Urzeala tronurilor

EDDARD

— Robert, te implor, se rugă Ned, bagă de seamă ce spui. Vorbeşti despre uciderea unui copil.

— Târfa este borţoasă! Pumnul regelui izbi masa consiliului, tare ca o bubuitură de tunet. Ţi-am spus că asta se va întâmpla, Ned. Încă de acolo, din ţinutul gorganelor, te-am avertizat, dar n-ai vrut să asculţi. Ei bine, ascultă acum. Îi vreau morţi, mamă şi copil, pe amândoi, şi pe prostul ăla de Viserys. E destul de limpede? Îi vreau morţi.

Ceilalţi consilieri se străduiau din răsputeri să pară că erau în cu totul altă parte. Fără îndoială, erau mai înţelepţi decât el. Eddard Stark se mai simţise doar foarte rar atât de singur.

— Te vei dezonora pe veci dacă faci asta.

— Atunci lasă să cadă totul pe capul meu, atât timp cât se rezolvă. Nu sunt atât de orb încât să nu văd umbra securii când atârnă deasupra gâtului meu.

— Nu-i nici o secure, îi spuse Ned regelui. Numai umbra unei umbre, ştearsă de douăzeci de ani… Şi asta, dacă există cu adevărat.

— Dacă? întrebă Varys moale, frecându-şi palmele pudrate. Lordul meu, mă judecaţi greşit. Credeţi că aş aduce sminteli pe masa regelui şi a consiliului?

Ned îl privi pe eunuc cu răceală.

— Ne-ai aduce şoaptele unui trădător aflat la celălalt capăt de lume, lordul meu. Sau poate că Mormont greşeşte. Sau poate că minte.

— Ser Jorah nu ar îndrăzni să mă înşele, spuse Varys cu un surâs viclean. Contaţi pe asta, lordul meu. Prinţesa are un copil.

— Aşa spui tu. Dacă greşeşti, nu trebuie să ne temem. Dacă fata naşte un copil mort, nu trebuie să ne temem. Dacă dă naştere unei fete în locul unui fiu, nici atunci nu trebuie să ne temem. Dacă sugarul moare de timpuriu, nu trebuie să ne temem.

— Dar dacă este băiat? insistă Robert. Şi dacă supravieţuieşte?

— Marea îngustă va rămâne, totuşi, între noi. Am să mă tem de Dothraki doar în ziua în care caii lor vor goni pe apă.

Regele luă o înghiţitură de vin şi îi aruncă lui Ned o privire incendiatoare, peste masă.

— Deci mă sfătuieşti să nu fac nimic, până ce odrasla dragonului pune piciorul, cu armata sa, pe ţărmurile mele, aşa este?

— „Odrasla dragonului” este în pântecul mamei ei, spuse Ned. Nici chiar Aegon nu s-a apucat de cuceriri decât după ce l-au înţărcat.

— Zei! Eşti încăpăţânat ca un bizon, Stark. Regele se uită în jurul mesei de consiliu. Restul… v-aţi înghiţit cu toţii limbile? Nu vrea nimeni să-i bage minţile în cap acestui smintit cu faţa împietrită?

Varys îi oferi regelui un zâmbet onctuos şi puse o mână moale pe mâneca lui Ned.

— Îţi înţeleg remuşcările, Lord Eddard, cu adevărat le înţeleg. Nu am avut nici o bucurie să aduc consiliului astfel de veşti dureroase. Este un lucru îngrozitor că trebuie să ne gândim la asta, un lucru josnic. Totuşi, noi, cei care conducem, trebuie să facem şi astfel de lucruri pentru binele regatului, indiferent cât este de dureros pentru noi.

Lordul Renly dădu din umeri.

— Mie lucrurile mi se par destul de simple. Ar fi trebuit să punem ca Viserys şi sora lui să fie ucişi cu ani de zile în urmă, însă Maiestatea Sa, fratele meu, a făcut greşeala de a-l asculta pe Jon Arryn.

— Mila nu este niciodată o greşeală, Lord Renly, răspunse Ned. Pe Trident, Ser Barristan, aici de faţă, a secerat o duzină de bărbaţi destoinici, prieteni ai lui Robert şi ai mei. Când l-au adus la noi, rănit cumplit şi aproape mort, Roose Bolton ne-a îndemnat să-i tăiem gâtul, însă fratele dumneavoastră a spus: „Nu voi ucide un om pentru devotamentul lui, nici pentru că a luptat bine.” Şi l-a trimis pe propriul său maester să se îngrijească de rănile lui Ser Barristan. Îi adresă regelui o privire lungă şi îngheţată. Ce-ar fi fost acum omul ăsta?

Robert avea încă destulă ruşine în el încât să roşească.

— Nu-i acelaşi lucru, se plânse el. Ser Barristan era cavaler din Garda Regelui.

— Iar Daenerys, o fată de paisprezece ani. Ned ştia prea bine că împinge lucrurile dincolo de limita dictată de înţelepciune, însă nu putea să tacă. Robert, te întreb, de ce ne-am ridicat noi împotriva lui Aerys Targaryen, dacă nu ca să punem capăt uciderii copiilor?

— Ca să punem capăt Targaryenilor, mormăi regele.

— Maiestatea Voastră, nu am ştiut niciodată ca dumneavoastră să vă temeţi de Rhaegar. Ned lupta din răsputeri să alunge dispreţul din propriul său glas. Să vă fi zăpăcit atât de mult trecerea anilor încât să tremuraţi din cauza umbrei unui copil nenăscut?

Robert se împurpura la chip.

— Ajunge, Ned, îl avertiză el împungând aerul cu degetul. Nici un alt cuvânt. Ai uitat cine-i regele aici?

— Nu, Maiestatea Voastră, răspunse Ned. Dar dumneavoastră?

— Ajunge! răcni regele. M-am săturat de vorbărie. Am să termin cu asta, ori voi fi blestemat. Ce spuneţi voi, ceilalţi?

— Trebuie ucisă, declară Lordul Renly.

— Nu avem de ales, murmură Varys. Trist, foarte trist… Ser Barristan Selmy îşi ridică de la masă ochii de un albastru-deschis şi spuse:

— Maiestatea Voastră, există o onoare în a-ţi înfrunta duşmanul pe câmpul de luptă, dar nici una în a-l ucide în pântecul mamei sale. Iertaţi-mă, însă trebuie să fiu de partea Lordului Eddard.

Marele Maester Pycelle îşi drese glasul, proces care păru să-i ia câteva minute.

— Ordinele mele sunt să servesc regatul, nu pe cel care domneşte. Cândva, l-am sfătuit pe Regele Aerys cu acelaşi devotament cu care îl sfătuiesc şi pe Regele Robert acum, aşa că nu-i doresc nici un rău acestei fete a lui, Totuşi, vă întreb: dacă vine din nou războiul, cât de mulţi oşteni vor muri? Câte oraşe vor arde? Câţi copii vor fi smulşi de lângă mamele lor pentru a pieri în vârful vreunei suliţe? îşi mângâie barba albă şi stufoasă cu o tristeţe infinită, părând istovit. Nu este mai înţelept, ba chiar mai blând, ca Daenerys Targaryen să moară acum şi astfel să trăiască alţi zeci de mii de oameni?

— Mai blând, făcu Varys. Oh, cât de bine şi adevărat au fost spuse acestea, Mare Maester. Este atât de adevărat! Dacă zeii, în capriciul lor, îi dăruiesc lui Daenerys Targaryen un fiu, acest regat va sângera.

Degeţel fu ultimul. Pe când Ned îl privea, Lordul Petyr îşi înăbuşi un căscat.

— Când te trezeşti în pat cu o femeie urâtă, cel mai bun lucru pe care poţi să-l faci este să închizi ochii şi să continui aşa, declamă el. Aşteptarea n-o va face mai frumoasă. Sărut-o şi termină cu ea.

— Sărut-o? repetă Ser Barristan uluit.

— Un sărut de oţel, spuse Degeţel.

Robert se întoarse să se confrunte cu Mâna sa.

— Ei bine, asta e, Ned. Tu şi cu Selmy sunteţi singuri. Unica problemă care rămâne este să găsim pe cineva s-o ucidă.

— Mormont tânjeşte după iertarea regală, le reaminti Lordul Renly.

— Cu disperare, făcu Varys. Totuşi, tânjeşte şi mai mult după viaţă. Acum, prinţesa trebuie să fie aproape de Vaes Dothrak, unde ridicarea unei săbii înseamnă moarte. Dacă v-aş spune ce i-ar face Dothraki celui care ar îndrăzni să folosească una împotriva unei khaleesi, nici unul dintre voi nu ar mai dormi la noapte. Îşi mângâie obrazul pudrat. Dar otrava… lacrimile din Lys, să zicem. Khal Drogo nu trebuie să afle niciodată că n-a fost o moarte naturală.

Ochii adormiţi ai Marelui Maester Pycelle se deschiseră. Îi aruncă eunucului o ocheadă bănuitoare.

— Otrava este arma laşului, se plânse regele. Lui Ned îi era de ajuns.

— Trimiţi asasini plătiţi împotriva unei fete de paisprezece ani şi-ţi mai baţi capul cu onoarea? îşi împinse scaunul în spate şi se ridică. Fă-o chiar tu, Robert. Cel care dă sentinţa ar trebui să mânuiască şi sabia. Priveşte-o direct în ochi înainte de a o ucide. Priveşte-i lacrimile, ascultă-i ultimele cuvinte. Îi datorezi măcar asta.

— Zei, răbufni regele, cuvântul explodând din el de parcă abia îşi mai putea stăpâni furia. Tu chiar vorbeşti serios, lua-te-ar naiba! Se întinse după butelca de vin de lângă cotul său, o găsi golită şi o aruncă spărgând-o de un perete. Mi s-a terminat şi vinul, dar şi răbdarea. Ajunge! Faceţi ce v-am spus.

— Eu nu voi lua parte la această crimă, Robert. Fă cum vrei tu, dar nu-mi cere să-mi pun pecetea pe aşa ceva.

Preţ de o clipă, Robert nu păru să înţeleagă ce spunea Ned. Sfidarea nu era o îmbucătură pe care s-o fi gustat foarte des. Încet, expresia feţei sale se schimbă, pe măsură ce înţelegea. Ochii i se îngustară şi o roşeaţă i se urcă pe gât, trecând de gulerul de catifea. Aţinti asupra lui Ned un deget acuzator.

— Eşti Mâna Regelui, Lord Stark. Vei face cum îţi poruncesc eu, ori am să-mi găsesc o Mână care o va face.

— Îi doresc numai succes. Ned deschise catarama care-i ţinea faldurile mantiei, mâna ornamentală din argint care servea şi ca însemn al funcţiei sale. O puse pe masă în faţa regelui, întristat de amintirea celui care i-o prinsese, un prieten pe care-l iubise. Credeam că eşti un om mai bun decât eşti, Robert. Credeam că am făcut un rege nobil.

Faţa lui Robert era purpurie.

— Afară, croncăni el, sufocându-se de furie. Ieşi afară, al naibii să fii, am terminat-o cu tine. Ce mai aştepţi? Pleacă, aleargă înapoi la Winterfell. Şi asigură-te că n-am să-ţi mai văd faţa niciodată, ori jur că am să-ţi aşez capul în vârful unui par!

Ned făcu o plecăciune şi se răsuci pe călcâie fără nici un alt cuvânt. Simţea privirile lui Robert aţintite pe spatele său. Pe când ieşea din camerele de consiliu, discuţia se reluă de parcă nici nu s-ar fi întrerupt.

— În Braavos există o societate numită Oamenii Fără Chip, explică Marele Maester Pycelle.

— Aveţi vreo idee cât de scumpi sunt? se plânse Degeţel. Poţi năimi o armată întreagă de mercenari pentru jumătate din preţul lor, iar atât cer pentru un negustor. Nici nu îndrăznesc să mă gândesc cât ar cere pentru o prinţesă.

Ned închise uşa după el şi glasurile amuţiră. Ser Boros Blount stătea în afara camerei, purtând mantia lungă şi albă şi armura Gărzii Regelui. Îi aruncă o privire scurtă şi curioasă, din colţul ochilor, însă nu-i puse nici o întrebare.

Pe când traversa curtea, înapoi spre Turnul Mâinii, ziua îl întâmpină grea şi agresivă. Putea simţi în aer ameninţarea ploii. Lui Ned i-ar fi plăcut. L-ar fi putut face să se simtă cu o idee mai puţin mânjit. Când ajunse la seră, îl convocă pe Vayon Poole. Administratorul veni imediat.

— Aţi trimis după mine, Lord Mână?

— Nu mai sunt Mână, îi spuse Ned. Regele şi cu mine ne-am certat. Ne vom întoarce la Winterfell.

— Voi face imediat aranjamentele necesare, lordul meu. Vom avea nevoie de două săptămâni pentru a pregăti totul pentru călătorie.

— S-ar putea să nu avem două săptămâni la dispoziţie. Nici măcar o zi. Regele a menţionat ceva despre înfigerea capului meu într-un par. Ned se încruntă. Nu credea, cu adevărat, că regele i-ar face ceva, nu Robert. Acum era furios, însă odată ce Ned nu i se va mai arăta în cale, furia i se va stinge, cum se întâmpla întotdeauna.

Întotdeauna? Dintr-odată, neliniştit, îşi aminti de Rhaegar Targaryen. Mort de cincisprezece ani, şi totuşi Robert îl urăşte la fel de mult. Era o idee tulburătoare… şi mai era şi cealaltă problemă, incidentul dintre Catelyn şi pitic, de care-l prevenise Yoren noaptea trecută. Asta va ieşi cât de curând la lumină, la fel de sigur precum faptul că soarele va răsări, iar regele fiind cuprins de o asemenea furie întunecată… lui Robert s-ar putea să nu-i pese nici cât negru sub unghie de Tyrion Lannister, însă i-ar leza mândria şi nu era greu de prevăzut ce ar putea face regina.

— Ar fi mai bine să plec eu înainte, îi spuse lui Poole. Îmi iau fiicele cu mine şi câţiva oameni din gardă. Voi, ceilalţi, mă puteţi urma când sunteţi gata. Informează-l pe Jory, dar nu mai spune nimănui şi nu face nimic decât după ce fetele şi cu mine am plecat deja. Castelul este plin de ochi şi de urechi şi mai degrabă aş vrea ca planurile mele să nu fie cunoscute.

— După cum porunciţi, lordul meu.

După ce plecă, Eddard Stark se duse la fereastră şi se aşeză copleşit de gânduri. Robert nu-i lăsase nici o alegere pe care s-o fi putut accepta. Ar trebui să-i mulţumească. Era bine că se întorcea la Winterfell. Nici n-ar fi trebuit să plece de acolo vreodată. Fiii lui aşteptau acolo. Poate că el şi Catelyn vor zămisli împreună încă un fiu, când se va întoarce, nu erau încă atât de bătrâni. Şi în plus, în ultima vreme se trezise visând la zăpezi, la tăcerea adâncă din noapte, din codrii lupului.

Şi totuşi, gândul că pleca îl irita. Rămâneau atâtea lucruri neterminate. Robert şi consiliul lui de laşi şi linguşitori vor aduce regatul la sapă de lemn dacă erau lăsaţi de capul lor, sau mai rău, îl vor vinde Lannisterilor ca să-şi acopere datoriile. Iar adevărul despre moartea lui Jon Arryn îi era tot ascuns. Oh, găsise câteva piese, destule cât să fie convins că Jon fusese, într-adevăr, asasinat, dar nu erau mai mult decât urma unui animal prin covorul de frunze din pădure. Încă nu dăduse cu ochii de fiară, deşi o simţea prin împrejurimi, pândind, ascunzându-se, înşelătoare.

Îi veni brusc în minte ideea de a se întoarce la Winterfell pe mare. Ned nu era marinar, şi, în mod normal, ar fi preferat drumul regelui, însă dacă lua o corabie s-ar fi putut opri la Piatra Dragonului şi ca să vorbească cu Stannis Baratheon. Pycelle trimisese un corb peste apă, cu o scrisoare politicoasă din partea lui Ned prin care îi cerea Lordului Stannis să-şi reia locul în micul consiliu. Până acum, nu venise nici un răspuns, însă tăcerea îi adâncise şi mai mult bănuielile. Lordul Stannis cunoştea secretul din cauza căruia murise Jon Arryn, era sigur de asta. Se putea ca adevărul pe care-l căuta să-l aştepte în vechea insulă fortificată a Casei Targaryen.

Iar după ce-l afli, ce mai urmează? Unele secrete este mai bine să rămână ascunse. Unele secrete sunt prea periculoase pentru a fi împărtăşite, chiar şi celor pe care-i iubeşti şi în care te încrezi. Ned trase din teaca de la centură pumnalul pe care i-l adusese Catelyn. Arma Pezevenghiului. De ce să-l fi vrut piticul mort pe Bran? Să-l reducă la tăcere, desigur. Încă un secret, sau doar un fir din aceeaşi urzeală?

Ar putea Robert să fie părtaş la asta? Nu s-ar fi gândit la aşa ceva, dar nici nu i-ar fi trecut prin minte vreodată că Robert ar putea cere moartea unui copil. Catelyn încercase să-l avertizeze. Îl cunoşteai ca om, îi spusese ea. Regele este un străin pentru tine. Cu cât pleca mai repede de la Debarcaderul Regelui, cu atât era mai bine. Dacă exista vreo corabie care să plece mâine spre nord, era bine să fie pe puntea ei.

Îl chemă din nou pe Vayon Poole şi-l trimise la docuri să se intereseze discret, dar în grabă.

— Găseşte-mi o navă rapidă cu un căpitan priceput, îi spuse el administratorului. Nu-mi pasă de mărimea cabinelor sau de calitatea lor, atâta vreme cât este rapidă şi sigură. Vreau să plec numaidecât.

Nici nu plecase bine Poole, când Tomard anunţă un oaspete.

— Lord Baelish vrea să vă vadă, stăp'ne.

Ned era tentat să-l refuze, însă se gândi mai bine. Încă nu era cu totul liber; până atunci, trebuia să joace după muzica lor.

— Pofteşte-l înăuntru, Tom.

Lordul Petyr intră agale în seră, de parcă nu s-ar fi petrecut nimic dimineaţă. Purta un pieptar de catifea decupată, crem şi argintiu, o mantie din mătase cenuşie tivită cu blană de vulpe neagră şi obişnuitul său zâmbet batjocoritor.

Ned îl întâmpină cu răceală.

— Aş putea să vă întreb de motivul acestei vizite, Lord Baelish?

— N-am să te reţin prea mult, sunt în drum spre un prânz cu Lady Tanda. Plăcintă de mreană şi purcel de lapte fript. Se gândeşte s-o mărite cu mine pe fiica ei, aşa că mesele pe care le oferă sunt întotdeauna uluitoare. Ca s-o spunem însă pe-a dreaptă, mai curând m-aş însura cu un porc, dar nu-i spune asta. Mă dau în vânt după plăcinta de mreană.

— Nu mă lăsa să te reţin din treburile tale, domnul meu, spuse Ned cu un dispreţ rece. În acest moment nici nu mă pot gândi la o companie pe care să mi-o doresc mai puţin decât a dumitale.

— Oh, sunt sigur că, dacă-ţi pui mintea la contribuţie, mai poţi găsi câteva nume. Varys, să spunem. Cersei. Sau Robert. Maiestatea Sa este foarte furioasă pe tine. A tot continuat să vorbească de tine după ce ai plecat, în această dimineaţă. Cuvintele insolenţă şi ingratitudine erau pomenite foarte des, din câte-mi amintesc.

Ned nu onoră spusele cu nici un răspuns. Nici nu-l invitase să stea jos, însă Degeţel îşi trase, oricum, un scaun.

— După ce-ai zbughit-o afară, a rămas în sarcina mea să-i conving să nu-i tocmească pe Oamenii Fără Chip, continuă el nepăsător. În loc de asta, Varys va răspândi discret vorba că-l vom face Lord pe oricine va avea grijă de fata aia Targaryen.

Ned era dezgustat.

— Deci acum îi înnobilăm şi pe asasini. Degeţel dădu din umeri.

— Titlurile sunt ieftine. Oamenii Fără Chip sunt scumpi. Dacă este să spunem adevărul, i-am făcut fetei Targaryen mai mult bine decât i-ai făcut tu, prin pălăvrăgeala ta despre onoare. Lasă un mercenar să se îmbete cu viziunea titlului şi să încerce s-o ucidă. Mai mult ca sigur că va rata, iar după asta Dothrakii vor fi puşi în gardă. Dacă i-am trimite pe Oamenii Fără Chip după ea, ar însemna că e aproape în groapă.

Ned se încruntă.

— Şezi în consiliu şi vorbeşti de femei urâte şi săruturi de oţel, iar acum te aştepţi să te cred când îmi spui că ai încercat să o protejezi pe fată? Cât de prost mă crezi?

— Ei bine, de fapt te cred unul mare de tot, spuse Degeţel râzând.

— Găseşti întotdeauna crimele atât de amuzante, Lord Baelish?

— Nu crima o găsesc amuzantă, Lord Stark, ci pe tine. Domneşti ca un bărbat care dansează pe gheaţă crăpată.

Îndrăznesc să spun că vei scoate un pleoscăit distins. Cred că am auzit în această dimineaţă producându-se prima crăpătură.

— Prima şi ultima, spuse Ned. Mi-a ajuns.

— Când doreşti să te întorci la Winterfell, domnul meu?

— Cât de repede pot. Dar ce-ţi pasă ţie de asta?

— Nu-mi pasă deloc, dar în caz că mai eşti, cumva, pe aici la lăsarea serii, mi-ar plăcea să te duc la bordelul unde omul tău, Jory, a tot căutat cu atâta nepricepere. Degeţel zâmbi. Nici măcar n-am să-i spun lui Lady Catelyn.