Urzeala tronurilor

TYRION

Se adăpostiseră în spatele unui pâlc de plopi tremurători, chiar la marginea drumului de munte. Tyrion aduna vreascuri în timp ce caii lor se adăpau de la un izvor. Se opri să culeagă o creangă ruptă şi o examina nemulţumit.

— Astea ajung? Nu sunt obişnuit să fac focul. Morrec se ocupa de asta în locul meu.

— Foc? întrebă Bronn scuipând. Eşti nerăbdător să mori, piticule? Ori ţi-ai pierdut minţile? Un foc va aduce aici toate clanurile aflate pe o rază de un kilometru. Eu am de gând să supravieţuiesc călătoriei, Lannister.

— Şi cum nădăjduieşti să reuşeşti? întrebă Tyrion. Puse creanga sub braţ şi cercetă de jur împrejur vegetaţia rară şi scundă, în căutarea altora. Îl durea spatele de cât se tot aplecase; călăriseră continuu de când se crăpase de ziuă, când Ser Lyn Corbray, cu o figură împietrită, îi condusese prin Poarta însângerată şi le poruncise să nu mai vină acolo niciodată.

— Nu avem nici o şansă să ne croim drum prin luptă, zise Bronn, însă doi se pot mişca mai bine decât zece şi atrag mai puţină atenţie. Cu cât petrecem mai puţine zile între munţi, cu atât avem şanse mai mari să ajungem la câmpie. Să călărim repede şi mult, aş zice eu. Ne deplasăm noaptea şi ne ascundem ziua, evităm drumul când putem, nu facem gălăgie şi nu aprindem nici un foc.

Tyrion Lannister oftă.

— Un plan minunat, Bronn. Încearcă-l tu, dacă vrei… şi pe mine să mă ierţi dacă n-am să mă obosesc a te îngrop.

— Îţi închipui că mi-ai putea supravieţui, piticule? Mercenarul rânji. În zâmbetul său apăruse o negreală, acolo unde scutul lui Ser Vardis Egen îi spărsese un dinte de la jumătate. Tyrion dădu din umeri.

— Călărind repede şi din greu, noaptea, este o cale sigură să te prăbuşeşti într-o râpă şi să-ţi spargi ţeasta. Eu prefer să fac călătoria încet şi lejer. Ştiu că-ţi place să goneşti cu caii, Bronn, dar dacă bidiviii noştri crapă sub noi, după asta ar trebui să încercăm să punem şaua pe pisicile-umbră… iar dacă e s-o spunem pe a dreaptă, cred că vom fi găsiţi de clanuri indiferent ce facem. Au ochi peste tot în jurul nostru.

Ridică o mână înmănuşată spre stâncile înalte, bătute de vânt, care-i înconjurau. Bronn se strâmbă.

— Atunci suntem morţi, Lannister.

— Dacă-i aşa, prefer să mor confortabil, răspunse Tyrion. Avem nevoie de foc. Nopţile sunt reci aici, iar mâncarea caldă ne-ar face bine la stomac şi ne-ar ridica moralul. Crezi că s-ar putea vâna ceva pe aici? în bunătatea ei, Lady Lysa ne-a oferit un adevărat festin de carne .sărată, brânză tare şi pâine veche, iar mie mi-ar displăcea foarte tare să-mi rup vreun dinte la o distanţă atât de mare de orice Maester.

— Pot găsi carne. Pe după şuviţele de păr negru, ochii lui Bronn îl priveau bănuitori. Ar trebui să te las aici, cu focul tău de smintit. Dacă ti-as lua calul, as avea de două ori mai multe şanse de a răzbi până la capăt. Ce-ai mai face atunci, piticule?

— Mai mult ca sigur că aş muri. Tyrion se opri să mai culeagă un vreasc.

— Nu crezi că as face-o?

— Ai face-o într-o clipă, dacă prin asta ţi-ai salva pielea. Ai fost foarte grăbit în a-l amuţi pe prietenul tău, Chiggen, când a primit o săgeată în burtă.

Bronn îi trăsese capul spre spate, apucându-l de păr, şi-i înfipsese vârful pumnalului sub ureche, iar apoi îi spusese lui Catelyn Stark că celălalt mercenar murise din cauza rănilor.

— Era, oricum, ca şi mort, spuse Bronn. Iar gemetele sale îi aduceau peste noi. Chiggen ar fi făcut la fel cu mine… Şi nu-mi era prieten, ci doar unul cu care mă însoţisem. Să nu faci nici o greşeală, piticule. Am luptat pentru tine, dar nu te preţuiesc.

— Am avut nevoie numai de sabia ta, spuse Tyrion, nu de preţuirea ta.

Aruncă la pământ legătura de vreascuri. Bronn rânji.

— Eşti la fel de rău ca orice mercenar, admit asta. De unde ai ştiut că am să-ţi iau partea?

— De unde am ştiut? Tyrion se lăsă greoi pe vine, cu picioarele lui strâmbe, pentru a face focul. Am dat cu zarul. Tu şi Chiggen aţi dat o mână de ajutor, la han, pentru u a fi luat în captivitate. De ce? Alţii au considerat asta drept datoria lor, pentru a apăra onoarea lorzilor pe care-i slujeau, însă nu şi voi doi. Voi nu aveaţi nici un lord, nici o îndatorire, şi foarte, foarte puţină onoare, aşa că de ce v-aţi obosit implicându-vă? Îşi scoase pumnalul şi tăie câteva fâşii de scoarţă de copac din lemnele pe care le adunase, pentru a aprinde focul. Ei bine, de ce faceţi voi, mercenarii, ceea ce faceţi? Pentru bani. Vă gândeaţi că Lady Catelyn vă va răsplăti pentru ajutor, poate chiar că vă lua în serviciul ei. Uite, asta ar trebui să meargă, sper. Ai cremene?

Bronn îşi strecură două degete la cingătoare şi-i arunca nişte cremene. Tyrion o prinse din zbor.

— Mulţumirile mele, spuse el. Problema este că voi doi nu-i cunoaşteţi pe cei din familia Stark. Lordul Eddard este un bărbat mândru, onorabil şi cinstit, însă nevastă-sa e rea de tot. Oh, n-am nici o îndoială că ar fi găsit ea o para, două pentru voi când totul s-ar fi terminat, şi vi le-ar fi înfundat în palmă cu vreo vorbă aleasă şi o privire dispreţuitoare, dar asta ar fi fost tot ce aţi fi putut spera să primiţi. Familia Stark caută curajul şi devotamentul şi onoarea la oamenii pe care şi-i aleg să-i servească, iar dacă e s-o spunem pe a dreaptă, tu şi Chiggen nu eraţi decât două căzături de joasă speţă.

Tyrion frecă cremenea de pumnal, încercând să scoată scântei. Nu se întâmplă nimic. Bronn pufni.

— Ai o limbă ascuţită, piticule. Într-o bună zi cineva ţi-o va tăia şi te va face s-o mănânci.

— Toată lumea-mi spune la fel. Tyrion se uită în sus spre mercenar. Te-am jignit? Iertare… Însă eşti o căzătură, Bronn, nu te amăgi. Datorie, onoare, prietenie, ce înseamnă astea pentru tine? Nu, nu te mai osteni, ştim amândoi răspunsul. Totuşi, nu eşti prost. Odată ce am ajuns în Vale, Lady Stark n-a mai avut nevoie de tine… Însă eu da, iar ceea ce Lannisterilor nu le-a lipsit niciodată este aurul. Când a venit vremea aruncării zarurilor, am contat pe faptul că eşti destul de isteţ ca să ştii care-ţi sunt interesele. Din fericire pentru mine, ştiai. Lovi din nou piatra de oţel, fără nici un rezultat.

— Lasă, replică Bronn ghemuindu-se, fac eu asta. Luă pumnalul şi cremenea din mâinile lui Tyrion şi scoase scântei din prima încercare. O bucată de scoarţă începu să fumege pe dată.

— Bine făcut, zise Tyrion. Cât eşti tu de căzătură, dar, fără nici o discuţie, eşti folositor, iar cu sabia în mână eşti aproape la fel de bun ca fratele meu, Jaime. Ce vrei, Bronn? Aur? Pământ? Femei? Ai grijă să rămân în viaţă şi le vei avea.

Bronn suflă cu grijă spre foc, iar flăcările se înălţară mai mult.

— Şi dacă mori?

— Păi, atunci o să mă jelească cineva ale cărui păreri de rău vor fi cât se poate de sincere, spuse Tyrion rânjind. Aurul se termină odată cu mine.

Focul ardea vioi. Bronn se ridică, îşi băgă cremenea înapoi la brâu şi-i azvârli lui Tyrion pumnalul.

— Mi se pare destul de cinstit aşa, rosti el. Atunci, sabia mea este a ta… Însă să nu te aştepţi să mă las într-un genunchi şi să te domnesc de fiecare dată când ţi se năzare ţie. Eu nu sunt linguşitorul nimănui.

— Dar nici prietenul nimănui, spuse Tyrion. Nu am nici o îndoială că m-ai trăda la fel de repede ca pe Lady Stark, dacă ai obţine un câştig din asta. Dacă va veni turn când vei fi tentat să mă vinzi, aminteşte-ţi asta, Bronn: pot să fac oricând o contraofertă, indiferent cât de mare. Îmi place să trăiesc. Iar acum, crezi că ai putea ceva pentru cină? Ai grijă de cai, făcu Bronn, scoţând din teacă pumnalul lung pe care-l purta la şold.

O luă printre copaci. O oră mai târziu, caii erau triplaţi şi hrăniţi, focul ardea vesel, iar deasupra flăcărilor se perpelea o halcă de carne de căpriţă, sfârâind.

— Tot ce ne-ar mai trebui acum ar fi un vin bun, ca ledul ăsta să alunece pe gât, zise Tyrion.

— Asta, o femeie şi încă vreo duzină de săbii, răspunse Bronn. Şedea lângă foc cu picioarele încrucişate, frecând tăişul sabiei sale cu o tocilă unsă. Scrâşnetul de oţel scos la fiecare mişcare avea ciudata calitate de a oferi siguranţă. În curând se va face beznă, aminti mercenarul. Eu iau primul schimb de gardă… spre binele nostru. Ar putea fi chiar mai bine dacă i-am lăsa să ne gâtuie în somn.

— Oh, îmi închipui că vor fi aici înainte să ne apuce somnul.

Mirosul cărnii fripte îl făcea să-i lase gura apă. Bronn îl privi peste foc.

— Cred că ai tu un plan, spuse el sec.

— Nădăjduiesc şi eu, făcu Tyrion. Încă o aruncare de zaruri.

— Miza fiind vieţile noastre? Tyrion dădu din umeri.

— Ce altă alegere mai avem? Se aplecă spre foc şi tăie o felie de carne de ied. Ahhhh, oftă el încântat, pe când mesteca. Unsoarea i se scurgea pe bărbie. E puţin mai tare decât aş fi vrut, şi-i lipsesc mirodeniile, dar nu mă plâng. Dacă aş fi acum tot la Eyrie, aş dansa la marginea prăpastiei în speranţa că aş primi nişte fasole fiartă.

— Şi totuşi, i-ai dat temnicerului o pungă cu aur, comentă Bronn.

— Un Lannister îşi plăteşte întotdeauna datoriile.

Lui Mord abia dacă-i venise să creadă când Tyrion îi aruncase punga de piele. Ochii temnicerului se măriseră devenind ca nişte ouă fierte când trăsese de şnurul care strângea punga şi dăduse cu ochii de strălucirea aurului.

— Am păstrat argintul, îi spusese Tyrion cu un zâmbet parşiv, însă ţi-am promis aurul, şi iată-l. Era mai mult decât putea spera unul de teapa lui Mord să agonisească într-o viaţă întreagă de chinuire a prizonierilor. Şi aminteşte-ţi ce am spus, ăsta-i numai începutul. Dacă te plictiseşti vreodată s-o slujeşti pe Lady Arryn, prezintă-te la Casterly Rock şi-ţi plătesc şi restul datoriei.

În timp ce dragonii de aur i se risipeau printre degete, Mord căzuse în genunchi şi promisese că va face întocmai.

Bronn îşi trase pumnalul şi scoase carnea din foc. Începu să taie de pe os bucăţi mari de carne friptă în timp ce Tyrion scobi doi codri de pâine uscată, pregătindu-i în loc de farfurii.

— Iar dacă ajungem la râu, ce ai să faci apoi? întrebă mercenarul tăind carnea.

— Oh, o târfă, un pat cu saltele de puf şi o butelcă de vin, pentru început. Tyrion ridică pâinea sa, iar Bronn i-o umplu cu carne. Apoi mă duc la Casterly Rock sau la Debarcaderul Regelui şi cred că voi vrea să primesc nişte răspunsuri în legătură cu un anumit pumnal. Mercenarul muscă şi înghiţi carnea.

— Deci ce mi-ai spus era adevărat? N-a fost acela pumnalul tău?

Tyrion zâmbi subţire.

— Ţi se pare că sunt mincinos?

Cam pe când pântecele li se umpluseră, stelele urcaseră pe cer şi luna se ridicase deasupra munţilor, Tyrion îşi întinse pe pământ mantia de blană şi se culcă, punându-şi şaua în loc de pernă.

— Amicii noştri se lasă aşteptaţi.

— Dacă aş fi în locul lor, m-aş teme de o capcană, zise Bronn. De ce ar fi totul aşa de la îndemână, decât ca să-i momească?

Tyrion chicoti.

— Atunci ar trebui să ne punem pe cântat şi vor fugi îngroziţi. Începu să fluiere o melodie.

— Eşti nebun, piticule, spuse Bronn pe când îşi curăţa cu pumnalul murdăria de sub unghii.

— Unde-i pasiunea ta pentru muzică, Bronn?

— Dacă muzică ai vrut, ar fi trebuit să-l pui pe menestrel să lupte pentru tine.

Tyrion rânji.

— Asta ar fi fost amuzant. Parcă-l şi văd parând loviturile lui Ser Vardis cu harfa lui de lemn. Îşi reluă fluieratul. Ştii cântecul ăsta?

— Îl tot auzi ici-colo, prin hanuri şi lupanare.

— Myrish. Anotimpurile dragostei mele. Dulce şi întristător, dacă-i pricepi cuvintele. Prima fată cu care m-am culcat obişnuia să-l cânte şi de atunci n-am mai putut să mi-l scot din minte. Tyrion privi în sus, spre cer. Era o noapte rece şi senină, iar stelele luceau deasupra munţilor, strălucitoare şi necruţătoare precum adevărul. Am întâlnit-o într-o noapte ca asta, se pomeni spunând. Jaime şi cu mine călăream înapoi de la Lannisport, când am auzit un strigăt, iar ea a venit în fugă pe drum, cu doi bărbaţi pe urmele ei, strigându-şi ameninţările. Fratele meu şi-a tras sabia din teacă şi s-a dus după ei, în timp ce eu am descălecat pentru a proteja fata. Abia dacă avea un an mai mult decât mine, cur părul negru, subţire, şi un chip care ţi-ar fi frânt inima. Pe a mea mi-a frânt-o cu siguranţă. Din popor, aproape moartă de foame, nespălată… Cu toate astea, încântătoare, îi rupseseră, la spate, gioarsele cu care era îmbrăcată, aşa că am acoperit-o cu mantia mea, în vreme ce Jaime îi fugărea prin pădure pe bărbaţii aceia. Când a revenit, mergând la trap, îi aflasem deja numele şi povestea. Era fiică de arendaş, rămasă orfană când tatăl ei a murit de fierbinţeală, şi se ducea spre… ei bine, spre nicăieri, cu adevărat. Jaime spumega, voia să-i vâneze pe nenorociţii aceia. Nu se întâmpla prea des ca nelegiuiţii să îndrăznească să atace călătorii atât de aproape de Casterly Rock, iar el considera asta drept o insultă. Fata era prea înspăimântată ca să fie lăsată să-şi vadă de drum singură, aşa că m-am oferit să o conduc la cel mai apropiat han şi să-i dau să mănânce, în timp ce fratele meu s-a întors la Rock pentru a aduce ajutoare. Era mai flămândă decât aş fi crezut. Am terminat doi pui întregi şi ceva dintr-un al treilea, am băut şi o butelcă de vin şi am stat de vorbă. Avea numai treisprezece ani, iar mie mă tem că mi se urcase vinul la cap. Următorul lucru pe care mi-l amintesc a fost că împărţeam acelaşi pat. Dacă ea era timidă, eu eram şi mai rău. N-am putut să-mi dau seama niciodată unde am găsit atât curaj. Când i-am luat fecioria, a plâns, dar mai apoi m-a sărutat şi mi-a cântat cântecelul acela, iar până dimineaţa eram deja îndrăgostit.

— Tu? Glasul lui Bronn suna amuzat.

— E^;. absurd, nu-i aşa? Tyrion începu să fluiere din nou. M-am căsătorit cu ea, recunoscu el în cele din urmă.

— Un Lannister din Casterly Rock s-a căsătorit cu fiica unui arendaş, făcu Bronn. Cum ai reuşit asta?

— Oh, ai fi uimit să afli ce poate face un băiat cu câteva minciuni, cincizeci de arginţi şi un septon beat. Însă nu am îndrăznit să-mi aduc mireasa acasă, la Casterly Rock, aşa că am instalat-o într-un conac al ei, iar timp de două săptămâni ne-am jucat de-a soţul şi soţia. Iar apoi septonul şi-a revenit din beţie şi a mărturisit totul tatălui meu, lordul. Tyrion fu surprins cât de jalnic se simţea spunând asta, chiar şi după atâţia ani; poate că era doar obosit. Atunci căsătoria mea a luat sfârşit. Se ridică şi-şi pironi privirea în foc, clipind la lumină.

— A trimis-o pe fată de acolo?

— A făcut mai mult de atât, zise Tyrion. Prima dată l a pus pe fratele meu să-mi spună adevărul. Vezi tu, fata era o curviştină. Jaime aranjase întreaga poveste, drumul, nelegiuiţii, totul. Crezuse că sosise vremea să am şi eu o femeie. A plătit dublu pentru o fecioară, ştiind că asta era prima dată pentru mine. După ce Jaime a făcut aceste mărturisiri, Lordul Tywin a cumpărat-o pe soţia mea şi a dat-o gărzilor sale. Au plătit-o destul de bine. Un argint de fiecare om — câte curve preţuiesc atât de mult? M-a pus într-un colţ al cazărmii şi m-a obligat să mă uit, iar la sfârşit fata avea atâtea monede de argint care îi alunecau printre degete, rostogolindu-se pe jos, încât… Fumul îi intra în ochi usturându-l. Tyrion îşi drese glasul şi se întoarse de la foc, pentru a privi în beznă. Lordul Tywin m-a trimis şi pe mine la urmă, spuse el cu un glas scăzut. Şi mi-a dat o monedă de aur ca s-o plătesc, pentru că eram un Lannister şi preţuiam mai mult.

După o vreme, auzi din nou zgomotul acela, scrâşnetul oţelului pe piatră, pe când Bronn îşi ascuţea sabia.

— Că ar fi avut treisprezece ani sau treizeci, ori numai trei, eu l-aş fi ucis pe cel care mi-ar fi făcut asta.

Tyrion se întoarse pentru a-l privi în ochi.

— S-ar putea să ai norocul ăsta într-o bună zi. Aminteşte-ţi ce ţi-am spus. Un Lannister îşi plăteşte întotdeauna datoriile. Căscă. Am impresia că am să încerc să dorm. Trezeşte-mă dacă ne paşte moartea.

Se înveli în mantia de blană şi închise ochii. Pământul era pietros şi rece, dar după un timp, Tyrion Lannister chiar adormi. Visă despre celula de la Cer. De astă dată, el era temnicerul, nu prizonierul, era uriaş, cu un bici în mâini, şi-şi lovea tatăl, împingându-l tot mult spre abis…

— Tyrion!

Chemarea lui Bronn era şoptită şi grăbită. Tyrion se trezi într-o clipă. Din foc nu mai rămăseseră decât tăciunii, iar de jur împrejurul lor se adunau umbrele, Bronn se ridicase într-un genunchi, cu sabia într-o mână, şi pumnalul în cealaltă. Tyrion ridică un braţ: rămâi nemişcat, spunea mesajul său.

— Veniţi la focul nostru, noaptea-i rece, se adresă el umbrelor târâtoare. Mă tem că nu avem vin să vă dăm, dar sunteţi bine-veniţi la nişte carne de capră.

Toate mişcările încetară. Tyrion ghici licărirea luminii lunii pe metal.

— Muntele nostru, răsună un glas dintre copaci, adânc şi neprietenos. Capra noastră.

— Capra-i a voastră, se învoi Tyrion. Cine sunteţi?

— Când vă veţi întâlni cu zeii voştri, răspunse o altă voce, spuneţi-le că Gunthor, fiul lui Gurn al Ciorilor de Piatră, a fost cel care v-a trimis la ei.

O creangă i se rupse sub talpă când păşi la lumină, cu un coif cu coarne, înarmat cu un cuţit lung.

— Şi Shagga, fiul lui Dolf.

Era prima voce, adâncă şi mortală. O stâncă se mişcă în stânga lor, se ridică şi deveni om. Părea masiv fi lent, puternic, îmbrăcat numai în piei, cu o măciucă în mâna dreaptă şi o secure în stânga. Le lovi una de alta pe când se apropia greoi. Alte voci rostiră alte nume, Conn şi Torrek şi Jaggot, o avalanşă de nume pe care Tyrion le uită imediat după ce le auzise; cel puţin zece. Câţiva aveau săbii şi cuţite; alţii agitau furci şi suliţe de lemn. Aşteptă până terminară de strigat numele şi le răspunse:

— Eu sunt Tyrion, fiul lui Tywin, din Clanul Lannister, Leii Stâncii. Vă vom plăti bucuroşi capra pe care am mâncat-o.

— Ce ai să ne dai tu, Tyrion, fiul lui Tywin? întrebă cel care îşi spunea Gunthor şi părea să le fie căpetenie.

— Am argint în pungă, le răspunse Tyrion. Cămaşa de zale pe care o port e prea mare pentru mine, dar lui Conn i s-ar potrivi de minune, iar securea mea de lupta ar sta de minune în mâna lui Shagga, mult mai bine de›cât securea pentru lemne pe care o are.

— Jumătatea de om ne va plăti în moneda noastră, spuse Conn.

— Conn grăieşte adevărul, făcu Gunthor. Argintul tău e al nostru. Caii voştri sunt ai noştri. Zalele şi securea ta de luptă şi cuţitul de la cingătoare sunt tot ale noastre. Nu ai nimic să ne dai, în afară de vieţile voastre. Cum ţi-ar plăcea să mori, Tyrion, fiul lui Tywin?

— În patul meu, cu pântecul plin de vin şi cu buzele unei fecioare pe mădularul meu, la vârsta de optzeci de; ani, răspunse el.

Uriaşul, Shagga, râse primul şi cel mai tare. Ceilalţi păreau mai puţin amuzaţi.

— Conn, ia-le caii, porunci Gunthor. Ucide-l pe celălalt şi pune mâna pe jumătatea de om. Poate să mulgă caprele şi să le facă pe mame să râdă.

Bronn ţâşni în picioare.

— Cine vrea să moară primul?

— Nu! făcu Tyrion cu asprime. Gunthor, fiul lui Gurn, ascultă-mă. Casa mea e bogată şi puternică. Dacă Ciorile de Piatră ne duc în siguranţă printre aceşti munţi, tatăl meu vă va acoperi cu aur.

— Aurul unui lord de câmpie este la fel de nefolositor precum promisiunile jumătăţii de om, spuse Gunthor.

— Poate că sunt jumătate de om, zise Tyrion, dar am curajul de a-mi înfrunta duşmanii. Ce fac Ciorile de_; Piatră, în afară de a se piti pe după stânci şi a tremura de frică atunci când vin cavalerii din Vale?

Shagga scoase un muget de furie şi-şi lovi măciuca de secure. Jaggot împinse spre faţa lui vârful de metal călit al suliţei de lemn. Făcu tot posibilul să nici nu clipească.

— Astea-s cele mai bune arme pe care le-aţi putut fura făcu el. Sunt destul de bune pentru omorârea oilor, poate… dar oile nu luptă. Fierarii tatălui meu fac oţel mai bun când se uşurează.

Micule băiat-bărbat, mugi Shagga, o să-ţi baţi joc de securea mea şi când am să-ţi retez bărbăţia şi am s-o dau la capre?

Însă Gunthor ridică o mână.

— Nu. Vreau să-i ascult vorbele. Mamele încep să flămânzească, iar oţelul umple mai multe guri decât aurul. Ce ne dai pentru vieţile voastre, Tyrion, fiul lui Tywin? Săbii? Suliţe? Zale?

— Toate astea şi încă şi mai multe, Gunthor, fiul lui Gurn, răspunse Tyrion Lannister cu un zâmbet. Am să va dau Valea lui Arryn.