Urzeala tronurilor

DAENERYS

Aripi îi umbreau visele date de febră.

— N-ai vrea sa stârneşti dragonul, nu-i aşa?

Mergea printr-o sală lungă, cu arcade înalte, din piatră. Nu putea privi în urma ei, nu trebuia să se uite în urmă. În faţă era o uşă mică, privită de la distanţă, dar chiar şi de acolo putea vedea că era vopsită în roşu. Grăbi pasul, iar tălpile ei goale lăsau pe piatră urme însângerate.

— N-ai vrea sa stârneşti dragonul, nu-i aşa?

Văzu lumina soarelui căzând pe marea Dothraki, o câmpie vie, bogată în miresme de pământ şi moarte. Vântul răscolea ierburile care se unduiau ca apa. Drogo o ţinea în braţele lui puternice, iar palma lui îi mângâie sexul şi o deschise, trezind umezeala aceea dulce care era numai a lui, iar stelele zâmbeau spre ei, stele pe cerul zilei.

— Acasă, şopti ea când el o pătrunse şi o umplu cu sămânţa lui, însă dintr-odată stelele dispărură, iar peste cer fâlfâiră aripi mari, iar lumea luă foc.

— …vrea să stârneşti dragonul, nu-i aşa?

Chipul lui Ser Jorah era tras şi întristat.

— Rhaegar a fost ultimul dragon, îi spuse el. Îşi încălzea palmele peste vatra încinsă, unde ouăle de piatră licăreau roşietice, precum cărbunii. O clipă era acolo, iar în următoarea se destrăma, carnea-i devenea fără culoare, mai puţin închegată decât vântul. Ultimul dragon, şopti el subţire ca un fuior de fum, şi dispăru. Ea simţi întunericul din urmă, iar uşa roşie părea mai depărtată decât oricând.

— …vrea să stârneşti dragonul, nu-i aşa?

Viserys şedea în faţa ei, urlând.

— Dragonii nu se milogesc, târfă! Nu dai tu porunci unui dragon. Eu sunt dragonul şi voi fi încoronat. Aurul topit îi curgea pe faţă precum ceara, săpându-i pe chip şanţuri adânci. Eu sunt dragonul şi voi fi încoronat! ţipă el, iar degetele lui plesniră ca nişte şerpi, muşcându-i sfârcurile, pişcându-le, răsucindu-le, chiar şi după ce ochii lui pocniră şi se scurseră în jos, pe obrajii pârjoliţi şi înnegriţi.

— …vrea să stârneşti dragonul, nu-i aşa?

Putea simţi căldura înlăuntrul ei, arsura îngrozitoare în pântec. Fiul ei era înalt şi mândru, cu pielea arămie a lui Drogo şi părul ei argintiu-auriu, cu ochii violeţi, de forma migdalelor. Îi zâmbi şi începu să-şi ridice braţul spre ea, însă când deschise gura, focul ţâşni afară. Văzu, prin pieptul lui, cum îi ardea inima şi într-o clipă dispăru, ars ca o molie în flacăra unei lumânări, transformat în cenuşă. Plânse pentru copilul ei, pentru promisiunea gurii dulci lipite de sânul ei, însă lacrimile se transformară în aburi atunci când îi atinseră pielea.

— …vrea să stârneşti dragonul, nu-i aşa?

Năluci erau aliniate pe hol, învesmântate în straiele decolorate ale regilor. În mâini aveau săbii din flăcări albicioase. Aveau părul de argint şi din aur, alb ca platina, iar ochii erau opale şi ametiste, turmalină şi jad.

— Mai repede, ţipau ele, mai repede, mai repede. Alerga, iar tălpile ei topeau piatra oriunde o atingeau. Mai repede! ţipară nălucile într-un singur glas, iar ea ţipă la rându-i şi se aruncă înainte. Un cuţit mare îi străpunse spatele şi-şi simţi pielea sfâşiată şi mirosi duhoarea sângelui ars, văzând umbra aripilor. Iar Daenerys Targaryen începu să zboare.

— … să stârneşti dragonul…

Uşa se înălţa înaintea ei, uşa roşie, atât de aproape, atât de aproape, iar sala era ca o ceaţă în juru-i, frigul ghemuindu-se în urma ei. Iar acum piatra dispăruse şi zbura peste marea Dothraki, tot mai sus, verdele unduindu-se sub ea, iar tot ce vieţuia şi respira fugi înspăimântându-se de umbra aripilor ei. Putea simţi mirosul de acasă, putea vedea acolo, dincolo de uşă, câmpiile înverzite şi marile case de piatră şi braţele care s-o încălzească, acolo. Trânti uşa de perete.

— …dragonul…

Şi-l văzu pe fratele ei, Rhaegar, călare pe un armăsar la fel de negru precum armura sa. Flăcări licăreau roşietice prin deschizăturile înguste ale vizierei lui.

— Ultimul dragon, şopti vocea firavă a lui Ser Jorah. Ultimul, ultimul. Dany îi ridică viziera neagră şi lustruită. Chipul din interior era al ei.

După asta, pentru multă vreme, nu mai fu decât durere, focul dinlăuntrul ei şi şoaptele stelelor. Se trezi cu gustul cenuşii.

— Nu, gemu ea, nu, vă rog.

— Khaleesi?

Jhiqui se aplecă asupra ei, o fată înspăimântau Cortul era cufundat în umbră, neclintită şi apropiau. Fulgi de cenuşă pluteau în sus dinspre vatră, iar Dany îi urmări cu privirea prin gaura pentru fum de deasupra. Zbor, se gândi ea. Aveam aripi, zburam. Însă nu fusese decât un vis.

— Ajută-mă, şopti ea, chinuindu-se să se ridice. Adu-mi… Vocea-i era dureroasă ca o rană şi nu se putea gândi la ce voia. De ce o durea atât de tare? Era ca şi cum trupul îi fusese sfâşiat în bucăţi şi refăcut din resturi. Vreau…

— Da, khaleesi.

Imediat ce plecă Jhiqui, ţâşnind din cort, strigând, Dany simţi că-i trebuia… ceva… cineva… ce? Era ceva important, ştia asta. Era singurul lucru din lume care conta. Se rostogoli pe o parte şi-şi prinse un cot dedesubt, luptând şi cu pătura încurcată peste picioarele ei. Îi era atât de greu să se mişte. Lumea se învolbura ameţitoare. Trebuia să…

O găsiră pe covor, târându-se spre ouăle de dragon. Ser Jorah Mormont o ridică în braţe şi o duse înapoi în aşternutul de mătase, în timp ce ea se zbătea fără vlagă. Le văzu peste umărul lui pe cele trei slujnice ale sale, pe Jhogo, cu o umbră de mustaţă, şi chipul lat, plat, al lui Mirri Maz Duur.

— Trebuie, încercă ea să le spună, trebuie să…

— …să dormi, prinţesă, zise Ser Jorah.

— Nu, răspunse Dany. Vă rog, vă rog!

— Ba da. O înveli cu mătasea, deşi ea ardea. Dormi ca să te refaci, khaleesl întoarce-te printre noi. Şi dintr-odată, Mini Maz Duur se arătă lângă ea, maegi, lipindu-i de buze o cupă. Simţi gustul de lapte acrit şi încă ceva, gros şi amar. Lichidul călduţ i se prelinse pe bărbie. Cumva, reuşi să înghită. Cortul se întunecă şi mai mult, iar somnul o înşfacă din nou. De data asta, nu mai visă. Plutea, senină şi calmă, pe o mare neagră, nemărginită.

După un timp, o noapte, o zi, n-ar fi putut spune cât, se trezi din nou. În cort era întuneric, mătasea fâlfâind ca nişte aripi când bătea vântul afară. De data asta, Dany nu mai încercă să se ridice.

— Irri, strigă ea, Jhiqui, Doreah! Veniră îndată. Mi-e gâtul uscat, spuse ea, atât de uscat, iar ele îi aduseră apă. Era călduţă şi stătută, dar Dany o bău cu poftă, trimiţând-o pe Jhiqui să-i mai aducă. Irri o tampona cu o cârpă moale şi-i mângâie fruntea. Am fost bolnavă, spuse Dany. Fata Dothraki dădu din cap. Cât timp? Cârpa era mângâietoare, însă Irri părea atât de întristată, încât o înfricoşa.

— Mult, îi şopti ea.

Când Jhiqui se întoarse cu mai multă apă, Mirri Maz Duur veni cu ea, cu ochii îngreunaţi de somn.

— Bea, zise ea, ridicându-i capul pentru încă o cupă, însă acum era numai vin. Dulce, foarte dulce. Dany bău şi se lăsă pe spate, ascultând sunetul propriei sale respiraţii. Putea simţi greutatea membrelor sale pe când somnul o învălui, pentru a o copleşi din nou.

— Aduceţi-mi… murmură ea, cu vorba împleticită şi ameţită. Aduceţi… vreau să tin…

— Da? întrebă maegi. Ce dorinţă ai, khaleesi?

— Aduceţi-mi… oul… oul de dragon… vă rog… Pleoapele i se făcură ca de plumb şi era prea obosiu pentru a le putea ţine deschise.

Când se trezi pentru a treia oară, o undă de lumina solară, aurie, pătrundea prin gaura pentru fum, iar mâinile sale îmbrăţişau un ou de dragon. Era cel albicios, cu solzii de culoarea untului, străbătut de vinişoare aurii şi arămii, iar Dany îi putea simţi căldura. Pe sub aşternuturi, pielea dezgolită îi era acoperită de o peliculă fină de transpiraţie. Roua dragonilor, se gândi ea. Degetele urmăriră uşor suprafaţa oului, traiectoria vinişoarelor aurii, iar adânc, în piatră, simţi ceva răsucindu-se şi întinzându-se la atingerea ei. Nu era speriată. Toată spaima ei dispăruse, arsă.

Dany îşi atinse fruntea. Sub pelicula de transpiraţie, pielea-i era răcoroasă, febra trecuse. Se sforţa să se ridice. Atunci o cuprinse o scurtă ameţeală şi o durere adâncă între coapse. Totuşi, se simţea puternică. Slujnicele veniră în fugă la auzul glasului ei.

— Apă, le spuse, o butelcă de apă, cât de rece puteţi găsi. Şi fructe, cred că vreau curmale.

— Precum porunciţi, khaleesi.

— Să vină şi Ser Jorah, spuse ridicându-se. Jhiqui îi aduse o robă din mătase nisipie şi-i înveli umerii. Vreau şi o baie caldă, pe Mirri Maz Duur şi… Amintirea-i reveni dintr-odată şi se cutremură. Khal Drogo, se sforţa să spună, privindu-le chipurile cu teamă. E mort?

— Khal-ul trăieşte, îi răspunse Irri încet…

Totuşi, Dany întrevăzu întunecimea din ochii ei când rosti cuvintele, şi nici bine nu le spusese că se grăbi să plece ca să aducă apă. Se întoarse spre Doreah.

— Povesteşte-mi.

— Am… am să-l aduc pe Ser Jorah, îi spuse fata Lyseniană, plecându-şi capul şi fugind din cort.

Jhiqui ar fi fugit şi ea, însă Dany o prinse de încheietură, ţinând-o captivă.

— Ce-i? Trebuie să aflu. Despre Drogo… şi copilul meu. De ce nu-şi amintise de copil până acum? Fiul meu, Rhaego… unde-i? îl vreau.

Slujnica ei îşi plecă privirile.

— Băiatul… nu a trăit, khaleesi. Glasu-i era o şoaptă înspăimântată.

Dany îi dădu drumul. Fiul meu e mort, se gândi când Jhiqui părăsi cortul. Într-un fel, ştiuse asta. Ştiuse de când se trezise prima dată. Nu, ştiuse înainte de a se trezi. Visul îi reveni dintr-odată, viu, când îşi aminti de bărbatul înalt cu pielea arămie şi plete argintii-aurii, cuprins de flăcări.

Va plânge, ştia asta, însă ochii-i erau uscaţi precum cenuşa. Plânsese în vis, iar lacrimile i se transformaseră în aburi pe obraji. Toata durerea mi-a fost arsa, îşi spuse ea. Se simţea tristă şi, totuşi… Îl putea simţi pe Rhaego retrăgându-se din ea, ca şi cum nici n-ar fi fost vreodată.

Ser Jorah şi Mirri Maz Duur intrară câteva clipe mai târziu, găsind-o aplecată peste celelalte ouă de dragon, cele încă aflate în scrin. Ei i se păreau la fel de fierbinţi ca şi cel cu care dormise, ceea ce era oarecum ciudat.

— Ser Jorah, vino aici, spuse ea. Îi luă mâna şi i-o puse pe oul negru, cel cu spirale purpurii. Ce simţi?

— Coajă, tare ca piatra. Cavalerul era precaut. Solzi.

— Căldură?

— Nu. Piatră rece. Îşi retrase mâna. Prinţesă, sunteţi bine? Sunteţi pe picioare, aşa slăbită precum vă simţii?

— Slăbită? Sunt puternică, Jorah. Pentru a-i face cere, se reaşeză pe un morman de perne. Spune-mi cum a murit copilul meu.

— Nu a apucat să trăiască, prinţesa mea. Femeile spun…

Ezită, iar Dany observă cum carnea atârna pe el, văzu că şchiopăta când mergea.

— Spune-mi. Spune-mi ce vorbesc femeile.

El îşi întoarse faţa într-o parte. Avea ochii tulburaţi.

— Ele spun că pruncul era…

Ea aşteptă, însă Ser Jorah nu putea spune mai mult. Chipul său se întunecase de ruşine. Arăta aproape ca un hoit.

— Monstruos, termină în locul lui Mirri Maz Duur. Cavalerul era un bărbat puternic, însă Dany înţelese, în acea clipă, că maegi era mai puternică, mai crudă, infinit mai periculoasă. Răsucit. L-am scos chiar eu. Era acoperit de solzi, ca o şopârlă, orb, cu un ciot de coadă şi aripi mici din piele, ca de liliac. Când l-am atins, carnea i s-a desprins de pe oase, iar înăuntru era plin de viermi şi duhnea a putreziciune. Era mort de ani de zile.

Bezna, se gândi Dany. Bezna înspăimântătoare care se ridicase pentru a o devora. Dacă s-ar fi uitat în urmă-i, ar fi fost pierdută.

— Fiul meu trăia şi era puternic atunci când Ser Jorah m-a adus în acest cort, spuse ea. Îl simţeam cum mă loveşte, luptând să se nască.

— S-ar putea, răspunse Mirri Maz. Duur, însă creatura care a ieşit din pântecul tău era asa cum am spus. În acest cort a fost moartea, khaleesi.

— Doar umbrele, şopti Ser Jorah, însă Dany putea simţi îndoiala din glasul său. Am văzut, maegi, te-am văzut singură, dansând cu umbrele.

— Mormântul lasă umbre lungi, Lordule de Fier, spuse Mirri. Lungi şi întunecate, iar la sfârşit nici o lumină nu le poate izgoni. Ser Jorah îi omorâse fiul, Dany ştia asta. Făcuse asta din dragoste şi loialitate, dar o dusese într-un loc în care nici om în viaţă nu ar trebui să meargă şi-i dăduse beznei copilul ei. Şi el o ştia; chipul cenuşiu, ochii înfundaţi în găvane, şchiopatatul.

— Umbrele te-au atins, Ser Jorah, îi spuse. Cavalerul nu răspunse. Dany se întoarse spre preoteasă. M-ai prevenit că numai cu moartea se poate plăti pentru viaţă. Iar eu am crezut că vorbeai de cal.

— Nu, răspunse Mirri Maz Duur. Asta a fost o minciună pe care ţi-ai spus-o singură. Ştiai preţul.

Oare? Oare ştiuse? Dacă mă uit îndărăt, sunt pierdută.

— Preţul a fost plătit, spuse Dany. Calul, copilul meu, Quaro şi Qotho, Haggo şi Cohollo. Preţul a fost plătit şi răsplătit. Se ridică dintre perne. Unde-i Khal Drogo? Arată-mi-l, preoteasă, maegi, mag de sânge, orice ai fi. Arată-mi-l pe Khal Drogo. Arată-mi ce am primit pentru viaţa fiului meu.

— Precum porunciţi, khaleesi, zise bătrâna. Veniţi, am să vă conduc la el.

Dany era mai slăbită decât îşi închipuise. Ser Jorah îşi strecură un braţ, cuprinzând-o, şi o ajută să se ridice.

— Aveţi timp pentru asta mai târziu, prinţesă, spuse el încet.

— Vreau să-l văd acum, Ser Jorah.

După întunecimea cortului, lumea de afară era de strălucire orbitoare. Soarele ardea ca aurul topit, iar pământul era pârjolit şi pustiu. Slujnicele ei o aşteptau cu fructe, vin şi apă, iar Jhogo se apropie ca să-l ajute pe Ser Jorah s-o sprijine. Aggo şi Rakharo stăteau în spate Strălucirea soarelui pe nisip făcea greu de văzut ceva, până când Dany îşi ridică palma ca să-şi ferească ochii Văzu cenuşa unui foc, câţiva cai agitându-se fără înec tare în căutarea unui smoc de iarbă, corturi risipite ici-colo. Un grup mic de copii se adunase s-o privească, iar dincolo zări femei care se duceau în treburile lor, bătrâni stafidiţi care se zgâiau la cerul albastru cu ochii lor obosiţi, bătând încet aerul ca să izgonească muştele de sânge. La o numărătoare s-ar putea să fi fost nu mai mult de o sută de oameni. Acolo unde-şi făcuseră tabăra patruzeci de mii, mai stăruia acum doar vântul şi praful.

— Khalasar-ul lui Drago s-a spulberat, făcu ea.

— Un khal care nu poate călări nu este un khal, zise Jhogo.

— Dothrakii îi urmează doar pe cei puternici, rosti Ser Jorah. Îmi pare rău, prinţesa mea. Nu s-a putut să-i mai ţinem. Ko Pono a plecat primul, spunându-şi singur Khal Pono, iar mulţi l-au urmat. Jhaqo nu a aşteptat mult ca să facă la fel. Ceilalţi s-au dus şi ei în fiecare noapte, în grupuri mari sau mici. Acum sunt câteva zeci de khalasare noi pe marea Dothraki, acolo unde cândva a fost doar cel al lui Drogo.

— Rămân numai bătrânii, zise Aggo. Cei speriaţi, slabi sau bolnavi. Şi noi, cei care suduim. Noi rămânem.

— Au luat hergheliile lui Khal Drogo, khaleesi, vorbi Rakharo. Eram prea puţini ca să-i putem opri. Este dreptul celui puternic să ia de la cel slab. Au luat şi mulţi sclavi, ai khal-ul şi ai dumneavoastră, dar au mai lăsat câţiva.

— Eroeh? întrebă Dany, amintindu-şi de copila înspăimântată pe care o salvase în afara oraşului Oamenilor Miei.

— Mago a luat-o, care acum este călăreţul de sânge al lui Khal Jhaqo, spuse Jhogo. A pătruns-o în toate felurile şi apoi a dat-o khal-ului său, iar Jhaqo a dat-o mai departe călăreţilor săi de sânge. Erau şase. Când au terminat cu ea, i-au tăiat gâtul.

— Asta i-a fost soarta, khaleesi, spuse Aggo.

Dacă mă uit îndărăt, sunt pierdută.

— A fost o soartă crudă, spuse Dany, totuşi nu atât de crudă cum va fi a lui Mago. Vă promit asta, pe toţi zeii cei vechi, pe zeul miel şi pe zeul cal, şi pe toţi zeii care vieţuiesc. Jur pe Mama Munţilor şi pe Pântecul Lumii. Înainte de a termina cu ei, Mago şi Ko Jhaqo se vor milogi să li se arate mila care au arătat-o şi ei pentru Eroeh.

Dothrakii schimbară priviri întrebătoare.

— Khaleesi, începu slujnica Irri, ca şi cum ar fi vorbit unui copil. Jhaqo este khal acum, cu douăzeci de mii de călăreţi în spatele lui.

Ea-şi ridică privirile.

— Iar eu sunt Daenerys Stormborn, Daenerys din Casa Targaryen, din sângele lui Aegon Cuceritorul şi Maegor cel Crud şi din vechea Valyrie înaintea lor. Sunt fiică de dragon şi vă jur că aceşti bărbaţi vor muri urlând. Acum, duceţi-mă la Khal Drogo.

Zăcea lungit pe pământul gol, uitându-se la soare.

Zeci de muşte de sânge se aşezaseră pe trupul său, însă el nu mai părea să le simtă. Dany le izgoni şi îngenunche lângă el. Ochii lui erau larg deschişi, însă nu păreau să vadă, iar ea ştiu deodată că era orb. Când îi şopti numele, nu păru că o auzise. Rana de la piept era vindecată aşa cum trebuia, cicatricea care o acoperea era cenuşie şi roşiatică, hidoasă.

— De ce-i aici, singur, în soare? îi întrebă ea.

— Pare să-i priască numai căldura, prinţesă, spuse Ser Jorah. Ochii lui urmăresc soarele, deşi nu-l văd. Poate umbla de colo-colo. Va merge unde-l duci, dar nu mai departe. Mănâncă dacă-i pui hrana în gură, bea dacă-i picuri apă între buze.

Dany îşi sărută soarele şi stelele blând, pe frunte, şi se ridică pentru a o înfrunta pe Mirri Maz Duur.

— Vrăjile tale sunt scumpe, maegi.

— Trăieşte, spuse Mirri Maz Duur. Asta ai cerut, viaţă. Ai plătit pentru viaţă.

— Asta nu-i viaţă pentru cineva aşa cum a fost Drogo. Viaţa lui a fost râs, carne perpelită în foc şi calul între picioarele sale. Viaţa lui era un arakh în mâna lui şi clopoţeii răsunând în păr, pe când călărea să-şi înfrunte duşmanul. Viaţa lui au fost călăreţii de sânge, eu şi fiul pe care trebuia să i-l dăruiesc.

Mirri Maz Duur nu răspunse.

— Când va fi aşa cum a fost? întrebă Dany.

— Atunci când soarele va răsări de la apus şi va apune la răsărit, spuse Mirri Maz Duur. Când se vor usca mările şi munţii se vor împrăştia în vânt ca frunzele. Când pântecul tău va fi din nou fertil şi vei purta încă un copil viu. Atunci se va întoarce el, nu înainte.

Dany arătă spre Ser Jorah şi ceilalţi.

— Plecaţi. Vreau să vorbesc cu maegi singură. Mormont şi ceilalţi Dothraki se retraseră.

— Ştiai, spuse Dany când rămaseră singure. O durea peste tot, şi înăuntru şi pe corp, însă furia îi dădea putere. Ştiai ce ceream, ştiai şi de preţ şi totuşi m-ai lăsat să-l plătesc.

— N-ar fi trebuit să-mi ardă templul, spuse liniştită femeia cu nasul turtit. Asta l-a mâniat pe Marele Păstor.

— Asta n-a fost lucrătură de zeu, spuse Dany cu răceală. Dacă privesc îndărăt, sunt pierdută. M-ai înşelat. Mi-ai ucis copilul din mine.

— Armăsarul care încalecă lumea nu va mai arde nici un oraş acum. Khalasar-ul lui nu va mai preface în pulbere nici o seminţie.

— Am vorbit pentru tine, făcu ea înfuriată. Te-am salvat.

— Tu m-ai salvat? scuipă femeia Lhazareeană. Trei călăreţi m-au luat, nu aşa cum un bărbat ia o femeie, ci pe la spate, aşa cum se caţără un câine pe o căţea. Cel de-al patrulea era deja în mine când ai trecut tu. Cum m-ai salvat? Am văzut casa zeului meu arzând, acolo unde vindecasem atâţia oameni, mulţi că nu mai pot fi număraţi. Mi-au ars şi casa mea, iar în stradă am văzut mormane de capete. Am văzut capul brutarului care cocea pâinea mea. Am văzut capul unui băiat pe care l-am salvat de fierbinţeala ochiului mort cu numai trei luni înainte. Am auzit copii plângând când călăreţii i-au adunat cu biciurile lor. Spune-mi încă o dată, ce ai salvat tu?

— Viaţa ta.

Mirri Maz Duur râse neîndurătoare.

— Uită-te la khal-ul tău şi vezi ce viaţă merită trăita când totul s-a dus.

Dany îi chemă pe bărbaţii din khas-ul ei şi le porunci s-o ia pe Mirri Maz Duur şi s-o lege de mâini şi de picioare, însă maegi îi zâmbi când o duseră de acolo, de parcă ar fi împărtăşit un secret. Un singur cuvânt şi Dany ar fi putut s-o descăpăţâneze… Însă cu ce s-ar fi ales? Cu un cap? Dacă viaţa nu avea nici o valoare, ce mai era moartea?

Îl duseră pe Khal Drogo înapoi în cortul ei, iar Dany le porunci să umple o cadă cu apă, însă de astă dată apa nu mai era roşie de sânge. Îl îmbăie chiar ea, spălând noroiul şi praful de pe braţele şi pieptul său, curăţindu-i faţa cu o pânză moale, săpunindu-i părul lung şi negru şi descâlcindu-i toate ghemotoacele de păr până când îl făcu să strălucească din nou, aşa cum si-l amintea. Se întunecase de-a binelea când termină, iar ea obosise. Se opri să bea ceva şi să mănânce, însă nu putu decât să ciugulească dintr-o smochină şi să bea o gură de apă. Somnul ar fi fost o uşurare, însă dormise destul… prea mult, de fapt. Îi datora asta lui Drogo, pentru toate nopţile care le avuseseră şi poate încă le vor mai avea.

Amintirea primei lor ieşiri o însoţea când îl duse afară, în beznă, pentru că Dothrakii credeau că toate lucrurile importante în viaţa unui om trebuia să fie făcute sub cerul liber. Îşi spuse că existau forţe mai puternice decât ura şi farmecele mai vechi decât oricare dintre cele deprinse de orice maegi în Asshai. Noaptea era neagră, fără lună, însă deasupra ardeau strălucitoare milioane de stele. Luă asta drept un semn.

Acolo nu-i aştepta covorul moale de iarbă, ci doar pământul tare şi prăfuit, dezgolit şi plin de pietre. Nici un copac nu se clătina în vânt şi nici un izvor nu-i ogoia temerile cu muzica blândă a apei. Dany îşi spuse că stelele erau îndeajuns.

— Să-ţi aminteşti, Drogo, şopti ea. Aminteşte-ţi prima noastră ieşire împreună, ziua când ne-am cununat. Aminteşte-ţi de noaptea când l-am făcut pe Rhaego, cu întregul khalasar în jurul nostru şi cu privirile tale pe faţa mea. Aminteşte-ţi cum era de răcoroasă şi curată apa din Pântecul Lumii. Aminteşte-ţi, soarele şi stelele mele. Aminteşte-ţi şi întoarce-te.

Naşterea o lăsase prea îndurerată şi sfâşiată ca să-l poată primi în ea, aşa cum ar fi vrut, însă Doreah o învăţase şi alte căi. Dany îşi folosi mâinile, gura şi sânii. Îl zgârie cu unghiile şi-l acoperi de sărutări şi se rugă, spunându-i poveşti, iar la sfârşit îl scaldă în lacrimile ei. Totuşi, Drogo nu simţea: nu vorbi şi nu se ridică.

Apoi veniră zorii întunecaţi peste orizontul gol. Dany ştia că era pierdut pentru ea.

. — Când soarele va răsări de la apus şi va apune la răsărit, spuse ea moale. Când mările se vor usca şi munţii se vor spulbera în vânt ca frunzele. Când pântecul meu va fi din nou fertil şi voi purta un copil viu. Atunci te vei întoarce, soarele şi stelele mele, nu înainte.

Niciodată, plânse bezna, niciodată, niciodată, niciodată.

În interiorul cortului, Dany găsi o saltea, mătase moale umplută cu pene. O strânse la sân întorcându-se înapoi la Drogo, la soarele şi stelele ei. Dacă privesc îndărăt, sunt pierdută. O durea chiar şi să păşească, ar fi vrut să doarmă, să doarmă şi să nu mai viseze.

Îngenunche şi-l sărută pe Drogo pe buze, apoi îi apăsă salteaua pe faţă.