând-o cu miere în timp ce o gătea, şi mai aduse pepeni şi rodii, prune şi un fruct ciudat de la răsărit, pe care Dany nu îl cunoştea. În vreme ce slujnicele pregăteau mâncarea, Dany aşternu veşmintele pe care le făcuse după măsura fratelui său: o tunică şi pantaloni de pânză de in albă, sandale din piele care se legau cu şnururi până la genunchi, o centură din medalioane de bronz, o vestă din piele pictată cu dragoni care azvârleau foc pe nări. Dothrakii îl vor respecta mai mult dacă arăta altfel decât un milog, spera ea, şi poate o va ierta pentru că-l făcuse de ruşine în ziua aceea, pe câmp. Pentru ea, era tot regele ei, în definitiv, şi tot fratele ei. Amândoi erau sânge din sânge de dragon.

Tocmai aranja ultimele daruri, o mantie de mătase fină, verde precum iarba, cu o bordură de un cenuşiu-deschis, care i-ar pune în evidenţă argintul din păr, când sosi Viserys, trăgând-o pe Doreah de mână. Unul dintre ochii ei era înroşit, acolo unde o lovise.

— Cum îndrăzneşti să mi-o trimiţi pe târfa asta să-mi dea mie ordine? zise el.

Pe slujnică o îmbrânci brutal, trântind-o pe covor. Furia lui o luă pe Dany prin surprindere.

— Nu voiam decât… Doreah, ce i-ai spus?

— Khaleesi, ai milă, iartă-mă. M-am dus la el, aşa cum mi-aţi cerut, şi i-am spus că îi porunciţi să vi se alăture la cină.

— Nimeni nu porunceşte unui dragon, şuieră Viserys. Eu sunt regele tău! Ar fi trebuit să-ţi trimit înapoi capul ei.

Fata Lyseniană începu să se smiorcăie, însă Dany o linişti cu o atingere.

— Nu te teme, nu se va atinge de tine. Scumpul meu frate, te rog, iart-o, fata ţi-a grăit greşit, i-am spus să te roage să cinezi cu mine, dacă înălţimea Ta doreşti asta. Îl luă de braţ şi-l conduse în încăpere. Uite! Astea sunt pentru tine.

Viserys se încruntă bănuitor.

— Ce-i cu astea?

— Ţinută nouă. Am făcut-o pentru tine. Dany zâmbi cu timiditate.

El îi aruncă o privire şi rânji.

— Zdrenţe Dothraki. Acum vrei să mă îmbraci tu?

— Te rog… te vor răcori şi-ţi va fi mai bine în ele şi m-am gândit… Poate dacă te îmbraci ca ei, ca Dothrakii… Dany nu ştia cum s-o spună fără să trezească balaurul din el.

— În curând o să vrei să-mi împleteşti părul.

— Niciodată n-aş… De ce era întotdeauna atât de brutal? Nu voia decât să-l ajute. Nu ai dreptul la împletituri, încă nu ai câştigat nici o victorie.

N-ar fi trebuit să spună asta. Furia erupse în ochii săi liliachii, dar nu îndrăzni s-o lovească, nu cu slujnicele ei de faţă şi cu războinicii khas-ului afară. Viserys ridică mantia şi o mirosi.

— Asta pute a bălegar. Poate că ar trebui s-o folosesc drept pătură pentru cal.

— Am pus-o pe Doreah s-o coasă special pentru tine, îi spuse ea, rănită. Aceste veşminte sunt potrivite şi pentru un khal.

— Eu sunt Lordul celor Şapte Regate, nu un sălbatic tăvălit prin iarbă, cu clopoţei prin păr, scuipă Viserys. O înşfacă de braţ. Uiţi cine eşti, curvă! Crezi că burtosul ăla te va proteja dacă trezeşti balaurul?

Degetele sale se înfipseseră dureros în braţul ei şi, pentru o clipă, Dany se simţi din nou copilă, smiorcăindu-se înaintea furiei lui. Căută cu cealaltă mână şi apucă primul lucru pe care-l găsi, centura pe care sperase să i-o dăruiască, un lanţ greu de medalioane ornate, din bronz. O răsuci cu toată forţa ei. Lovitura îl prinse în plină faţă. Viserys îi dădu drumul. Pe obrajii săi începu să curgă sânge, acolo unde muchia unuia dintre medalioane îi despicase pielea.

— Tu eşti cel care uită cine e, îi spuse Dany. Nu ai învăţat nimic din ziua aceea pe câmp? Pleacă acum, înainte să-mi chem khas-ul să te azvârle afară. Şi roagă-te ca Drogo să nu afle de asta, pentru că-ţi va deschide pântecul şi-şi va băga maţele pe gât.

Viserys sări în picioare.

— Când voi avea regatul meu, vei regreta această zi, curvă.

Ieşi ţinându-se de faţa sfâşiată, lăsând darurile neatinse.

Picături de sânge pătaseră frumoasa mantie de mătase. Dany strânse ţesătura moale la obraz şi se aşeză cu picioarele încrucişate, pe una dintre saltelele sale de dormit.

— Cina este gata, khaleesi, anunţă Jhiqui.

— Nu mi-e foame, spuse Dany întristată. Se simţi, dintr-odată, foarte obosită. Împărţiţi mâncarea între voi şi trimiteţi-i ceva şi lui Ser Jorah, dacă vreţi. După o clipă adăugă: Vă rog, aduceţi-mi ouăle de dragon.

Irri îi aduse oul cu cochilia de un verde-închis; picături de bronz luciră printre solzii săi când îl întoarse în mâinile ei mici. Dany se ghemui pe saltea, trăgându-şi mantia de mătase fină peste ea şi ţinând oul în golul dintre pântecul umflat şi sânii ei mici şi fragezi. Îi plăcea să ţină ouăle. Erau atât de frumoase, iar uneori, fiind atât de aproape de ele, o făceau să se simtă mai puternică, mai curajoasă cumva, de parcă şi-ar fi tras puterea din acei dragoni pietrificaţi închişi înăuntru.

Stătea acolo, ţinând oul, când simţi copilul mişcându-se în ea… de parcă s-ar fi întins afară, frate spre frate, sânge către sânge.

— Tu eşti dragonul, îi şopti Dany, adevăratul dragon. Ştiu asta. O ştiu. Şi zâmbi, adormind şi visându-se acasă.