Urzeala tronurilor

JON

Jon îi arăta lui Dareon cum era mai bine să administrezi o lovitură laterală, când noul recrut îşi făcu intrarea în curtea de antrenament.

— Ar trebui să ţii picioarele mai depărtate, îl îndemnă el. Nu vrei să-ţi pierzi echilibrul. Aşa e bine. Acum răsuceşte-te în timp ce loveşti, pune-ţi toată greutatea în sabie.

Dareon se opri şi-şi ridică viziera.

— Pe cei şapte zei, murmură el. Vrei să te uiţi la asta, Jon?

Jon se întoarse. Prin fanta vizierei sale dădu cu ochii de cel mai gras băiat pe care-l văzuse vreodată, stând în uşa armurăriei. După felul în care arăta, părea că are cel puţin două sute de ocale. Gulerul de blană al tunicii sale brodate era acoperit de guşă. Ochi spălăciţi se mişcau nervoşi în rotunjimea vastă, lunară, a feţei, iar degetele grăsulii, transpirate, se ştergeau pe catifeaua pieptarului.

— Mi s-a spus că trebuie să vin aici pentru… antrenament, spuse el, fără să se adreseze cuiva anume.

— Un boiernaş, îi spuse Pyp lui Jon. Sudist, mai mult ca sigur din Highgarden. Pyp călătorise prin cele Şapte Regate cu o trupă de pantomimă şi se lăuda că putea spune unde te-ai născut doar după cum vorbeai.

Pe blazonul stacojiu de pe pieptul tunicii tivite cu blană a băiatului fusese ţesut un vânător în acţiune. Jon nu recunoscu blazonul. Ser Alliser Thorne privi spre noua sa pradă şi spuse:

— Se pare că nu mai sunt braconieri şi hoţi pe acolo, prin sud. Acum ne trimit porci să păzească Zidul. Ideea ta despre armuri înseamnă blănuri şi catifele, Lordul meu de Şuncă?

Foarte repede ieşi la iveală că noul recrut îşi adusese cu el propria sa armură; un pieptar căptuşit, piele tare, platoşă, cămaşă de zale şi coif, ba chiar şi un scut mare, din lemn şi piele, cu acelaşi blazon pe el, cu vânătorul în mişcare, prezent şi pe tunică. Cum nimic nu era negru, Ser Alliser insistă ca el să se echipeze de la armurărie. Asta-i luă jumătate din dimineaţă. Pentru chingi, fu necesar ca Donai Noye să desfacă o cămaşă de zale şi să-i ataşeze fâşii de piele pe lateral. Pentru a putea pune un coif pe capul său, armurierul trebui să scoată viziera. Curelele de piele erau atât de strânse pe picioarele sale şi sub braţ, că abia se mai putea mişca. Echipat pentru luptă, băiatul cel nou arăta ca un cârnat prea expus la foc, gata să plesnească în pielea sa.

— Să sperăm că nu eşti chiar aşa de prost precum pari, zise Ser Alliser. Halder, vezi ce poate Ser Purcel.

Jon Snow tresări. Halder se născuse într-o carieră de piatră şi îşi făcuse ucenicia ca cioplitor în piatră. Avea aproape doi metri înălţime şi era musculos, iar loviturile sale erau cele mai năprasnice pe care le simţise Jon vreodată.

— Va fi mai urât decât dosul unei curve, murmură Pyp, şi chiar era.

Lupta dură mai puţin de un minut până ce băiatul gras ajunse la pământ, cu trupul tremurând şi sângele scurgându-i-se prin coiful zdrobit şi dintre degetele lui grăsulii.

— Mă dau bătut, ţipă el. Nu mai vreau, mă dau bătut, nu mă mai lovi.

Rast şi alţi câţiva dintre băieţi râdeau. Nici chiar atunci Ser Alliser nu puse capăt confruntării.

— Ridică-te în picioare, Ser Purcel, strigă el. Ia-ţi sabia. Când băiatul continuă să îmbrăţişeze pământul, Thorne făcu un gest către Halder. Loveşte-l cu latul sabiei până ce se ridică în picioare. Halder administra o lovitură prudentă pe obrajii adversarului său. Îl poţi lovi mai tare de atât, îl întărâtă Thorne.

Halder îşi apucă sabia lungă cu ambele mâini şi o coborî într-o lovitură atât de năprasnică, încât rupse pielea, chiar şi cu latul. Băiatul cel nou ţipă de durere.

Jon Snow făcu un pas înainte. Pyp puse o mână înzăuată pe braţul său.

— Jon, nu, şopti băiatul pirpiriu, privind speriat spre Ser Alliser Thorne.

— Ridică-te în picioare, repetă Thorne.

Băiatul cel gras se chinui să se ridice, alunecă şi căzu iar cu zgomot.

— Ser Porcuşor începe să priceapă, remarcă Ser Alliser.

Încă o dată.

Halder îşi înălţă sabia pentru încă o lovitură.

— Taie o felie de şuncă! îl stârni Rast, râzând. Jon înlătură mâna lui Pyp.

— Halder, e destul!

Halder privi către Ser Alliser.

— Bastardul vorbeşte, iar ţăranii tremură, spuse acesta cu vocea lui ascuţită şi rece. Îţi reamintesc, Lord Snow, că eu sunt maestrul de arme.

— Uită-te la el, Halder, îi ceru Jon, ignorându-l pe Thorne. Nu există nici urmă de onoare în a lovi un adversar căzut. S-a dat bătut.

Îngenunche lângă băiatul cel gras. Halder îşi cobori sabia.

— S-a dat bătut, repetă.

Ochii de onix ai lui Ser Alliser se opriră asupra lui Jon Snow.

— Se pare că bastardul nostru s-a îndrăgostit, spuse el pe când Jon îl ajuta pe băiatul gras să se ridice în picioare. Arată-mi oţelul tău, Lord Snow.

Jon îşi trase sabia. Îndrăznea să-l înfrunte pe Ser Alliser numai până la un punct şi se temea că depăşise deja acest punct cu mult. Thorne zâmbi.

— Bastardul doreşte să-şi apere draga lui domniţă, aşa că vom face un exerciţiu din asta. Şobolan, Coş, ajutaţi-l pe Căpăţână de Piatră. Rast şi Albert se puseră în mişcare pentru a-l ajuta pe Halder. Trei dintre voi ar trebuis-o poată face pe Lady Purcea să guiţe. Tot ce trebuie este să treceţi de Bastard.

— Rămâi în spatele meu, îi spuse Jon băiatului gras.

Ser Alliser trimisese adesea câte doi adversari împotriva sa, dar niciodată trei. Ştia că avea mari şanse să plece la culcare însângerat. Se pregăti pentru asalt. Deodată, Pyp i se alătură.

— Trei contra doi ar cădea mai bine în competiţie, spuse cu veselie băiatul pirpiriu. Îşi coborî viziera şi trase sabia. Înainte ca Jon să fi putut măcar să protesteze, Grenn păşi înainte, aşa că acum erau trei. Peste curte se lăsase o linişte mormântală. Jon putea simţi privirile lui Ser Alliser.

— Ce mai aşteptaţi? îi întrebă el pe Rast şi pe ceilalţi cu un glas care devenise înşelător de moale.

Jon fu primul care acţiona. Halder abia dacă avu timp să-şi ridice sabia. Jon îl împinse în spate, atacând cu fiecare lovitură, ţinându-l pe băiat în defensivă. Cunoaşte-ţi duşmanul, îl povăţuise odată Ser Rodrik; Jon îl cunoştea pe Halder, puternic ca o brută, însă lipsit de răbdare, fără nici o aplecare spre apărare. Odată înfuriat, se va lăsa descoperit, acesta fiind un lucru la fel de sigur ca apusul soarelui.

Zăngănitul oţelului răsuna în toată curtea, pe când şi ceilalţi intraseră în luptă. Jon opri o lovitură cruntă spre capul său, şocul impactului străbătându-i braţul. Plasă o lovitură din flanc în coastele lui Halder şi fu răsplătit printr-un mârâit de durere. Lovitura de răspuns căzu peste umărul lui. Cămaşa de zale scrâşni, iar durerea i se aprinse la gât, însă pentru o clipă Halder se dezechilibra. Jon îi cosi picioarele de sub el, iar Halder căzu înjurând si bufnind.

Grenn îşi păstra poziţia, aşa cum îl învăţase Jon, dându-i lui Albert mai mult decât i-ar fi trebuit, însă Pyp era atacat din greu. Rast era cu doi ani mai mare şi mult mai greu decât el. Jon se aşeză în spatele lui şi lovi coiful violatorului ca pe un clopot. Când Rast se duse învârtindu-se, Pyp se strecură sub garda lui şi-l doborî la pământ, coborându-şi lama sabiei pe gâtul lui. În acel moment, Jon se şi mişcase. Confruntându-se cu două săbii, Albert bătu în retragere.

— Mă dau bătut, strigă el. Ser Alliser Thorne privi scena dezgustat.

— Farsa mimului a durat mult prea mult astăzi.

O luă din loc. Lupta ajunsese la final. Dareon îl ajută pe Halder să se ridice în picioare. Fiul pietrarului îşi smulse coiful şi-l aruncă la capătul celălalt al curţii.

— Pentru o clipă, am crezut că în sfârşit te-am dovedit, Snow.

— Pentru o clipă ai şi reuşit, răspunse Jon.

Sub cămaşa sa de zale şi piele, umărul îi pulsa de durere. Îşi băgă sabia în teacă şi încercă să-şi scoată coiful, dar când îşi ridică braţele, durerea îl făcu să-şi încleşteze dinţii.

Lasă-mă pe mine, se auzi o voce. Mâini cu degete grăsulii îi desfăcură chingile coifului şi pe cele de la apărătoarea pentru gât, şi-l ridicară uşor. Te-a rănit?

— Am mai fost eu zdrelit şi înainte.

Îşi atinse umărul şi tresări. Curtea se golea în jurul lor. Părul băiatului gras era năclăit de sânge, acolo unde lovitura lui Halder îi despicase coiful.

— Numele meu este Samwell Tarly, din Horn… Se opri şi-şi umezi buzele. Vreau să spun că eram din Horn Hill, până ce… am plecat. Am venit aici ca să iau hainele negre. Tatăl meu este Lordul Randyll, stegarul lui Tyrell de Highgarden. Eu eram moştenitorul său, până când… Vocea i se stinse.

— Eu sunt Jon Snow, bastardul lui Ned Stark de Winterfell.

Samwell Tarly dădu din cap.

— Eu… dacă vrei, poţi să-mi spui Sam. Mama îmi spune Sam.

— Lui poţi să-i spui Lord Snow, zise Pyp, venind să li se alăture. Nu cred că vrei să ştii cum îi spune maică-sa.

— Ei doi sunt Grenn şi Pypar, îi prezentă Jon.

— Grenn e cel urât, făcu Pyp.

Grenn se încruntă.

— Tu eşti mai urât decât mine. Cel puţin, eu nu am urechi ca de liliac.

— Vă mulţumesc tuturor, spuse cu gravitate băiatul cel gras.

— De ce nu te-ai ridicat să lupţi? îl întrebă Grenn.

— Chiar am vrut, cu adevărat. Numai că… n-am puiuţ. Nu mai voiam să mă mai lovească atât. Îşi plecă privirile în pământ. Mă… mă tem că sunt un laş. Tatăl meu, lordul, spună întotdeauna asta.

Grenn se uită la el ca trăsnit. Nici chiar Pyp nu găsi ce să spună la asta, iar el avea cuvinte pentru orice. Ce fel de om s-ar fi putut proclama laş?

Samwell Tarly trebuie să le fi citit gândurile. Ochii săi se opriră într-ai lui Jon şi se uitară apoi în altă parte, repede, ca două animale speriate.

— Îmi… Îmi pare rău, spuse el. Nu am vrut să… să fiu aşa cum sunt.

Se duse greoi spre armurărie. Jon îl strigă.

— Erai rănit, îi spuse el. Mâine ai să te descurci mai bine.

Sam privi îndurerat peste umăr.

— Nu, n-am să mă descurc, spuse el încercând să-şi reţină lacrimile. Niciodată nu mă descurc.

După ce plecă, Grenn se încruntă.

— Nimănui nu-i plac laşii, zise el stânjenit. Aş fi vrut să nu-l ajutăm. Ce-ar fi dacă vor crede că şi noi suntem laşi?

— Eşti prea prost ca să fii laş, îl lămuri Pyp.

— Nu sunt.

— Ba eşti. Dacă te-ar ataca un urs în pădure, ai fi prea prostănac s-o iei la fugă.

— N-aş fi, insistă Grenn. Aş fugi mai repede decât tine.

Se opri brusc, îmbufnat, când îl văzu pe Pyp rânjind şi-şi dădu seama ce spusese. Pe gât îi apăru o pată de un roşu-închis. Jon îi lăsă să se certe şi se întoarse la armurărie, îşi atârnă sabia şi-şi dădu jos armura lovită.

Viaţa la Castelul Negru urmărea anumite reguli: dimineţile erau pentru antrenamentul cu sabia, după-amiezile pentru muncă. Fraţii în negru le dădeau noilor recruţi numeroase sarcini, tocmai pentru a le vedea priceperile. Jon aprecia puţinele după-amiezi când era trimis afară, împreună cu Nălucă, să aducă vânat pentru masa Lordului Comandant, însă pentru fiecare zi petrecută la vânătoare, trebuia să facă douăsprezece alături de Donai Noye, la armurărie, învârtind roata tocilei în vreme ce fierarul cu un singur braţ ascuţea securi, sau trăgea la foaie în timp ce Noye meşterea o sabie nouă. Alteori ducea mesaje, stătea de gardă, curăţa grajdurile, fixa pene pe săgeţi, îl ajuta pe Maester Aemon cu păsările lui, ori pe Bowen Marsh cu socotelile şi inventarul său.

În după-amiaza aceasta, comandantul gărzii îl trimise să tragă sus cuşca în care se aflau patru butoaie cu piatră proaspăt măcinată, să o împrăştie pe cărarea îngheţată de pe Zid. Era o muncă plicticoasă şi singuratică, chiar dacă Nălucă îi ţinea de urât, însă Jon descoperi că nu-i păsa. Aici se putea gândi, şi se pomeni amintindu-şi de Samwell Tarly… şi, ciudat, de Tyrion Lannister. Se întrebă ce-ar fi făcut Tyrion pentru băiatul cel gras. Majoritatea bărbaţilor ar nega, mai degrabă, un adevăr dur decât să se confrunte cu el, îi spusese piticul, rânjind. Lumea era plină de laşi care pretindeau că sunt eroi; îţi trebuia un soi de curaj nebun ca să recunoşti că eşti laş, aşa cum făcuse Samwell Tarly.

Umărul dureros făcea ca munca să se desfăşoare mai încet. Era târziu când Jon sfârşi de împrăştiat pietrişul pe cărăruie. Mai zăbovi pe metereze ca să privească soarele asfinţind, transformând cerul dinspre apus în culoarea sângelui. În cele din urmă, amurgul se lăsă peste cerul nordului, iar Jon rostogoli butoaiele goale înapoi în cuşcă şi semnaliza celor de la vinciuri să le coboare.

Masa de seară aproape că se terminase când el şi Nălucă ajunseră în sala de mese. Câţiva fraţi în negru jucau zaruri şi beau vin fiert, lângă foc. Prietenii săi erau pe banca aflată cel mai aproape de peretele vestic, râzând. Pyp tocmai depăna o poveste. Fiul de mim, cu urechile sale mari, era un mincinos înnăscut, cu sute de glasuri diferite, dar nu-şi povestea născocirile pe cât de mult le trăia, interpretând toate rolurile, fiind rege pentru o clipă şi porcar în următoarea… Când se transforma într-o fată de berărie sau prinţesă virgină, se folosea de o voce înaltă stridentă, care-i aducea pe toţi în situaţia de a nu mai putea face altceva decât să râdă până la lacrimi, iar eunucii erau întotdeauna caricaturi înfiorător de precise ale lui Ser Alliser. Lui Jon îi plăceau la fel de mult scenetele lui Pyp ca şi celorlalţi… Totuşi, în seara asta se răzgândi şi se aşeză la capătul celălalt al băncii, acolo unde Samwell Tarly stătea de unul singur, ţinându-se cât mai departe de ceilalţi. Tocmai îşi termina ultima bucată de plăcintă cu carne de porc pe care bucătarii le-o oferiseră la cină, când Jon se aşeză vizavi de el. Ochii băiatului gras se măriră la vederea Nălucii.

— Ăsta-i un lup?

— Un lup străvechi, zise Jon. u cheamă Nălucă. Lupii străvechi sunt pe blazonul Casei tatălui meu.

— Pe blazonul nostru se află un vânător în mişcare, j zise Samwell Tarly.

— Îţi place să vânezi?

Băiatul cel gras se înfiora.

— Urăsc asta.

Părea că este pe cale să plângă din nou.

— Ce s-a mai întâmplat acum? îl întrebă Jon. De ce eşti mereu aşa de speriat?

Sam se uită la ultima bucată de plăcintă şi clătină încet din cap, prea înspăimântat ca să mai poată vorbi. Un hohot de râs umplu sala de mese. Jon îl auzi pe Pyp chelălăind cu vocea lui piţigăiată. Se ridică.

— Hai să mergem afară.

Faţa rotundă şi lată se ridică suspicioasă spre el.

— De ce? Ce facem afară?

— Vorbim, zise Jon. Ai văzut Zidul?

— Sunt gras, dar nu şi orb, zise Samwell Tarly. Bineînţeles că l-am văzut, are vreo două sute de metri înălţime.

Se ridică în picioare, cu o pelerină tivită cu blană învelindu-i umerii, şi-l urmă pe Jon afară din sala de mese, încă îngrijorat, de parcă ar fi bănuit că o farsă plină de cruzime îl aştepta afară, în noapte. Nălucă mergea neauzit pe lângă ei.

— N-aş fi crezut niciodată că va fi aşa, zise Sam, vorbele ieşindu-i printre aburi în aerul rece. Deja pufnea şi pufăia pe când încerca să ţină pasul. Toate construcţiile se prăbuşesc şi este aşa de… de…

— Rece?

Peste castel se aşezase o pojghiţă tare de gheaţă, iar Jon auzi trosnetul discret al ierburilor cenuşii, strivite sub paşii săi.

Sam dădu nefericit din cap.

— Urăsc frigul, spuse el. Noaptea trecută m-am trezit în întuneric, iar focul se stinsese şi am fost sigur că voi muri îngheţat până dimineaţă.

— Cred că era mai cald acolo, de unde ai venit tu.

— Nu am văzut niciodată zăpadă, până luna trecută. Traversam teritoriul gorganelor, eu şi oamenii pe care tata i-a trimis să mă aducă în nord, iar o materie albă a început să cadă din cer, ca o ploaie moale. Prima dată m-am gândit că era aşa de frumos, ca penele plutind în văzduh, însă au tot continuat să cadă peste noi până ce am îngheţat bocnă. Bărbaţii aveau cruste de gheaţă pe bărbi şi zăpadă pe umeri, şi tot continua să cadă. M-am temut că nu se va mai opri niciodată.

Jon zâmbi. Zidul se înălţa înaintea lor, lucind palid în lumina lunii. Pe cerul de deasupra lor, stelele ardeau limpezi şi reci.

— Au de gând să mă facă să urc până acolo? întrebă Sam. Faţa lui se încreţi precum laptele brânzit când se uită spre marile scări din lemn. Aş muri dacă ar trebui să urc până acolo.

— Există un vinci, îi zise Jon, arătându-i. Te pot urca într-o cuşcă.

Samwell Tarly pufni pe nas.

— Nu-mi plac locurile aflate la înălţime. Asta era deja prea mult. Jon se încruntă.

— Ţie ţi-e frică de toate? îl întrebă el. Nu înţeleg. Dacă eşti cu adevărat aşa de laş, de ce te afli aici? De ce ar vrea un laş să se alăture Rondului de Noapte?

Samwell Tarly îl privi îndelung, iar faţa sa rotundă părea că se scufundă în ea însăşi. Se aşeză jos, pe pământul acoperit cu chiciură, şi începu să plângă în hohote puternice, întretăiate, care-i zguduiau trupul masiv. Jon Snow putea doar să stea şi să privească. Şi la fel ca fulgii de zăpadă de pe tărâmul gorganelor, lacrimile sale păreau că nu se vor mai sfârşi.

Însă Nălucă ştia ce are de făcut. Tăcut ca o umbră, lupul străvechi, albicios, se apropie şi începu să lingă lacrimile calde de pe faţa lui Samwell Tarly. Băiatul cel gras ţipă, luat prin surprindere şi, cumva, într-o clipită, smiorcăielile sale se transformară în hohote de râs.

Jon Snow râse împreună cu el. După aceea, statură pe pământul îngheţat, înfofoliţi în pelerine, cu Nălucă între ei. Jon povesti cum el şi Robb găsiseră puii nou-născuţi în zăpezile sfârşitului de vară. Astă părea să se fi petrecut cu o mie de ani în urmă. Nu după multă vreme, se pomeni vorbind despre Winterfell.

— Uneori, am vise despre el, spuse. Umblu prin sala lungă şi goală. Vocea mea reverberează peste tot, însă nu-mi răspunde nimeni, aşa că merg mai repede, deschid uşi, strig nume. Nu ştiu nici măcar pe cine caut, de fapt. În majoritatea nopţilor, este tatăl meu cel pe care-l caut, dar uneori îi ia Robb locul, sau surioara mea cea mică, Arya, sau unchiul meu. Gândul la Benjen Stark îl întrista; unchiul său era tot dispărut. Bătrânul Urs trimisese cercetaşi în căutarea lui. Ser Jaremy Rykker condusese două incursiuni, iar Quorin Halfhand se dusese mai departe de Turnul Umbrei, însă nu găsiseră nimic, în afară de câteva semne săpate pe copaci, lăsate de unchiul său ca să-şi marcheze drumul. Pe înălţimile pietroase din nord-vest, semnele se opriseră dintr-odată, iar orice urmă a lui Ben Stark dispăruse.

— Găseşti, vreodată, pe cineva în visele tale? întrebă Sam.

Jon clătină din cap.

— Pe nimeni. Castelul este întotdeauna gol. Nu mai vorbise nimănui despre acest vis şi nu înţelegea de ce îi spunea acum tocmai lui Sam; totuşi, într-un fel, îi făcea bine că vorbea. Nici chiar corbii nu mai sunt în cuiburi, iar grajdurile sunt pline de oase. Asta mă sperie întotdeauna. Atunci încep să fug, deschizând uşile, urcând treptele turnului, câte trei o dată, urlând după cineva, oricine. Iar apoi mă pomenesc în faţa uşii spre criptă. Înăuntru este întuneric, iar eu pot vedea treptele coborând în spirală. Cumva, ştiu că trebuie să cobor acolo, dar nu vreau. Mi-e teamă de ce m-ar putea aştepta. Bătrânii Regi ai Iernii sunt toţi acolo, şezând pe tronurile lor, cu lupi de piatră la picioare şi săbii de fier în poală, însă nu de ei mă tem. Strig că nu sunt un Stark, că acela nu-i locul meu, dar nu-i a bine, trebuie să cobor oricum, aşa că încep să păşesc pe trepte, pipăind pereţii în timp ce merg, fără nici o torţă care să-mi arate drumul. Se face din ce în ce mai întuneric, până ce ajung să-mi doresc să urlu.

Se opri, încruntat, stânjenit.

— Atunci mă trezesc întotdeauna.

Cu pielea rece şi lipicioasă, tremurând în întunericul chiliei sale. Nălucă sărea lângă el, căldura sa fiind la fel de salvatoare precum apariţia zorilor. Se culca din nou cu faţa adânc îngropată în blana lăţoasă şi albă a lupului.

— Tu visezi despre Horn Hill? îl întrebă Jon.

— Nu. Gura lui Sam se strânse mai tare. Am urât locul acela.

Îl scarpină pe Nălucă în dosul urechilor, pierdut în gândurile lui întunecate, iar Jon lăsă tăcerea să se aşeze. După o vreme, Samwell Tarly începu să vorbească, iar Jon Snow ascultă în linişte şi află cum acest laş autointitulat ajunsese la Zid.

Familia Tarly era una veche şi onorabilă, stegari ai lui Mace Tyrell, Lord de Highgarden şi Păzitor al Sudului. Fiul cel mai mare al Lordului Randyll Tarly, Samwell, avea să moştenească pământurile, o fortăreaţă puternică şi o sabie legendară, numită Nenorocirea Inimii, confecţionată din oţel Valyrian şi transmisă din tată-n fiu timp de aproape cinci sute de ani.

Indiferent câtă mândrie simţise tatăl său la ivirea pe lume a lui Samwell, aceasta dispăru când băiatul crescu durduliu, moale şi neîndemânatic. Lui Sam îi plăcea să asculte muzică şi compunea cântece, îi plăceau catifelele moi, să se joace în bucătăria castelului, pe lângă bucătari, adăpându-se cu mirosurile îmbătătoare pe când şterpelea prăjituri cu lămâie şi tarte cu mure. Pasiunile sale erau cărţile şi pisoii, dansul, deşi era neîndemânatic. Însă numai la vederea sângelui i se făcea rău şi-l apuca plânsul chiar şi când erau tăiaţi puii de găină. Pe la Horn Hill se perindaseră zeci de maeştri de arme, încercând să-l transforme pe Samwell în cavalerul pe care-l voia tatăl lui. Băiatul era înjurat şi lovit, pălmuit şi pus la regim. Unul dintre instructori îl pusese să doarmă în cămaşa de zale, pentru a-l fortifica. Altul îl îmbrăcase în veşmintele mamei sale şi-l pusese să defileze prin curte ca să-l facă să se ruşineze. El nu reuşea însă decât să se îngraşe tot mai mult şi devenea din ce în ce mai fricos, până ce dezamăgirea Lordului Randyll se transformase în furie şi apoi în ură.

— Odată, mărturisi Sam cu o voce coborând la nivelul unei şoapte, au venit doi oameni la castel, briganzi din Qarth, cu pielea albă şi buzele albastre. Au tăiat un bizon şi m-au făcut să mă scald în sângele lui fierbinte, însă nici asta nu m-a făcut mai curajos, aşa cum promiseseră ei. Mi s-a făcut rău şi am vomitat. Tata a pus să fie biciuiţi.

În cele din urmă, după trei fete în toţi atâţia ani, Lady Tarly îi dărui soţului ei un al doilea fiu. Din acea zi, Lordul Randyll îl ignoră pe Sam, dedicându-şi întregul timp băiatului mai mic, un copil aprig, robust, pe placul lui. Samwell avusese parte de mai mulţi ani de pace îngerească, alături de muzica şi de cărţile sale.

Asta până în ajunul celei de-a cincisprezecea zi de nume, când se trezise în faţa calului său, înşeuat şi pregătit. Trei maeştri de arme îl conduseseră în pădurea de lângă Horn Hill, unde tatăl său jupuia o căprioară.

— Acum eşti aproape un bărbat în toată firea, dar şi moştenitorul meu, îi spuse Lordul Randyll Tarly fiului său cel mare, în vreme ce cu cuţitul înlătura pielea de pe animal. Nu mi-ai dat nici un motiv de a te dezmoşteni, însă nici nu voi permite ca tu să stăpâneşti pământurile şi titlul care i s-ar cuveni lui Dickon. Iar Nenorocirea Inimii trebuie să aparţină unui bărbat suficient de puternic ca să o poarte, iar tu nu meriţi nici să-i atingi mânerul. Aşa că am decis să anunţi, în această zi, că te-ai hotărât să te îmbraci în negru. Vei abandona orice pretenţii la moştenirea fratelui tău şi vei pleca spre nord înainte de lăsarea serii. Iar dacă refuzi, mâine vom pleca la vânătoare şi, undeva prin pădure, calul tău se va împiedica şi te va azvârli din şa, omorându-te. Sau aşa-i voi povesti mamei tale că s-a întâmplat. Are o inimă de femeie şi a găsit forţa de a te îndrăgi chiar şi pe tine, iar eu nu doresc să-i provoc nici o durere. Te rog să nu-ţi imaginezi că va fi uşor, dacă te gândeşti să mi te împotriveşti. Nimic nu mi-ar face mai mare plăcere decât să te vânez ca pe un porc ce eşti. Braţele lui erau înroşite până la cot când pusese deoparte cuţitul de jupuit. Aşa că, ai de ales. Rondul de Noapte, sau asta, adăugă după ce îşi băgă mâna în trupul căprioarei şi-i smulse inima, ţinând-o în pumn, roşie şi picurând sânge.

Sam spuse povestea calm, cu o voce neutră, de parcă ar fi fost ceva ce i se întâmplase altcuiva, nu lui. Şi, ciudat, se gândi Jon, nu mai plânsese nici măcar o singură dată. Când sfârşi, statură împreună şi ascultară vântul o vreme. Nu se mai auzea nici un alt zgomot pe lume. În cele din urmă, Jon spuse:

— Ar trebui să ne întoarcem în sala de mese.

— De ce? întrebă Sam.

Jon dădu din umeri.

— Mai este cidru cald de băut sau, dacă preferi, vin fiert. În unele seri, Dareon cântă pentru noi, dacă are stare. Era cântăreţ înainte de… Ei bine, nu chiar, dar era un cântăreţ în devenire.

— Cum a ajuns aici?

— Lordul Rowan de Goldengrove l-a găsit în pat cu fiica sa. Fata era cu doi ani mai în vârstă decât el şi Dareon a jurat că ea l-a ajutat să intre pe fereastră, însă în ochii tatălui ei asta se numea viol, aşa că a ajuns aici. Când Maester Aemon l-a auzit cântând, a spus că vocea lui era ca mierea turnată peste un tunet. Jon zâmbi. Şi Broscoiul mai cântă uneori, dacă poţi să numeşti asta cântat. În cârciuma tatălui său a învăţat cântece de petrecere. Pyp spune că vocea lui este ca udul băşicii turnat peste un vânt.

Râseră împreună la asta.

— Mi-ar plăcea să-i aud pe amândoi, recunoscu Sam, însă nu mă vor acolo. Figura sa era îngândurată. Are de gând să mă facă să mă bat din nou mâine, nu-i aşa?

— Da, răspunse Jon.

Sam se ridică nesigur în picioare.

— Mai bine aş încerca să dorm.

Îşi strânse mantia şi o luă din loc.

Ceilalţi mai erau încă în sala de mese când Jon se întoarse singur, doar cu Năluca.

— Unde ai fost? întrebă Pyp.

— Am stat de vorbă cu Sam.

— E cu adevărat un laş, făcu Grenn. La cină erau destule locuri pe bancă atunci când şi-a primit plăcinta, dar era prea speriat ca să ni se alăture.

— Lordul de Şuncă crede că e prea bun pentru alde noi, sugeră Jeren.

— L-am văzut înfulecând plăcintă cu carne de porc, făcu Broscoiul zâmbind cu tâlc. Credeţi că era frate-său? întrebă şi începu să facă zgomote ca de guiţat.

— Ajunge! se răsti Jon furios.

Ceilalţi băieţi tăcură, uluiţi de furia sa subită.

— Ascultaţi-mă, zise Jon în tăcerea din jur, şi le povesti cum avea să fie.

Pyp îl susţinu, aşa cum ştia că va face, însă când Halder vorbi, fu o surpriză plăcută. La început, Grenn se arătă nemulţumit, însă Jon ştia cuvintele potrivite pentru a-l impresiona. Unul câte unul căzură de acord. Jon îi convinse pe unii, îi linguşi pe alţii, îi făcu de râs pe ceilalţi, lansă ameninţări acolo unde acestea erau necesare. În final, toată lumea se declară de acord… toţi, cu excepţia lui Rast.

— Voi, fetelor, nu aveţi decât să faceţi cum vreţi, zise el, însă dacă Thorne mă trimite împotriva Doamnei Purcea, am de gând să-mi tai o felie de şuncă.

Îi râse lui Jon în faţă şi plecă.

Câteva ore mai târziu, când întregul castel era adormit, trei dintre ei se duseră la chilia lui. Grenn îl ţinu de mâini, în vreme ce Pyp se aşeză pe picioarele lui. Jon putea auzi respiraţia precipitată a lui Rast când Nălucă îi sări pe piept. Ochii lupului străvechi ardeau roşietici, precum tăciunii, iar colţii lui sfâşiară cu repeziciune pielea moale a gâtului, suficient cât să-i dea sângele.

— Bagă la cap că ştim unde dormi, zise Jon moale.

În dimineaţa următoare, Jon îl auzi pe Rast spunându-le lui Albert şi Broscoiului că lama îi alunecase pe când se bărbierea.

Din aceea zi, nici Rast şi nici unul dintre ceilalţi nu-l mai răniră pe Samwell Tarly. Când Ser Alliser îi punea să lupte cu el, îşi menţineau poziţia şi parau loviturile lui încete şi stângace. Dacă maestrul de arme urla cerând un atac, începeau să dănţuiască şi-l loveau pe Sam uşor pe platoşă, pe coif sau pe picior. Ser Alliser se înfuria şi ameninţa şi îi făcea pe toţi laşi şi muieri sau chiar mai rău, însă Sam rămânea neatins. Peste alte câteva zile, la îndemnul lui Jon, el li se alătură la masa de seară, aşezându-se pe bancă lângă Halder. Abia peste două săptămâni găsi însă curajul de a participa la discuţii, iar cu vremea putu să râdă la mutrele făcute de Pyp şi să-l tachineze pe Grenn cu cele mai meşteşugite vorbe.

Cât era el de gras, de neîndemânatic şi de speriat, Samwell Tarly nu era însă prost. Într-o seară îl vizită pe Jon în chilia lui.

— Nu ştiu ce ai făcut, zise el, dar ştiu că tu ai făcut-o. Se uită stânjenit într-o parte. Nu am mai avut niciodată un prieten.

— Nu suntem prieteni, spuse Jon. Îşi puse o mână pe umerii largi ai lui Sam. Suntem fraţi.

Şi aşa erau, se gândi după ce Sam plecă. Robb şi Bran şi Rickon erau fiii tatălui său, şi încă îi iubea, dar el nu fusese niciodată, cu adevărat, unul dintre ei. Catelyn Stark avusese grijă să simtă asta. Pereţii cenuşii de la Winterfell îi mai bântuiau visele, însă Castelul Negru era acum viaţa sa, iar fraţii lui erau Sam şi Grenn şi Halder şi Pyp şi ceilalţi respinşi ai societăţii, care purtau negrul Rondului de Noapte.

— Unchiul meu a spus adevărul, şopti el spre Nălucă.

Se întrebă dacă îl va mai vedea vreodată pe Benjen Stark să i-o spună.