Urzeala tronurilor

DAENERYS

Muştele-i dădeau încet ocol lui Khal Drogo, aripile bâzâind cu un zumzet jos, la pragul audibilului, care o îngreţoşa pe Dany.

Soarele era sus pe cer, necruţător. Căldura răbufnea în valuri de pe coastele pietroase ale dealurilor. Un firişor subţire de transpiraţie se scurgea încet între sânii ei umflaţi. Singurele zgomote care se auzeau erau tropăitul regulat al copitelor cailor, zăngănitul ritmic al clopoţeilor din părul lui Drogo şi vocile îndepărtate din urma lor.

Dany privea muştele. Erau mari cât nişte albine, grase, purpurii şi lucitoare. Dothrakii le spuneau muşte de sânge. Vieţuiau prin mlaştini şi bălţile stătute, sugeau sângele de la om şi de la cal, lăsându-şi ouăle în cei morţi sau în agonie. Drogo le ura. Ori de câte ori se apropia vreuna de el, palma lui ţâşnea iute, ca un şarpe la atac, şi se închidea peste ea. Apoi, degetele sale se strângeau, iar când îşi deschidea din nou palma, musca era doar o pată roşie pe piele.

Acum, una se aşeză pe dosul armăsarului său, iar calul dădu nervos din coadă, pentru a o alunga. Celelalte zburau în jurul lui Drogo, tot mai aproape. Khal-ul nu reacţiona. Ochii lui erau aţintiţi asupra dealurilor maronii din depărtare, iar frâul atârna moale în mâinile sale. Sub vesta pictată, un pansament din frunze de smochin şi lut albastru, ars, acoperea rana de la piept. Femeia cu ierburile îl pregătise pentru el. Prişniţa lui Mirri Maz Duur îl duruse si-l arsese şi o smulsese de acolo cu şase zile în urmă, blestemând-o pentru că era o maegi. Pansamentul din lut era mai alinător acum, iar femeia îi preparase vin de mac; băuse mult în zilele din urmă, vin de mac, lapte de iapă fermentat sau bere din piper.

Totuşi, abia dacă se atingea de mâncare şi se zbătea şi gemea noaptea. Dany putea vedea cât era de tras la faţă. Rhaego era neliniştit în pântecul său, lovind-o cu picioarele ca un armăsar, dar asta nu mai stârnea interesul lui Drogo cum se întâmplase până acum. În fiecare dimineaţă dădea cu ochii de cute noi de durere săpate pe faţa lui, când se trezea din somnul agitat. Iar acum venise această linişte. Îi provoca teamă. De când încălecaseră, în zorii zilei, el nu rostise nici un cuvânt. Iar când vorbise ea, nu primise nici un răspuns, ci doar un mormăit, şi la miezul zilei nu mai primea nici măcar atât.

Una dintre muştele de sânge ateriza pe pielea descoperită de pe umărul khal-ului. O alta îi dădu ocol, i se aşeză pe gât şi-i urcă spre gură. Khal Drogo se foi în şa, iar clopoţeii răsunară, pe când armăsarul continuă să meargă în acelaşi ritm.

Dany îşi înfipse călcâiele în burta Argintului său şi se avântă mai aproape de el.

— Lordul meu, spuse ea moale. Drogo. Soarele meu şi stelele mele.

El nu păru că o auzise. Musca de sânge se târî până pe sub mustaţa lui şi se cuibări pe obraz, în cuta de lângă nas. Dany icni.

— Drogo! Se întinse neîndemânatică spre el şi-i atinse braţul.

Khal Drogo se foi în şa, se înclină încet şi căzu greoi de pe cal. Muştele se împrăştiară o clipă, apoi îl înconjurară din nou, pentru a se aşeza pe el.

— Nu, spuse Dany, strunindu-şi calul. Pentru prima dată nu-i mai păsă de pântecul ei, sări de pe Argint şi alergă la el.

Iarbă de sub el era maronie şi uscată. Drogo strigă de durere când Dany îngenunche lângă el. Avea respiraţia întretăiată şi hârâită, o privi fără s-o recunoască.

— Calul meu, gemu el. Dany goni muştele de pe pieptul lui, zdrobind una, aşa cum ar fi făcut şi el. Pielea lui ardea.

Călăreţii de sânge ai khal-ului îl urmaseră îndeaproape, îl auzi pe Haggo strigând când porniră cu toţii la galop. Cohollo sări de pe cal.

— Sânge din sângele meu, zise el căzând în genunchi.

Ceilalţi doi rămaseră călare.

— Nu, gemu Khal Drogo, zbătându-se în braţele lui Dany. Trebuie să călăresc. Călăresc. Nu!

— A căzut de pe cal, zise Haggo, uitându-se în jos. Faţa lui lată avea o expresie impasibilă, însă vocea-i era grea.

— Nu trebuie să spui aşa ceva, îl admonesta Dany. Am călărit destul de mult astăzi. Ne vom aşeza tabăra aici.

— Aici? Haggo privi de jur împrejur. Câmpia era maronie şi uscată, inospitalieră. Asta nu-i un loc unde să ne aşezăm.

— O femeie nu ne poate opri, făcu Qotho, nici chiar o khaleesi.

— Ne aşezăm aici, repetă Dany. Haggo, spune-le că Drogo a poruncit să se oprească, Dacă întreabă cineva de ce, spune-le că mi se apropie sorocul şi că nu mai pot continua. Cohollo, adu sclavii, trebuie să ridice imediat cortul khal-ului. Qotho…

— Mie nu-mi poţi porunci, khaleesi, zise Qotho.

— Găsiţi-o pe Mirri Maz Duur, le spuse ea. Preoteasa trebuia să se afle printre ceilalţi Oameni Miei, în lunga coloană de sclavi. Aduceţi-mi-o aici, cu scrinul ei cu tot.

Qotho privi în jos spre ea, cu ochi duri precum cremenea.

— Maegi, scuipă el. N-am să fac asta.

— Ba da, îi răspunse Dany, ori atunci când se va trezi Drogo, va afla că m-ai sfidat.

Furios, Qotho îşi răsuci armăsarul şi o luă iritat la galop… Însă Dany ştia că se va întoarce cu Mirri Maz Duur, indiferent cât de puţin îi plăcea de ea. Sclavii ridicaseră cortul lui Khal Drogo sub ieşindul de rocă neagră, a cărui umbră oferea o alinare în faţa soarelui de la amiază. Dar chiar şi aşa, era înăbuşitor sub pânza cortului, când Irri şi Doreah o ajutară pe Dany să-l ducă pe Drogo înăuntru. Jos, pe pământ, fuseseră aşternute covoare groase, iar pe la colţuri împrăştiaseră perne. Eroeh, fata timidă pe care o salvase Dany lângă zidurile de lut ale Oamenilor Miei, făcu o vatră. Îl întinseră pe Drogo pe o saltea ţesută.

— Nu, mormăi el în Limba Comună. Nu, nu.

Asta era tot ce spunea, tot ce putea să spună. Doreah Îi desfăcu centura şi-i scoase vesta şi jambierele, în vreme ce Jhiqui îngenunche la picioarele lui pentru a-i desface şireturile sandalelor de călărie. Irri voia să lase deschise acoperitorile cortului, pentru a permite aerului să intre, însă Dany îi interzise. Nu voia să lase pe nimeni să-l vadă pe Drogo în starea în care era, delirant şi slăbit. Când khas-ul ei îi ajunse din urmă, puse pază la intrarea în cort.

— Nu lăsaţi pe nimeni, decât cu permisiunea mea, îi spuse lui Jhogo. Pe nimeni.

Eroeh privi cu teamă spre Drogo, aşa cum zăcea acolo.

— E pe moarte, şopti ea. Dany o pălmui.

— Khal-ul nu poate muri. El este tatăl armăsarului care călăreşte lumea. Părul său nu a fost tăiat niciodată, încă mai poartă clopoţeii pe care i-a dăruit tatăl său.

— Kbaleesiy spuse Jhiqui, a căzut de pe cal.

Tremurând, cu ochii umpluţi brusc de lacrimi, Dany plecă de lângă ele. A căzut de pe cal! Aşa fusese, văzuse asta, iar călăreţii de sânge şi, fără îndoială, slujnicele şi bărbaţii din khas-ul ei la fel. Şi câţi alţii? Nu puteau fi reduşi la tăcere, iar Dany ştia ce însemna asta. Un khal care nu putea călări nu putea nici domni, iar Drogo căzuse de pe cal.

— Trebuie să-l îmbăiem, spuse ea cu încăpăţânare. Nu-şi putea permite să fie disperată. Irri, pune să se aducă imediat cada. Doreah, Eroeh, găsiţi apă, apă rece, este atât de înfierbântat!

Era ca un foc sub piele de om.

Sclavii instalară cada grea, din cupru, într-un colţ al cortului. Când Doreah aduse prima butelcă de apă, Dany udă o bucată de mătase pe care o aşeză pe fruntea lui Drogo, peste pielea încinsă. Ochii lui se uitară spre ea, fără însă s-o vadă. Când i se deschiseră buzele, nu ieşi nici un cuvânt, doar un geamăt.

— Unde-i Mirri Maz Duur? întrebă ea, cu răbdarea spulberată de frică.

— Qotho o va găsi, spuse Irri.

Slujnicele ei umplură cada cu apă călduţă, care mirosea a sulf, îndoind duhoarea cu uleiuri amărui şi frunze de mentă strivite. În timp ce se pregătea cada, Dany îngenunche stângace lângă soţul ei, stăpânul, îngreunată de pântecul mare, purtând copilul. Îi despleti coada pipăind-o cu degete neliniştite, aşa cum făcuse prima dată, sub stele. Puse cu grijă, alături, clopoţeii lui, unul câte unul. Îi va cere când totul va fi bine, îşi spuse ea.

O adiere de vânt pătrunse în cort când Aggo îşi băgă capul în deschizătura de la intrare.

— Khaleesi, spuse el, vine Andalul şi se milogeşte să i se dea voie să intre.

„Andalul”, aşa-i spuneau Dothrakii lui Ser Jorah.

— Da, răspunse ea, ridicându-se neîndemânatică, lăsaţi-l să intre.

Avea încredere în cavaler. Dintre toţi, era singurul care ar fi putut şti ce era de făcut.

Ser Jorah Mormont se aplecă pentru a putea trece prin deschizătura de la intrare şi aşteptă o clipă, să-şi obişnuiască ochii cu semiîntunericul din interior. În căldura cumplită a sudului, el purta pantaloni largi, din mătase pestriţă, şi sandale de călărie, cu degetele descoperite, legate cu şireturi până sub genunchi. Teaca sabiei sale atârna de o centură răsucită, din păr de cal.

Îmbrăcase o vestă albă direct pe pieptul gol, iar pielea-i era înroşită din cauza soarelui.

— Prin tot khalasar-ul umblă vorbele din om în om, spuse el. Se zice că Drogo a căzut de pe calul său.

— Ajută-l, îl imploră Dany. Pentru dragostea pe care spui că mi-o porţi, ajută-l acum.

Cavalerul îngenunche lângă ea. Se uită îndelung şi intens spre Drogo, apoi spre Dany.

— Spune slujnicelor tale să plece.

Fără un cuvânt, sugrumată de frică, Dany făcu un gest. Irri le scoase din cort pe celelalte fete. Când rămaseră singuri, Ser Jorah îşi scoase pumnalul. Iscusit, cu o fineţe surprinzătoare la un bărbat atât de masiv, începu să înlăture frunzele negre şi noroiul uscat de pe pieptul lui Drogo. Amestecul se întărise la fel ca zidurile Oamenilor Miei şi, la fel ca ele, crăpă cu uşurinţă. Ser Jorah sparse noroiul uscat cu cuţitul, îndepărtă bucăţile de pe piele, curăţă frunzele, una câte una. Un miros greu, dulceag, se ridică din rana lui Drogo, atât de intens, încât aproape că-i tăie respiraţia. Frunzele erau întărite de sânge şi puroi, iar pieptul lui Drogo era înnegrit şi lucios din cauza infecţiei.

— Nu, şopti Dany, cu lacrimi curgându-i pe obraji. Nu, vă rog, zei, ascultaţi-mă, nu!

Khal Drogo se zbătu, luptându-se cu un duşman nevăzut. Din rana deschisă se scurgea sânge negru.

— Khal-ul tău e ca şi mort, prinţesă.

— Nu, nu poate muri, nu trebuie, a fost doar o tăietură. Dany îi luă palma bătătorită în mâinile sale mici mici, ţinând-o strâns între ele. Nu-l voi lăsa să moară…

Ser Jorah scoase un hohot amar.

— Khaleesi, această intenţie este dincolo de puterea ta. Opreşte-ţi lacrimile, copilă. Plângi pentru el mâine, sau peste un an. Nu avem timp pentru jelit. Trebuie să plecăm şi încă repede, înainte să moară.

Dany se simţi pierdută.

— Să plecăm? Unde să plecăm?

— La Assai, aş spune eu. Este departe în sud, la capătul lumii ştiute, dar se spune că este un port măreţ. Vom găsi o corabie să ne ducă înapoi la Pentos. Va fi o călătorie grea, să nu-ţi închipui altceva. Ai încredere în khas-ul tău? Crezi că vor veni cu noi?

— Khal Drogo le-a poruncit să mă păzească, îi răspunse Dany nesigură, dar dacă moare… Îşi mângâie curbura pântecului. Nu înţeleg. De ce să fugim? Sunt khaleesi. Îl port în pântec pe moştenitorul lui Drogo. El va fi khal după ce Drogo…

Ser Jorah se încruntă.

— Prinţesă, ascultă-mă. Dothrakii nu se vor supune unui copil de ţâţă. Se închinau înaintea puterii lui Drogo şi numai ei. Când el va muri, Jhago şi Pono şi ceilalţi kos se vor lupta pentru locul său, iar acest khalasar se va devora singur. Învingătorul nu va mai dori şi alţi rivali. Băiatul îţi va fi luat de la sân în momentul naşterii. Îl vor arunca la câini.

Dany se zgribuli.

— Dar de ce? plânse ea. De ce să ucidă un copilaş?

— Este fiul lui Drogo, iar babele au spus că va fi armăsarul care va călări lumea. Aşa a fost profeţit. Va fi mai bine să-l ucidă decât să-i înfrunte furia când va ajunge bărbat. Copilul o lovi cu picioarele, de parcă ar fi auzit. Dany îşi aminti de povestea pe care i-o spusese Viserys, ce făcuseră câinii Uzurpatorului cu copiii lui Rhaegar. Fiul lui fusese tot copil de ţâţă, dar îl smulseseră de la pieptul mamei sale şi-l dăduseră cu capul de un perete. Aşa procedau bărbaţii.

— Nu trebuie să se atingă de fiul meu! strigă ea. Voi porunci khas-ului meu să-l păzească, iar călăreţii de sânge ai lui Drogo vor…

Ser Jorah o luă de umeri.

— Un călăreţ de sânge moare împreună cu khal-ul său. Ştii asta, copilă. Te vor lua la Vaes Dothrak, la babe, asta este ultima lor îndatorire fată de el… Când totul se va termina, i se vor alătura lui Drogo pe tărâmurile nopţii.

Dany nu voia să se mai întoarcă la Vaes Dothrak şi să-şi trăiască restul vieţii printre bătrânele acelea îngrozitoare, dar ştia că Ser Jorah spusese adevărul. Drogo fusese mai mult decât soarele şi stelele pentru ea; fusese scutul care o ţinuse la adăpost.

— Nu-l voi părăsi, zise ea cu o încăpăţânare jalnică, îi luă din nou palma. Nu pot.

Un tremur al pânzei cortului o făcu să-şi întoarcă privirea. Mirri Maz Duur îşi făcu apariţia, plecându-se îndelung. Zilele de marş şi mersul în spatele khalasar-ului o făcuseră să şchiopăteze şi să arate rău, cu picioare băşicate şi însângerate şi cu pungi sub ochi. În urma ei veniră Qotho şi Haggo, cărând între ei scrinul preotesei. Când călăreţii de sânge dădură cu ochii de rana lui Drogo, scrinul alunecă dintre degetele lui Haggo şi se sparse de pământul de sub cort, iar Qotho scuipă o înjurătură atât de murdară, încât pârjoli aerul.

Mirri Maz Duur îl cercetă pe Drogo cu faţa neclinită, ca o mască mortuară.

— Rana a copt.

— Asta-i lucrătura ta, maegi, zise Qotho. Haggo îşi slobozi pumnul peste obrazul lui Mirri, lovind-o cu o bufnitură grea, care o trimise la pământ. Apoi o izbi din nou, acolo unde căzuse.

— Opreşte-te ! ţipă Dany.

Qotho îl trase pe Haggo deoparte, spunându-i:

— Loviturile sunt prea blânde pentru o maegi. Ia-o afară. O vom priponi la pământ, să fie pătrunsă de toţi bărbaţii care trec pe acolo. Iar când vor termina cu ea, o vor folosi şi câinii. Nevăstuicile îi vor smulge maţele, iar ciorile hoitare îi vor ciuguli ochii. Muştele de pe râu îşi vor lăsa ouăle în pântecul ei şi vor bea puroi din resturile sânilor ei…

Îşi înfipse degetele ca de oţel în carnea moale, tremurândă, de sub braţul preotesei şi o ridică în picioare.

— Nu, spuse Dany. Nu vreau să i se facă nici un rău. Buzele lui Qotho se traseră de pe dinţii lui maronii, strâmbi, într-un rânjet batjocoritor.

— Nu? îmi spui mie nu? Mai bine roagă-te să nu te ' priponim şi pe tine lângă maegi. E lucrarea ta, la fel ca a ei.

Ser Jorah se interpuse între ei, trăgându-şi sabia lungă din teacă.

— Struneşte-ţi limba, călăreţule. Prinţesa este o khaleesi!

— Numai atât timp cât sânge din sângele meu trăieşte încă, îi spuse Qotho cavalerului. Când moare el, ea nu mai e nimic.

Dany simţi cum se strânge ceva în ea.

— Înainte să fi fost o khaleesi, am fost sânge din sânge de dragon. Ser Jorah, cheamă-mi khas-ul.

— Nu, spuse Qotho. Plecăm noi, deocamdată… kbaleesi.

Haggo îl urmă afară din cort, bombănind.

— Acesta nu-ţi doreşte deloc binele, prinţesă, zise Mormont. Dothrakii spun că un bărbat şi călăreţii lui de sânge împart aceeaşi viaţă, iar Qotho o vede pe a sa sfârşindu-se. Un om mort este departe de orice teamă.

— Nu a murit nimeni, făcu Dany. Ser Jorah, s-ar putea să am nevoie de spada ta. Ar fi mai bine să-ţi pui armura.

Era mai înspăimântată decât ar fi fost dispusă să recunoască, chiar şi faţă de ea însăşi. Cavalerul făcu o plecăciune.

— După cum spuneţi.

Ieşi din cort.

Dany se întoarse spre Mirri Maz Duur. Ochii femeii erau încărcaţi de îngrijorare.

— M-aţi salvat încă o dată.

— Iar tu trebuie să-l salvezi pe el, spuse Dany. Te rog…

— Nu rugaţi niciodată un sclav, răspunse Mirri cu asprime, îi porunciţi. Se duse la Drogo, care părea că arde pe salteaua sa, şi privi îndelung la rană. Indiferent dacă rugaţi sau porunciţi, nu mai contează. Acum este dincolo de meşteşugul vindecătorului. Ochii khal-ului erau închişi. Deschise o pleoapă cu degetele sale. A înşelat durerea cu laptele de mac.

— Da, recunoscu Dany.

— Eu i-am făcut o prişniţă din boabe de foc şi nu-mă-nţepa, învelite în piele de miel.

— Spunea că-l arde. A smuls-o. Femeile cu ierburile i-au făcut alta, umedă şi alinătoare.

— Ardea, da. În foc stă o mare putere de tămăduire, chiar şi bărbaţii voştri pleşuvi ştiu asta.

— Fă-i o altă prişniţă, se rugă Dany. De data asta am să mă asigur că o poartă.

— Vremea pentru asta a trecut, doamna mea, spuse Mirri. Tot ce pot să fac acum este să-i uşurez drumul întunecat, ca să poată călări fără dureri spre tărâmurile nopţii. Va pleca până dimineaţă.

Vorbele ei trecură ca un cuţit prin pieptul lui Dany. Oare ce făcuse de erau zeii atât de cruzi cu ea? Găsise, în sfârşit, un loc sigur, dăduse de gustul dragostei şi al speranţei. În sfârşit, se îndrepta spre casă. Iar acum pierdea totul…

— Nu, se rugă ea. Salvează-l şi am să te eliberez, jur. Tu trebuie să ştii o cale… ceva vrăji, ceva…

Mirri Maz Duur rămase neclintită şi o cercetă pe Daenerys cu ochi negri precum noaptea.

— Există un farmec. Glasul îi era scăzut, abia mai mult decât o şoaptă. Dar este greu, doamna mea, şi e dinspre partea întunecată. Unii ar putea spune că moartea e mai curată. Am învăţat asta în Asshai şi am plătit scump pentru această lecţie. Învăţătorul meu era un mag al sângelui, din Tărâmurile Umbrei.

Pe Dany o trecură fiorii.

— Atunci eşti cu adevărat o maegi…

— Chiar sunt? Mirri Maz Duur zâmbi. Numai o maegi îţi mai poate salva acum călăreţul, Doamnă de Argint.

— Nu mai există o altă cale?

— Nu mai este alta.

Kbal Drogo icni şi se cutremură.

— Fa-o, se răsti Dany. Nu trebuia să-i fie teamă; era sânge din sângele dragonilor. Salvează-l.

— Pentru asta există un preţ, o avertiză preoteasa.

— Vei primi aur, cai, orice-ţi doreşti.

— Nu este vorba aici de aur şi cai. Este vorba de farmece de sânge, doamnă. Numai cu moartea se poate plăti pentru viaţă.

— Moartea? Dany îşi încrucişa protectoare braţele, balansându-se pe loc, înainte şi înapoi. Moartea mea? îşi spusese că va muri pentru el, dacă asta trebuia. Era sânge din sânge de dragon, nu se temea. Fratele ei, Rhaegar, murise pentru femeia pe care o iubise.

— Nu, promise Mirri Maz Duur. Nu moartea dumneavoastră, khaleesi.

Dany tremura de nerăbdare.

— Fă-o.

Maegi se înclină solemnă.

— După cum vă este voia, aşa se va face. Chemaţi-vă slujitorii.

Khal Drogo se zbătu fără vlagă când Rakharo şi Quaro îl coborâră în cadă.

— Nu, murmură el, nu. Trebuie să călăresc.

Odată ajuns în apă, toată vlaga păru că-l părăseşte.

— Aduceţi-i calul, porunci Mirri Maz Duur, şi chiar aşa se făcu. Jhogo aduse în cort marele armăsar roşcat. Când animalul adulmecă mirosul morţii, necheză şi se cabra, rostogolindu-şi ochii. Trebuiră să se opintească trei oameni ca să-l strunească.

— Ce vrei să faci? o întrebă Dany.

— Avem nevoie de sânge, răspunse Mirri. Asta este calea.

Jhogo se trase înapoi, cu mâna coborâtă pe arakh. Era un tânăr de şaisprezece ani, subţire ca paiul, fără teamă, mereu pus pe râs, cu umbra vagă a primei mus taţi pe buza superioară. Căzu în genunchi înaintea ei.

— Kbaleesi, imploră el, nu trebuie să faceţi asta. Lăsaţi-mă s-o ucid pe maegi.

— Ucide-o, şi-ţi ucizi propriul khal, îi răspunse Dany.

— Astea-s vrăjitorii de sânge, spuse el. Sunt interzise.

— Eu sunt khaleesi şi spun că nu sunt interzise. În Vaes Dothrak, Khal Drogo a sacrificat un armăsar, iar eu i-am mâncat inima, să-i dau fiului nostru putere şi curaj. Asta-i la fel. La fel.

Armăsarul lovi cu copitele şi se cabra când Rakharo, Quaro şi Aggo îl traseră aproape de cada în care şedea kbal-ul, ca unul deja mort, cu puroi ieşind din rană ca să murdărească apa. Mirri Maz Duur îngână cuvinte într-o limbă pe care Dany nu o cunoştea, iar în mâna ei apăru un cuţit. Dany nu reuşise să vadă de unde-l scosese. Părea vechi; din bronz roşu, în forma unei frunze, cu o lamă acoperită de semne străvechi. Maegi îl plimbă peste gâtul armăsarului, sub capul nobil, iar calul necheză şi se cutremură când sângele ţâşni din el într-un şuvoi roşu. S-ar fi prăbuşit, însă bărbaţii din khas-ul ei îl ţineau…

— Putere a armăsarului, du-te în călăreţ, intona Mirri pe când sângele calului cădea în şuvoaie în apa din cada lui Drogo. Putere de animal, du-te în om.

Jhogo privea înspăimântat pe când se lupta cu greutatea armăsarului, temându-se să atingă carnea moartă sau să-i dea drumul.

E doar un cal, se gândi Dany. Dacă putea cumpăra viaţa lui Drogo prin moartea unui cal, era gata să plătească de mii de ori pe atât.

Când lăsară armăsarul să cadă, apa se colorase într-un roşu-închis, iar din Drogo nu se mai vedea nimic altceva decât faţa. Mirri Maz Duur nu avea ce să facă cu hoitul calului.

— Ardeţi-l, le spuse Dany.

Asta vor face, ştia. Când un bărbat murea, armăsarul său era ucis şi pus sub el pe rugul funerar, să-l ducă până pe tărâmurile nopţii. Bărbaţii din khas-ul ei traseră din cort cadavrul calului. Locul se umpluse de sânge. Chiar şi pereţii din mătase erau roşii, iar rogojinile de jos erau negre şi ude.

Fură aprinse mai multe vetre. Mirri Maz Duur presără o pulbere roşie peste cărbuni. Fumul dobândi un miros aromat, destul de plăcut, dar Eroeh plecă din cort plângând, iar pe Dany o apucă frica. Însă ajunsese mult prea departe acum ca să se mai poată întoarce din drum. Îşi trimise slujnicele afară.

— Du-te cu ele, Doamnă de Argint, îi spuse Mirri Maz Duur.

— Voi rămâne, spuse Dany. Acest bărbat m-a dus sub stele şi a dăruit viaţă pentru copilul care este în mine. Nu-l voi părăsi.

— Trebuie. Odată ce încep să cânt, nimeni nu mai are voie să intre în cort. Cântecul meu va trezi puteri vechi şi întunecate. Morţii vor dansa aici, în noaptea asta. Nici un om în viaţă nu trebuie să-i vadă.

Dany îşi plecă fruntea, neajutorată.

— Nu va intra nimeni. Se aplecă peste cadă, peste Drogo în baia lui de sânge şi-l sărută uşor pe frunte. Să mi-l aduci înapoi, îi şopti lui Mirri Maz Duur înainte de a fugi din cort.

Afară, soarele coborâse spre linia orizontului, iar cerul era roşu-vineţiu. Kbalasar-ul aşezase tabăra. Corturi şi saltele de dormit erau răspândite peste tot, cât putea cuprinde cu privirea. Bătea un vânt fierbinte. Jhogo şi Aggo săpau o groapă pentru a arde armăsarul mort. În jurul lui Dany se adunase o mulţime care o privea cu ochi negri, cu chipurile precum măştile de aramă. Îl văzu pe Ser Jorah Mormont, purtând acum cămaşa de zale, cu transpiraţia curgând în broboane pe fruntea lui înaltă, cu un început de chelie. Îşi făcu drum printre Dothraki, ajungând lângă Dany. Când văzu urmele roşii de paşi lăsate pe pământ, culoarea păru că-i piere de pe faţă.

— Ce ai făcut, proastă mică? o întrebă cu asprime.

— A trebuit să-l salvez.

— Am fi putut fugi de aici, îi spuse el. Te-aş fi dus la Asshai, în siguranţă, Prinţesă. Nu ar fi fost nevoie…

— Chiar sunt prinţesă pentru tine? îl întrebă ea.

— Ştii prea bine că eşti, zeii să ne aibă în paza lor.

— Atunci, ajută-mă acum.

Ser Jorah se strâmbă.

— Măcar dacă aş şti cum.

Vocea lui Mirri Maz Duur se înălţă cu putere, ca un bocet care-i trimise lui Dany fiori pe şira spinării. Unii dintre Dothraki începură să murmure şi se retraseră. Cortul era iluminat de vetrele care ardeau în interior. Prin pânza pătată de sânge, Dany întrevăzu umbre mişcându-se. Mirri Maz Duur dansa şi nu era singură.

Dany văzu pe feţele Dothrakilor cuibărindu-se frica cea mai desăvârşită.

— Asta nu trebuie sa se întâmple, tună Qotho.

Nu văzuse când se întorsese călăreţul de sânge. Haggo şi Cohollo erau cu el. Aduseseră cu ei bărbaţii pleşuvi, eunucii care vindecau cu cuţitul, acul şi focul.

— Asta se va întâmpla, răspunse Dany.

— Maegi, mormăi Haggo. Iar bătrânul Cohollo, cel care-şi legase viaţa de a lui Drogo pe când acesta era pe cale să se nască, acelaşi Cohollo care fusese întotdeauna bun cu ea, Cohollo o scuipă în faţă.

— Vei muri, maegi, promise Qotho, însă înainte de asta trebuie să moară alţii. Îşi trase arakh-ul şi o luă spre cort.

— Nu, strigă ea, nu trebuie să faci asta. Îl apucă de umăr, însă Qotho o îmbrânci la o parte. Dany căzu în genunchi, încrucişându-şi braţele pe pântec, pentru a-şi proteja copilul. Opriţi-l, porunci ea khas-ului ei, ucideţi-l!

Rakharo şi Quaro stăteau lângă intrarea în cort. Quaro făcu un pas înainte, cu mâna pe mânerul biciului său, însă Qotho făcu o piruetă graţioasă, ca un dansator, iar tăişul curbat al arakh-ului se ridică. Îl lovi pe Quaro jos, sub braţ, oţelul ascuţit şi strălucitor trecând prin veşminte şi piele, prin muşchi şi oasele coastelor. Sângele ţâşni, iar tânărul călăreţ se dădu înapoi, icnind. Qotho trase lama afară.

— Stăpân de cai, strigă Ser Jorah Mormont, încearcă-mă şi pe mine. Sabia sa lungă alunecă din teacă.

Qotho se răsuci, suduind. Arakb-ul se puse repede în mişcare, răsucindu-se în jurul capului său într-o învolburare strălucitoare, scăpărând ca un fulger, pe când cavalerul avansa în goană. Ser Jorah pară cât putu el de bine, însă loviturile cădeau foarte repede, atât de repede încât lui Dany i se părea că Qotho avea patru arakh-uri în tot atâtea mâini. Auzi izbitura sabiei pe zale, văzu scânteile zburând când lama lungă şi curbată ricoşa dintr-o apărătoare. Deodată, Mormont se dădu îndărăt clătinându-se, iar Qotho sări din nou la atac. Partea stângă a feţei cavalerului era roşie de sânge, iar pe coapsă i se deschidea o tăietură care trecea prin zale si-l făcea să şchiopăteze. Qotho îi arunca vorbe de ocară, făcându-l laş şi mulgător de vaci, eunuc în veşminte de fier.

— Acum mori! îi promise el, iar arakh-ul dansă în lumina roşiatică a apusului. Înlăuntrul pântecului lui Dany, fiul ei o lovea cu sălbăticie. Tăişul curbat trecu de cel drept şi muşcă adânc din coapsa cavalerului, acolo unde zalele se deschideau.

Mormont gemu şi se clătină. Dany simţi o durere ascuţită în pântec, iar pe coapse, umezeală. Qotho scoase un urlet de triumf, însă arakh-ul său dăduse peste un os şi, preţ de o clipă, rămase înţepenit. Era destul. Ser Jorah îşi coborî sabia cu toată forţa care-i mai rămăsese, trecând cu ea prin carne şi muşchi şi oase, iar antebraţul lui Qotho se desprinse de trup, agăţat doar de o fâşie subţire de piele. Următoarea lovitură a cavalerului ţinti urechea duşmanului, atât de aprigă, încât faţa lui Qotho păru aproape că se spulberă.

Dothrakii ţipau, Mirri Maz Duur se jeluia înlăuntrul cortului cu o voce care nu mai avea nimic omenesc, iar Quaro ceru apă şi muri. Dany ţipă după ajutor, însă nu o auzi nimeni. Rakharo se lupta cu Haggo, arakh-ul dansând cu alt arakh, până ce biciul lui Jhogo pocni, tare ca un tunet, încolăcindu-se în jurul gâtului lui Haggo. O smucitură şi călăreţul de sânge căzu pe spate, pierzându-şi echilibrul şi sabia. Rakharo ţâşni înainte urlând, răsucindu-şi arakh-ul în jos cu ambele mâini, spre capul lui Haggo. Vârful îl lovi chiar între ochi, roşu şi tremurător. Cineva azvârli o piatră, iar când Dany privi, umărul ei era zdrelit şi însângerat.

— Nu, izbucni ea în plâns, nu, vă rog, opriţi-vă, preţul este prea mare, e prea mare. Mai multe pietre trecură iu zbor. Încercă să se târască spre cort, însă Cohollo o prinse. Cu degetele în părul ei, îi trase capul pe spate şi ea simţi pe gât atingerea rece a unui cuţit.

— Copilul meu, plânse ea, şi poate că zeii o auziseră pentru că pe Cohollo îl lovi o moarte năprasnică. Săgeata lui Aggo îl izbise sub braţ, străpungându-i plămânii şi inima.

Când, în cele din urmă, Daenerys găsi suficientă forţă ca să-şi ridice capul, văzu mulţimea dispersându-se, Dothrakii retrăgându-se în tăcere spre corturile şi saltelele lor de dormit. Unii înşeuau caii şi plecau în galop. Soarele apusese. Focurile ardeau peste tot prin khalasar, mari pălălăi portocalii care pocneau furioase şi azvârleau scântei prin văzduh. Încercă să se ridice, însă o cuprinse o sfârşeală dureroasă, strângând-o ca pumnul unui uriaş. I se tăiase respiraţia; tot ce mai putea să facă era să gâfâie. Sunetul vocii lui Mirri Maz Duur era ca un bocet funebru. Înăuntrul cortului dansau umbrele.

Un braţ o apucă de şold şi Ser Jorah o ridică în picioare. Faţa lui era plină de sânge lipicios, iar Dany observă că-şi pierduse jumătate dintr-o ureche. O apucară convulsiile în braţele lui, pe când durerea o copleşi din nou, şi-l auzi pe cavaler strigând după slujnicele sale, să-l ajute. Oare de te sunt toţi atât de temători? Ştia însă răspunsul. O săgeta un alt val de durere, dar reuşi să-şi înăbuşe un ţipăt. Se simţea de parcă fiul ei ar fi avut câte un cuţit în fiecare mână, de parcă şi-ar li tăiat drum prin ea, să iasă afară.

— Doreah, blestemată să fii tu, mugi Ser Jorah. Vino aici. Adu moaşele.

— Nu vor să vină. Spun că e blestemată.

— Ori vin, ori le iau capetele.

Doreah începu să plângă.

— Au fugit, lordul meu.

— Maegi, spuse cineva; să fi fost Aggo? Duceţi-o la maegi.

Nu, ar fi vrut să spună Dany, nu, nu asta, nu aveţi voie asta, însă când deschise gura îi scăpă un lung vaiet de durere, iar pielea i se acoperi de transpiraţie. Ce era cu ei, nu puteau vedea? în interiorul cortului dansau tot felul de forme, dând ocol vetrei şi căzii însângerate, beznă pe mătasea cortului, iar unele nici nu păreau a fi omeneşti. Zări umbra unui lup imens şi o alta ca de bărbat cuprins de flăcări.

— Femeia Miel cunoaşte secretele patului de naştere, spuse Irri. Aşa spunea, am auzit-o eu.

— Da, căzu Doreah de acord. Şi eu am auzit-o.

Nu, strigă ea, sau poate că numai i se păruse, pentru că nici măcar o şoaptă nu i se desprinse de pe buze. Era cărată de cineva. Ochii i se deschiseră privind spre cerul mort, negru şi sumbru, lipsit de stele. Vă rog, nu. Glasul lui Mirri Maz Duur se auzea tot mai tare, până ce umplu întreaga lume. Formele! ţipă ea. Dansatorii!

Ser Jorah o duse în cort.