Urzeala tronurilor

EDDARD

Convocarea se produse cu o oră înaintea zorilor, când lumea era nemişcată şi cenuşie.

Alyn îl scoase abrupt din visele sale şi Ned se întâlni cu răcoarea dinaintea zorilor, încă năuc de somn, pentru a-şi găsi calul gata înşeuat, iar pe rege în scări. Robert purta mănuşi maro, groase, şi o mantie grea din blană, cu glugă care-i acoperea urechile, iar pentru toată lumea părea un urs călare.

— Sus, Stark! tună el. Sus, sus! Avem chestiuni de stat de discutat.

— Pe legea mea, zise Ned, intraţi înăuntru, Maiestatea Voastră.

Alyn ridică pânza de la intrarea în cort.

— Nu, nu, nu, zise Robert. Respiraţia lui aburea la fie care cuvânt. Tabăra este plină de urechi. În afară de asta, vreau să călăresc şi să gust din ţara asta a ta.

Ned văzu că Ser Boros şi Ser Meryn aşteptau în urma lui, cu încă o duzină de soldaţi din gardă. Nu mai putea face nimic altceva decât să-şi scuture somnul din ochi, să se îmbrace şi să urce pe cal.

Robert fixă el ritmul, mânându-şi aprig marele cal negru de luptă, pe când Ned galopa alături de el, încercând să ţină pasul. Îi strigă o întrebare pe când goneau, însă vântul îi spulberă cuvintele, iar regele nu-l auzi. După aceea, Ned călări în tăcere. Foarte curând părăsiră drumul şi o luară peste câmpiile întinse, întunecate de ceţuri. Garda rămăsese la o mică distanţă de ei, fără să-i mai poată auzi ce vorbeau, însă Robert tot nu încetinea.

Apărură zorii pe când se avântau pe o colină joasă şi, în cele din urmă, regele se opri. În momentul acela se aflau la kilometri distanţă de restul grupului. Robert era roşu la faţă şi binedispus când Ned trase de frâie lângă el.

— Zeilor, exclamă el, râzând. Îţi face bine să ieşi şi să călăreşti aşa cum trebuie să o facă un bărbat! Jur, Ned, de-plasarea asta târâş poate să scoată orice bărbat din minţi.

Robert Baratheon nu fusese niciodată un om răbdător.

— Iar blestemata aia de căruţă, cum geme şi scârţâie, trecând de orice ridicătură de parcă ar fi un munte, iţi promit, dacă blestemăţia aia îşi mai rupe încă o osie, o să o ard, iar Cersei n-are decât să meargă pe jos!

Ned râse.

— Am să-ţi aduc bucuros torţa.

— Bun băiat! Regele îl bătu pe umăr. Am însă un dram de înţelepciune să-i las pe toţi în urmă şi să-mi văd de drum.

Un zâmbet se ivi pe buzele lui Ned.

— Cred că ai fi în stare de asta.

— Da, da, glăsui regele. Ce zici, Ned? Doar tu şi cu mine, doi cavaleri rătăcitori pe drumul regelui, cu săbiile alături, şi numai zeii să ştie ce ne aşteaptă în faţă, poate fiica vreunui ţăran sau vreo târfă de cârciumă, care să ne încălzească paturile la noapte.

— Am putea face şi asta, cum să nu, zise Ned, însă avem îndatoriri acum, stăpânul meu… faţă de domeniu, faţă de copiii noştri — eu faţă de doamna mea, iar tu faţă de regină. Nu mai suntem băietanii care am fost odată.

— N-ai fost niciodată un băietan, bombăni Robert. Mare păcat. Şi totuşi, s-a întâmplat odată şi asta… cum o chema pe fata aia de rând a ta? Becca? Nu, aia era una de-a mea, cu păr negru şi ochi dulci, mari, de te puteai îneca în ei. A ta era… Aleena? Nu. Mi-ai spus odată. Era Merryl? Ştii despre care vorbesc, mama bastardului tău.

— Numele ei era Wylla, răspunse Ned cu o politeţe rece, şi aş prefera să nu vorbesc despre ea.

— Wylla. Da. Regele rânji. Trebuie să fi fost o femeiuşcă tare, dacă l-a făcut pe Lord Eddard Stark să-şi uite de onoare, chiar şi numai pentru o oră. Nu mi-ai po-vestit niciodată cum arăta.

Gura lui Ned se strânse de furie.

— Nici n-am să-ţi spun. Las-o baltă, Robert, pentru dragostea pe care spui că mi-o porţi. M-am dezonorat singur, şi pe mine şi pe Catelyn, în faţa zeilor şi a oamenilor deopotrivă.

— Zeii au milă, iar tu abia dacă o cunoşteai pe Catelyn.

— Am luat-o de soţie. Îmi purta copilul.

— Eşti prea aspru cu tine, Ned. Aşa ai fost întotdeauna. La naiba, nici o femeie nu-l vrea pe Baelor cel Binecuvântat în patul ei. Se lovi cu palma de genunchi. Ei bine, nu am să te forţez, dacă o pui aşa de mult la suflet, deşi uneori eşti aşa de ţepos, încât ar trebui să-ţi pui un arici pe pecete.

Soarele care se înălţa trimitea degete de lumină prin ceţurile palide ale zorilor. O câmpie vastă se întindea sub ei, golaşă şi maronie, punctată ici şi colo de movile lungi şi joase. Ned i le arătă regelui.

— Gorganele Primilor Oameni.

Robert se încruntă.

— Am nimerit într-un cimitir?

— Sunt gorgane peste tot în nord, Maiestatea Voastră. Acesta este un tărâm vechi.

— Şi rece, bombăni Robert, strângându-şi mai tare mantia în jurul său. Gărzile îşi struniseră caii în urma lor, la poalele colinei. Ei bine, nu te-am adus până aici ca să vorbim despre morminte sau să flecărim despre bastardul tău. Azi-noapte a sosit un mesager din partea Lordului Varys, de la Debarcaderul Regelui. Uite.

Regele scoase o bucată de hârtie din centura sa şi i-o întinse lui Ned. Varys, eunucul, era maestrul şoptitor al regelui. Acum îl servea pe Robert aşa cum îl servise şi pe Aerys Targaryen. Ned desfăşură neliniştit hârtia, gândindu-se la Lysa şi la acuzaţiile ei îngrozitoare, însă mesajul nu o privea pe Lady Arryn.

— Care-i sursa acestei informaţii?

— Ţi-l aminteşti pe Ser Jorah Mormont?

— Nici n-aş avea cum să-l uit, zise Ned fără menajamente. Mormonţii din Insula Ursului erau membrii unei Case vechi, mândri şi onorabili, însă pământurile lor erau reci şi îndepărtate, sărace. Ser Jorah încercase să mai umple vistieria familiei vânzând nişte braconieri unui negustor de sclavi Tyroshi. Din moment ce Mormonţii erau stegarii Casei Stark, ofensa sa dezonorase nordul. Ned făcuse o călătorie lungă până în vest, la Insula Ursului, doar ca să afle, la sosire, că Jorah luase o corabie care-l dusese dincolo de întinderea Gheţii şi de justiţia regelui. De atunci trecuseră cinci ani.

— Ser Jorah se află acum la Pentos, nerăbdător să obţină iertarea regală care i-ar permite să revină din exil, îi explică Robert. Lordul Varys se foloseşte bine de el.

— Aşadar, negustorul de sclavi a devenit spion, zise Ned cu dispreţ. Îi înapoie scrisoarea. Mai degrabă aş deveni un hoit.

— Varys îmi spune că spionii sunt mult mai folositori decât hoiturile, făcu Robert. Lăsându-l pe Jorah deoparte, ce crezi despre raportul ăsta?

— Daenerys Targaryen s-a măritat cu un oarecare stăpân de cai Dothraki. Ce-i cu asta? Să trimitem şi noi vreun dar de nuntă?

— Un cuţit poate. Unul bine ascuţit şi un om îndrăzneţ, capabil să-l folosească.

Ned nu fu deloc surprins; ura lui Robert pentru Targaryeni era ca o nebunie. Îşi amintea vorbele grele pe care le schimbaseră când Tywin Lannister se prezentase la Robert cu trupul soţiei lui Rhaegar şi ale copiilor lui, ca un semn al loialităţii sale. Ned spusese că era crimă; Robert o numise război. Când protestase că tânărul prinţ şi prinţesa nu erau mai mult decât nişte bebeluşi, noul său rege răspunsese: „Nu văd nici un bebeluş. Numai odrasle de dragon”. Nici măcar Jon Arryn nu fusese în stare să liniştească furtuna. Eddard Stark călărise toată ziua aceea cuprins de o furie rece, să poarte ultimele bătălii ale războiului de unul singur, în sud. Mai trebuise încă o moarte ca să-i împace; moartea Lyannei şi durerea pe care o împărtăşiseră după dispariţia ei.

De data asta, Ned reuşi să-şi ţină nervii.

— Maiestatea Voastră, fata abia dacă e ceva mai mult de un copil. Nu sunteţi Tywin Lannister, să ucideţi ne* vinovaţi. Se spunea că fetiţa cea mică a lui Rhaegar plânsese când o trăseseră din pat pentru a o arunca în săbii. Băiatul nu era decât un bebeluş, dar soldaţii Lordului Tywin îl smulseseră de la sânul mamei sale şi-i zdrobiseră capul de un perete.

— Şi pentru cât timp va rămâne nevinovată? Vorbele lui Robert erau tot mai aspre. Această copilă îşi va desface curând picioarele şi va începe să împuieze şi să aducă pe lume odrasle de dragon, ca să mă năpăstuiască pe mine.

— Şi totuşi, zise Ned, uciderea copiilor… ar fi o nemernicie… ceva cumplit…

— Cumplit? tună regele. Ce i-a făcut Aerys fratelui tău a fost cumplit. Modul în care a murit tatăl tău, lordul, a fost cumplit. Şi Rhaegar… de câte ori crezi că a violat-o pe sora ta? De câte sute de ori? Glasul său devenise atât de răsunător încât calul fornăia nervos sub el. Regele trase tare de hăţuri, potolind animalul, şi îndreptă spre Ned un deget acuzator. Am să ucid orice Targaryen pe care pot să pun mâna, până ce vor fi cu toţii fel de morţi ca şi dragonii lor, iar apoi am să mă uşurez pe mormintele lor.

Ned ştia că era mai bine să nu-l contrazică atunci când era cuprins de furie. Dacă trecerea anilor nu potolise setea de răzbunare a lui Robert, nici una dintre vorbele lui n-ar fi ajutat.

— Pe asta nu poţi să pui mâna, aşa-i? spuse el calm.

Gura regelui se strânse într-o strâmbătură amară.

— Nu, zeii fie blestemaţi. Vreun brânzar Pentoshiplin de vărsat i-a momit pe fratele ei şi pe ea, i-a închis în hardughia lui cu tot felul de eunuci cu pălăriile lor ascuţite, iar acum i-a predat către Dothraki. Ar fi trebuit să pun să fie omorâţi cu ani în urmă, când era uşor de ajuns la ei, dar Jon era la fel de prost ca tine. Iar eu, şi mai smintit, l-am ascultat.

— Jon Arryn a fost un bărbat înţelept şi o Mână bună.

Robert pufni. Furia îl părăsea la fel de repede precum venea.

— Se spune că acest Khal Drogo are o sută de mii de oameni în hoarda lui. Ce ar mai spune Jon şi de asta?

— Ar spune că nici chiar un milion de Dothraki nu reprezintă o ameninţare pentru regat, atâta vreme cât rămân de partea cealaltă a mării înguste, răspunse Ned calm. Barbarii nu au corăbii. Detestă şi se tem de marea deschisă.

Regele se foi nervos în şa.

— Poate. Dar există corăbii care pot fi obţinute în Oraşele Libere. Îţi spun eu, Ned, nu-mi place căsătoria asta. Încă mai sunt oameni prin cele Şapte Regate care-mi spun Uzurpatorul. Ai uitat câte Case au luptat pentru Targaryeni în război? Acum trag de timp, dar dă-le şi o jumătate de ocazie şi m-ar omorî în pat, cu fiii mei lângă mine. Dacă regele cerşetor trece marea cu hoardele de Dothraki în spatele lui, trădătorii i se vor alătura.

— Nu va trece, promise Ned. Iar dacă, printr-o minune, o va face, îl vom arunca înapoi în mare. Odată ai ales un nou Păzitor al Estului…

Regele bombăni.

— Pentru ultima oară spun, nu-l voi desemna pe băieţandrul Arryn Păzitor. Ştiu că băiatul este nepotul tău, dar cum Targaryenii se urcă în pat cu Dothrakii, aş fi nebun să las un sfert din regat pe umerii unui copil bolnăvicios.

Ned se pregătise pentru asta.

— Totuşi, trebuie să avem un Păzitor pentru Est. Dacă Robert Arryn nu este bun, desemnează-l pe unul dintre fraţii tăi. Stannis a dovedit ce poate, cu vârf şi îndesat, la asediul de la Capătul Furtunii.

Lăsă numele să plutească în aer pentru o clipă. Regele se încruntă fără să spună nimic. Nu părea să fie în largul său.

— Asta e, sfârşi Ned liniştit, numai dacă nu cumva ai promis deja onorurile altuia.

Pentru o clipă, Robert avu bunul-simţ să pară uluit. Dar la fel de repede, expresia i se preschimbă într-una de iritare.

— Şi ce ar fi dacă aş fi făcut-o?

— E Jaime Lannister, nu?

Robert îşi îmboldi din nou calul şi o luă în jos pe colină, spre gorgane. Ned ţinea pasul cu el. Regele călărea cu ochii ţintă înainte.

— Da, spuse el în cele din urmă — un singur cuvânt, greu, ca încheiere a discuţiei.

— Regicid, spuse Ned. Zvonurile erau, deci, adevărate. Se mişca pe un teren periculos acum, ştia asta. Un bărbat capabil şi curajos, fără îndoială, zise el cu prudenţă, însă tatăl său este Păzitorul Vestului, Robert. Cu timpul, Ser Jaime va prelua el această onoare. Nici un bărbat n-ar trebui să deţină şi Estul şi Vestul. Lăsă nerostită îngrijorarea sa adevărată; că numirea ar pune jumătate din armatele regatului în mâinile Lannisterilor.

— Voi purta bătălia când duşmanul se va arăta pe câmpul de luptă, zise regele cu încăpăţânare. Dar până una, alta, Lordul Tywin pare etern, la fel ca şi Casterly Rock, aşa că mă îndoiesc că Jaime va prelua succesiunea prea curând. Nu mă mai pisălogi cu asta, Ned, zarurile au fost aruncate.

— Maiestatea Voastră, pot să vă vorbesc pe faţă?

— Se pare că-mi este imposibil să te opresc, bombăni Robert.

— Aveţi încredere în Jaime Lannister?

— E fratele geamăn al nevestei mele, un Frate Jurat din Garda Regelui, viaţa sa şi averea şi onoarea lui sunt toate ale mele.

— Tot aşa cum au fost şi ale lui Aerys Targaryen, sublinie Ned.

— De ce să nu am încredere în el? A făcut tot ce i-am cerut până acum. Sabia sa m-a ajutat să câştig tronul pe care stau.

Sabia lui te-a ajutat să mânjeşti tronul pe care stai, se gândi Ned, însă nu-şi permise ca vreun cuvânt să i se desprindă de pe buze.

— A depus un jurământ, că va apăra viaţa regelui său cu propria sa viaţă. Apoi a deschis gâtul regelui cu o sabie.

— Şapte iaduri, cineva trebuia să-l ucidă pe Aerys! spuse Robert strunindu-şi brusc calul, oprindu-se lângă vechiul gorgan. Dacă Jaime n-ar fi făcut-o, ar fi trebuit s-o facă unul dintre noi, tu sau eu.

— Noi nu eram Fraţi Juraţi din Garda Regelui, zise Ned. Venise vremea ca Robert să audă întregul adevăr, hotărî el, aici şi acum. Vă amintiţi de Trident, Maiestatea Voastră?

— Mi-am câştigat coroana acolo. Cum aş putea să uit?

— V-aţi ales cu o rană de la Rhaegar. Aşa că atunci când apărarea Targaryeană s-a destrămat şi a fugit, aţi lăsat urmărirea lor în mâna mea. Rămăşiţele armatei lui Rhaegar au fugit înapoi la Debarcaderul Regelui. Le-am urmărit. Aerys era în Fortăreaţa Roşie, cu câteva mii de loialişti. Mă aşteptam să găsim porţile ferecate.

Robert scutură nerăbdător din cap.

— În loc de asta, ai descoperit că oamenii noştri luaseră deja oraşul. Şi ce-i cu asta?

— Nu au fost oamenii noştri. Oamenii lui Lannister. Leul de Lannister s-a repezit peste metereze, nu cerbul încoronat. Iar ei au luat oraşul prin trădare.

Războiul durase aproape un an. Lorzii, mari sau mici, se înghesuiseră sub flamurile lui Robert, alţii rămăseseră loiali lui Targaryen. Mândrii Lannisteri de la Casterly Rock, Paznicii Vestului, rămăseseră nepăsători* ignorând chemările la arme venite atât de la rebeli, cât şi de la loialişti. Aerys Targaryen trebuie să fi crezut că zeii îi răspunseseră la rugăminţi când Lordul Tywin Lannister apăruse înaintea porţilor de la Debarcaderul Regelui cu o armată de douăsprezece mii de oameni, promiţând credinţă. Aşa că regele nebun ordonase înfăptuirea ultimului său act nebunesc. Îşi deschisese oraşul înaintea leilor de la poartă.

— Trădarea a fost moneda pe care Targaryenii o cunoşteau prea bine, zise Robert. Furia i se aduna din nou. Lannisterii i-au plătit la fel. Nu a fost ceva mai puţin decât ar fi meritat. N-am să-mi tulbur somnul cu asta.

— Nu aţi fost acolo, zise Ned cu amărăciune în glas. Somnul chinuit nu-i era deloc străin. Îşi trăise minciuni-le timp de paisprezece ani, şi totuşi încă-l mai hăituiau noaptea. Nu a fost nimic onorabil în cucerirea asta.

— Să-ţi ia Ceilalţi onoarea! blestemă Robert. Ce ştiau Targaryenii despre onoare? Coboară în cripta aia şi întreab-o pe Lyanna despre onoarea dragonului!

— Aţi răzbunat-o pe Lyanna la Trident, zise Ned, oprindu-se lângă rege.

Promite-mi, Ned, îi şoptise ea.

— Asta nu a adus-o înapoi. Robert privi în altă parte, spre depărtările cenuşii. Zeii fie blestemaţi. Mi-au dăruit o victorie găunoasă. O coroană… Eu mă rugasem lor pentru fată. Pentru siguranţa surorii tale… şi să fie a mea, aşa cum era hărăzit să fie. Te întreb, Ned, la ce bun să mai port o coroană? Zeii şi-au bătut joc de rugăminţile regilor şi de ale văcarilor la fel.

— Nu pot să răspund în locul zeilor, Maiestatea Voastră… doar atât pot să spun, ce am găsit în acea zi, când am intrat în sala tronului. Aerys zăcea mort pe podea, înecat în propriul său sânge. Capetele lui de dragon priveau în jos, de pe pereţi. Oamenii lui Lannister erau peste tot. Jaime purta mantia albă a Gărzii Regelui peste armura lui aurită. Parcă-l văd şi acum. Până şi sabia lui era aurită. Era aşezat pe Tronul de Fier, la înălţime faţă de cavalerii săi, purtând un coif în forma unui cap de leu« Cum mai strălucea!

— Asta se cunoaşte prea bine, se plânse regele.

— Eu eram tot călare. Ara străbătut întreaga lungime a sălii în tăcere, între şirurile lungi de hârci de dragon. Mă simţeam de parcă mă priveau, cumva. M-am oprit înaintea tronului, privind în sus, spre el. Sabia sa aurită era pusă peste picioare, cu ascuţişul înroşit de sângele regelui. Oamenii mei umpleau sala în urma mea. Oamenii lui Lannister s-au tras înapoi. Nu am rostit nici un cuvânt. L-am privit cum şedea acolo, pe tron, şi am aşteptat. În cele din urmă, Jaime a râs şi s-a ridicat. Şi-a scos coiful şi mi-a spus: „Nu te teme, Stark. Îl încălzeam doar pentru prietenul nostru, Robert. Mă tem că nu este un loc foarte confortabil.”

Regele îşi trase capul înapoi şi izbucni în hohote. Râsul lui stârni dintre ierburile înalte un stol de ciori. Se înălţară în aer cu bătăi sălbatice din aripi.

— Te gândeşti că ar trebui să nu mă încred în Lannister pentru că a stat o dată pe tronul meu, pentru câteva momente? Se scutură din nou de râs. Jaime nu avea de-cât vreo şaptesprezece ani, Ned. De-abia ceva mai mult ca un băietan.

— Băietan sau bărbat, nu avea nici un drept să stea pe tronul ăla.

— Poate că era obosit, sugeră Robert. Să ucizi regi este o treabă destul de obositoare. Numai zeii ştiu, dar acolo, în încăperea aia blestemată, nu ai unde să te aşezi. Şi să ştii că spunea adevărul. Este un tron înspăimântător de incomod. Din mai multe motive. Regele clătină din cap. Ei bine, acum am aflat păcatul întunecat al lui Jaime şi povestea poate fi dată uitării. Mi-e greaţă de secrete şi de certuri şi de probleme de stat, Ned. E la fel de plictisitor ca număratul paralelor. Hai, vino să călărim. Vreau să simt din nou vântul prin păr.

Îşi îmboldi calul, punându-l în mişcare, şi galopă în sus, pe gorgan, împrăştiind pământul în urma lui. Pentru o clipă, Ned rămase neclintit. Nu mai avea cuvinte şi era copleşit de un sentiment greu de neajutorare. Nu era pentru prima dată şi se întrebă ce făcea el aici şi de ce venise. Nu era Jon Arryn, să potolească sălbăticia regelui său şi să-l deprindă cu înţelepciunea. Aparţinea Casei Winterfell. Îi aparţinea lui Catelyn, în durerea ei, şi lui Bran. Deşi un bărbat nu putea fi întotdeauna acolo unde-i era locul. Resemnat, Eddard Stark îşi înfipse pintenii în cal şi o luă pe urmele regelui.