Urzeala tronurilor

BRAN

În curtea de jos, Rickon alerga împreună cu lupii. Bran îl privea din scaunul de la fereastră. Oriunde fugea băiatul, Vântul Cenuşiu era acolo primul, sărind înaintea lui ca să-l depăşească, până ce Rickon îl vedea, ţipa de încântare, şi o lua la goană în cealaltă direcţie. Câinele Lăţos alerga în urma sa, răsucindu-se şi muşcând dacă ceilalţi lupi se apropiau prea mult. Blana lui se întunecase, devenind neagră, iar ochii-i erau ca o văpaie verde. Vara lui Bran ajunse ultimul. Era argintiu-fumuriu, cu ochii precum aurul galben, care văzuseră tot ce era de văzut. Mai mic decât Vântul Cenuşiu, şi mult mai precaut. Bran era convins că era şi cel mai deştept. Putea auzi râsul neobosit al fratelui său, când Rickon o rupse la fugă pe pământul bătătorit, alergând pe picioruşele lui de copil.

Îl usturau ochii. Ar fi vrut să fie acolo jos, râzând şi alergând. Necăjit de acest gând, Bran îşi şterse lacrimile înainte să înceapă să-i curgă. Cea de-a opta sa zi de nume trecuse. Acum era aproape un bărbat în toată firea, prea mare ca să plângă.

— A fost o minciună, rosti el cu amărăciune, amintindu-şi de cioara din visul său. Nu pot să zbor. Nu pot nici măcar să alerg.

— Ciorile sunt mincinoase, încuviinţă Bătrâna Nan din scaunul în care şedea, cosând. Ştiu o poveste despre o cioară.

— Nu vreau nici un fel de poveşti, se răsti Bran irascibil.

Îi plăcuseră cândva poveştile Bătrânei Nan. Înainte. Acum, totul era altfel. O lăsau cu el toată ziua, să-l supravegheze şi să-l spele şi să-i ţină de urât, însă ea înrăutăţea şi mai mult lucrurile.

— Urăsc poveştile tale idioate.

Bătrâna îi zâmbi cu gura ei fără dinţi.

— Poveştile mele? Nu, micul meu domn. Poveştile nu sunt ale mele; ele sunt, pur şi simplu, au fost înaintea mea, vor fi după mine, înainte şi după tine.

Era o femeie hâdă, se gândi Bran cu dispreţ, pirpirie şi smochinită, aproape oarbă, prea slăbită ca să urce treptele, cu numai câteva fire de păr alb rămase să-i acopere scăfârlia rozalie şi pătată. Nimeni nu ştia, cu adevărat, cât de bătrână era, însă tatăl lui îi spusese că i se zicea Bătrâna Nan încă de pe vremea când era el copil. Cu siguranţă, era cea mai bătrână persoană de la Winterfell, poate cea mai bătrână din toate cele Şapte Regate. Nan venise la castel ca dădacă a lui Brandon Stark, a cărui mamă murise la naşterea lui. El fusese cel mai mare dintre fraţii Lordului Rickard, bunicul lui Bran, sau poate un frate mai mic, ori un frate al tatălui Lordului Rickard. Uneori, Bătrâna Nan o spunea într-un fel, alteori în alt fel. În toate poveştile ei băieţelul murea la vârsta de trei ani, din cauza răcorii de vară, însă Bătrâna Nan stătuse la Winterfell cu propriii ei copii. Îşi pierduse amândoi băieţii În război, când Regele Robert îşi câştigase tronul, iar nepotul ei fusese ucis sub zidurile de la Pyke, în timpul rebeliunii lui Balon Greyjoy. Fiicele sale se măritaseră de mult şi plecaseră şi muriseră. Singurul din sângele ei care-i mai rămăsese era Hodor, uriaşul cu minte puţină, care lucra la grajduri, însă Bătrâna Nan continua să-şi ducă zilele, să coasă şi să-şi depene poveştile.

— Nu-mi pasă ale cui poveşti sunt astea, îi spuse Bran, le urăsc.

Mu voia poveşti, cum n-o voia nici pe Bătrâna Nan. Îi voia pe mama şi pe tatăl lui. Voia să gonească cu Vara alături de el. Voia să se caţăre pe turnul prăbuşit şi să le ducă porumb ciorilor. Voia să-şi călărească din nou poneiul, împreună cu fraţii săi. Voia să fie din nou cum fusese înainte.

— Ştiu o poveste despre un băiat care ura poveştile, zise Bătrâna Nan cu micul ei zâmbet tâmp, acele mişcându-i-se în tot acest timp şi făcând clic, clic, clic, până când Bran simţi că vrea să strige la ea.

Nu mai putea fi niciodată aşa cum fusese înainte, ştia. Cioara îl păcălise, făcându-l să zboare, dar când se trezise, era frânt şi lumea se schimbase. Îl părăsiseră toţi, tatăl său şi mama şi surorile, ba chiar şi fratele său bastard, Jon. Tatăl îi promisese că va călări un armăsar adevărat la Debarcaderul Regelui, dar plecase fără el. Maester Luwin trimisese o pasăre la Lord Eddard cu un mesaj, o alta către mama lui şi o a treia către Jon, pe Zid, dar nu venise nici un răspuns.

— Din când în când, păsările se mai şi rătăcesc, copile, îi spusese maester. E cale lungă de aici până la Debarcaderul Regelui, s-ar putea ca mesajul să nu fi ajuns la ei.

Totuşi, Bran se simţea de parcă ar fi murit cu toţii în timp ce dormea el, sau poate că el murise, iar ei îl uitaseră. Jory şi Ser Rodrik şi Vayon Poole plecaseră şi ei, la fel Hullen şi Harwin şi Tom Grasul şi un sfert din gărzi. Numai Robb şi Rickon mai erau aici, iar Robb se schimbase. Acum era Robb Stăpânul, ori încerca să fie. Purta o sabie adevărată şi nu mai zâmbea deloc. Îşi petrecea zilele instruind gărzile şi antrenându-se la lupta cu sabia, făcând curtea să răsune de fiare, pe când Bran privea nenorocit de la fereastră. Noaptea se închidea cu Maester Luwin, vorbind sau citind catastifele. Uneori pleca împreună cu Hallis Mollen, călare, şi lipseau chiar şi câteva zile, vizitând avanposturi îndepărtate. De fiecare dată când era plecat pentru mai mult de o zi, Rickon plângea şi-l întreba pe Bran dacă Robb o să se mai întoarcă. Chiar şi când era acasă, la Winterfell, Lordul Robb părea să dispună de mai mult timp pentru Hallis Mollen şi Theon Greyjoy decât avusese vreodată pentru fraţii săi.

— Aş putea să-ţi spun povestea lui Brandon Constructorul, glăsui Bătrâna Nan. Asta a fost întotdeauna preferata ta.

Acum mii şi mii de ani, Brandon Constructorul ridicase Winterfell, iar unii spuneau că şi Zidul. Bran cunoştea povestea, dar nu fusese niciodată favorita lui. Poate că vreunuia dintre Brandoni i-ar fi plăcut. Uneori, Nan îi vorbea de parcă ar fi fost Brandon al ei, copilul pe care-l îngrijise în toţi acei ani trecuţi, iar alteori îl confunda cu unchiul său, Brandon, care fusese ucis de Regele Nebun înainte ca Bran să se fi născut. Trăia de atâta vreme, îi spusese mama odată, încât toţi cei cu numele Brandon Stark deveniseră o singură persoană în mintea ei.

— Nu asta este preferata mea, spuse el. Cele care-mi plac sunt cele înspăimântătoare.

Auzi zarvă afară şi reveni la fereastră. Rickon alerga de-a lungul curţii, spre punctul de pază de la porţi, cu lupii pe urmele sale, însă turnul se interpunea, împiedicându-l să vadă ce se întâmplase. Se lovi cu pumnul peste coapsă, din cauza frustrării, şi nu simţi nimic.

— Oh, dragul meu copil al verii, rosti Bătrâna Nan şoptit, ce ştii tu despre frică? Despre teama de iarnă, micul meu domn, când zăpezile cad până la treizeci de metri, iar vântul îngheţat vine din nord urlând. Teama este pentru noaptea cea lungă, atunci când soarele îşi ascunde uneori faţa ani întregi, iar copiii mici se nasc şi trăiesc şi mor cu toţii în beznă, în timp ce lupii străvechi se sfrijesc tot mai mult şi flămânzesc, iar umblătorii albi cutreieră pădurile.

— Vrei să spui Ceilalţi, zise Bran arţăgos.

— Ceilalţi, admise Bătrâna Nan. Cu mii şi mii de ani în urmă, a venit o iarnă rece şi aspră şi de necuprins, dincolo de tot ce-şi putea aminti omul. A căzut o noapte care a durat generaţii întregi, iar regii tremurau şi mureau în castelele lor, la fel ca turmele de porci în coteţe. Femeile îşi omorau mai degrabă copiii, decât să-i vadă flămânzind, plângeau şi-şi simţeau lacrimile îngheţându-le pe ochi şi pe obraji. Glasul ei şi al acelor tăcură deopotrivă, iar ea privi în sus, spre Bran, cu ochii ei albicioşi, opaci, j şi întrebă: Deci, copile, astea-s poveştile care-ţi plac?

— Păi, făcu Bran în silă, da, numai că…Bătrâna Nan dădu din cap.

— În toată bezna aceea, au venit Ceilalţi, pentru prima dată, spuse ea, iar acele făcură din nou clic, clic, clic. Erau fiinţe reci, moarte, care urau fierul şi focul şi atingerea soarelui, şi orice creatură cu sânge cald în vene. Au măturat avanposturile şi oraşele şi regatele, au măcelărit eroi şi armate cu zecile, călărindu-şi armăsarii lor albi, morţi, şi conducând măcelul. Nici toate săbiile omului nu puteau opri iureşul lor, nici chiar fecioarele şi copiii de ţâţă nu au aflat milă înaintea lor. Le vânau pe fete prin pădurile îngheţate şi-şi hrăneau slujitorii morţi cu carnea copiilor oamenilor.

Vocea ei coborâse foarte mult, devenind aproape o şoaptă, iar Bran trebui să se aplece ca să asculte.

— Astea erau vremurile de dinaintea venirii Andalilor, cu mult înainte ca femeile să fugă peste marea îngustă din oraşele Rhoyne, când sutele de regate ale acelor vremuri erau regatele Primilor Oameni, care luaseră pământurile de la copiii pădurii. Totuşi, ici-colo, în inima pădurii, copiii încă mai vieţuiau în oraşele lor de lemn şi în dealurile săpate, iar feţele copacilor stăteau de strajă. Aşa că, pe când îngheţul şi moartea ocupau pământul, ultimul dintre eroi s-a hotărât să-i caute pe copii, nădăjduind că vechile lor vrăji ar putea aduce înapoi armatele pe care le pierduseră oamenii. Se duse prin tărâmul mort cu sabia sa, un cal, un câine şi câţiva însoţitori. Căută timp de ani de zile, până ce deznădăjdui că nu-i găsise pe copiii pădurii în oraşele lor ascunse. Toţi prietenii săi muriră unul după celălalt, ba chiar şi calul său şi, în cele din urmă, şi câinele, iar sabia îi îngheţase atât de tare, încât lama se sfărâmă când încercă să o folosească. Iar Ceilalţi i-au adulmecat sângele cald şi s-au pus în linişte să-i ia urma, urmărindu-l cu haitele lor de păianjeni albi, mari cât dulăii…

Uşa se deschise cu o pocnitură, iar inima lui Bran tresări, în gură adunându-i-se gustul fricii subite, dar nu era decât Maester Luwin, cu Hodor iţindu-se în capul scărilor, în spatele lui.

— Hodor! anunţă băiatul de la grajduri, aşa cum îi era obiceiul, zâmbindu-le generos tuturor.

Însă Maester Luwin nu zâmbea.

— Avem oaspeţi, anunţă el, iar prezenţa ta este necesară, Bran.

— Ascultam o poveste acum, se plânse el.

— Poveştile mai pot aştepta, micul meu domn, iar când vei voi să te întorci la ele, tot acolo le vei găsi, spuse Bătrâna Nan. Oaspeţii nu sunt atât de răbdători, şi adesea aduc cu ei propriile lor poveşti.

— Cine-i? îl întrebă Bran pe Maester Luwin.

— Tyrion Lannister şi câţiva dintre oamenii din Rondul de Noapte, cu un mesaj de la fratele tău, Jon. Robb tocmai se întâlneşte cu ei. Hodor, vrei să-l ajuţi pe Bran pana in sala?

— Hodor! răspunse acesta bucuros şi îşi plecă pe sub canatul uşii capul său mare şi lăţos.

Hodor avea aproape doi metri înălţime. Era greu de crezut că era sânge din sânge cu Bătrâna Nan. Bran se întrebă dacă se va micşora la fel ca străbunica sa atunci când va fi bătrân. Părea puţin probabil, chiar dacă va ajunge să trăiască o mie de ani. Hodor îl ridică la fel de uşor ca pe un braţ de fân şi-l strânse la pieptul său masiv. Mirosea întotdeauna, vag, a cai, însă nu era un miros neplăcut. Braţele lui erau îngroşate de muşchi şi acoperite cu păr castaniu.

— Hodor, spuse el din nou.

Theon Greyjoy comentase, odată, că Hodor nu ştia multe, însă nimeni nu putea avea nici o îndoială că-şi cunoştea numele. Bătrâna Nan cotcodăcise ca o găină când auzise asta şi mărturisise că numele real al lui Hodor era Walder. Nimeni nu ştia de unde provenea „Hodor”, însă când el începuse să-l rostească, aşa îi rămăsese numele. ' Era singurul cuvânt pe care-l spunea.

O lăsară pe Bătrâna Nan în încăperea din turn, cu andrelele ei şi cu amintirile. Hodor fredona ceva fără nici o noimă cărându-l pe Bran în jos pe scări şi prin coridor, urmat de Maester Luwin, acesta grăbindu-se să ţină ritmul cu paşii mari ai băiatului de la grajduri.

Robb era aşezat pe jilţul înalt al tatălui, purtând cămaşă de zale şi piele tare şi faţa impasibilă a lui Robb Stăpânul. Theon Greyjoy şi Hallis Mollen stăteau lângă el Doisprezece soldaţi de gardă erau aliniaţi lângă pereţii din piatră cenuşie, sub ferestrele înalte şi înguste. În mijlocul încăperii se aflau piticul cu slujitorii săi şi patru necunoscuţi în negru, din Rondul de Noapte. Bran simţi tensiunea din sală în momentul când Hodor trecu pragul uşii.

— Orice om din Rondul de Noapte este binevenit aici, la Winterfell, cât va pofti el să stea, spunea Robb cu un glas care îi aparţinea lui Robb Stăpânul.

Îşi ţinea sabia peste genunchi, cu lama afară, sub ochii tuturor. Chiar şi Bran ştia ce însemna să-ţi întâmpini un oaspete cu sabia scoasă din teacă.

— Orice om din Rondul de Noapte, repetă piticul, în afară de mine, dacă înţeleg eu bine, băiete?

Robb se ridică şi-şi aţinti vârful sabiei spre el.

— Eu sunt stăpânul aici, atât timp cât mama şi tatăl meu sunt plecaţi, Lannister, aşa că nu eşti „băiete” cu mine.

— Dacă eşti lordul aici, ar trebui să înveţi cuvântul „politeţe”, răspunse omuleţul, nebăgând în seamă vârful sabiei, aţintit spre faţa sa. Din câte se pare, bastardul de frate-tău are toate calităţile tatălui tău.

— Jon, icni Bran în braţele lui Hodor.

Piticul se întoarse să-l privească.

— Deci este adevărat, băiatul trăieşte. Nici nu-mi vine să cred. Voi, cei din neamul Stark, sunteţi greu de omorât.

— Iar voi, Lannisterii, aţi face bine să ţineţi minte asta, zise Robb coborându-şi sabia. Hodor, adu-l pe fratele meu aici.

— Hodor, spuse Hodor, şi alergă înainte cu paşi mici, zâmbind tot timpul, şi-l aşeză pe Bran în tronul înalt al Casei Stark, unde şezuseră lorzii de Winterfell încă de pe vremurile când îşi spuneau Regi ai Nordului.

Tronul era din piatră rece, lustruit perfect de nenumăratele dosuri; la capetele braţelor masive erau sculptate ţeste de lupi străvechi. Bran se prinse de ele când se aşeză, picioarele sale atârnând inutile. Tronul îl făcea să se simtă aproape ca un bebeluş. Robb îşi puse o mână pe umărul său.

— Ziceai că ai o treabă cu Bran. Ei bine, uite-l, Lannister.

Bran era cât se putea de incomodat de ochii lui Tyrion Lannister. Unul era negru, iar celălalt verde, şi amândoi priveau spre el, studiindu-l, cântărindu-l.

— Mi s-a spus că-ţi plăcea să te caţeri, Bran, zise în cele din urmă omuleţul. Povesteşte-mi cum s-a întâmplat să cazi în ziua aceea.

— Dar nici nu am căzut, insistă Bran.

Nu căzuse, niciodată, niciodată, niciodată.

— Copilul nu-şi mai aminteşte nimic despre cădere, sau despre urcuşul de dinaintea ei, rosti cu blândeţe Maester Luwin.

— Ciudat, făcu Tyrion Lannister.

— Fratele meu nu este aici ca să răspundă la interogatorii, zise Robb tăios. Spune ce ai de spus şi apoi vezi-ţi de drum.

— Am un dar pentru tine, îi zise piticul lui Bran. Îţi place să călăreşti, băiete?

Maester Luwin păşi înainte.

— Domnul meu, copilul nu-şi mai poate folosi picioarele. Nu poate sta pe un cal.

— Prostii, zise Lannister. Cu un cal pe măsură şi cu o şa potrivită, chiar şi un olog poate călări.

Cuvântul se împlântă ca un cuţit în inima lui Bran. Simţi cum lacrimile i se adună nestăvilite în ochi.

— Nu sunt olog!

— Atunci, nici eu nu sunt pitic, spuse piticul cu o strâmbătură a buzelor. Tatăl meu ar fi încântat să audă asta.

Greyjoy râse.

— La ce fel de cal şi şa v-aţi gândit? întrebă Maester Luwin.

— Un cal isteţ, răspunse Lannister. Băiatul nu-şi poate folosi picioarele ca să strunească un animal, aşa că trebuie să adaptezi calul la călăreţ, să-l înveţi să răspundă la comenzile sale, la vocea sa. Aş începe cu un căluţ de un an, neatins de om, fără nici un antrenament de care să fie dezvăţat. Scoase o bucată de hârtie de la centură. Dă-i-o şelarului vostru. El va face restul.

Maester Luwin luă bucata de hârtie din mâna piticului, curios ca o veveriţă mică şi cenuşie. O despături şi o studie.

— Înţeleg. Desenaţi frumos, domnul meu. Da, ar trebui să funcţioneze. Ar fi trebuit să mă gândesc la asta şi eu.

— Mie mi-a venit mult mai uşor ideea, Maester. Nu este grozav de departe de propriile mele şei.

— Chiar aş putea să călăresc? întrebă Bran.

Voia să-i creadă, însă îi era teamă. Poate că era doar o minciună. Şi cioara îi promisese că va zbura.

— Vei putea, îi spuse piticul. Şi-ţi jur, băiete, că pe spinarea unui cal vei la fel de înalt ca oricare dintre ei.

Robb Stark părea uluit.

— E vreo capcană, Lannister? Ce înseamnă Bran pentru tine? De ce ai vrea să-l ajuţi?

— Fratele tău, Jon, m-a rugat. Iar eu am un punct sensibil în sufletul meu pentru ologi şi bastarzi şi oameni bolnavi.

Tyrion Lannister îşi puse o mână pe inimă şi rânji.

Uşa care dădea în curte se deschise dintr-odată. Lumina soarelui năvăli în sală când Rickon dădu buzna înăuntru, cu respiraţia tăiată. Lupii străvechi erau lângă el. Băiatul se opri lângă uşă, cu ochii holbaţi, însă lupii înaintară. Ochii lor îl descoperită pe Lannister, sau poate că doar îi adulmecaseră mirosul. Primul care începu să mârâie fu Vara. Apoi Vântul Cenuşiu i se alătură. Se furişară către omuleţ, unul din dreapta, celălalt din stânga.

— Lupilor nu le place mirosul tău, Lannister, comentă Theon Greyjoy.

— Poate că este timpul să-mi văd de drum, spuse Tyrion.

Făcu un pas în spate…, iar Câinele Lăţos ieşi din umbre, în urma lui, rânjindu-şi colţii. Lannister se cabra, iar Vara se întinse spre el din lateral. El se retrase, nesigur pe picioarele sale, iar Vântul Cenuşiu se repezi la mâneca sa, dinţii lui smulgând o bucată de pânză.

— Nu! strigă Bran de la înălţimea scaunului său, pe când oamenii lui Lannister puseră mâna pe săbii. Vară, aici Vară, la mine!

Lupul străvechi auzi vocea şi se uită spre Bran, apoi din nou spre Lannister. Se târî înapoi, îndepărtându-se de omuleţ şi se aşeză sub picioarele atârnând ale lui Bran. Robb îşi ţinuse răsuflarea. Expiră cu un oftat şi strigă:

— Vânt Cenuşiu!

Lupul său străvechi se duse la el, rapid şi pe neauzite. Acum mai rămăsese doar Câinele Lăţos ţopăind în jurul omuleţului, cu ochii arzând precum flăcările verzi.

— Rickon, cheamă-l, strigă Bran spre ţâncul de frate-său, iar Rickon îşi aminti că exista şi strigă:

— Aici, Lăţosule, vino aici.

Lupul negru îi oferi lui Lannister un mârâit final şi ţâşni spre Rickon, care-şi petrecu mâinile pe după gâtul lui. Tyrion Lannister îşi desfăcu eşarfa de la gât, îşi şterse fruntea şi spuse cu un glas moale:

— Ce interesant!

— Sunteţi bine, stăpânul meu? întrebă unul dintre oamenii săi, cu sabia în mână. Privea nervos spre lupii străvechi în timp ce vorbea.

— Mâneca mea e sfâşiată, iar izmenele mele sunt ne-plăcut de umede, însă nimic nu mi-a lezat demnitatea.

Până şi Robb păru zguduit.

— Lupii… nu ştiu de ce au făcut asta…

— Fără îndoială, m-au luat drept cină. Lannister se înclină ţeapăn spre Bran. Îţi mulţumesc pentru că i-ai chemat înapoi, tinere. Îţi promit însă că m-ar fi găsit destul de indigest. Iar acum chiar că voi pleca.

— Un moment, domnul meu, spuse Maester Luwin. Se duse spre Robb şi se ţinură foarte aproape unul de altul, şuşotind.

Bran încercă să tragă cu urechea, însă glasurile lor erau prea coborâte. În cele din urmă, Robb îşi băgă sabia în teacă.

— S-ar… s-ar putea să fi fost prea aspru cu tine, zise el. Ai făcut pentru Bran un gest de bunăvoinţă, iar eu… Robb făcu un efort să-şi schimbe atitudinea. Winterfell îţi oferă ospitalitatea sa, dacă o doreşti, Lannister.

— Scuteşte-mă de amabilităţile astea false, băiete. Nu mă iubeşti şi nu mă doreşti aici. Am văzut un han dincolo de zidurile tale, în oraşul de iarnă. Am să găsesc acolo un pat, iar amândoi vom dormi mai uşor. Pentru câteva parale, s-ar putea să găsesc chiar şi o târfă pe acolo, care să-mi încălzească cearşafurile. Se întoarse spre unul dintre fraţii în negru, un om bătrân, cu spatele strâmb şi barba încâlcită. Yoren, când se crapă de ziuă, mergem spre sud. Mă vei găsi, fără îndoială, pe drum. Apoi se îndreptă spre ieşire, chinuindu-se să străbată sala pe picioarele lui scurte, trecând de Rickon şi de uşă. Oamenii săi îl urmară.

Cei patru oameni din Rondul de Noapte rămaseră. Robb se întoarse spre ei, nesigur.

— Am pus să vă pregătească nişte camere şi veţi afla apă fierbinte din belşug, să vă spălaţi de praful de pe drum. Nădăjduiesc că ne veţi onora venind la masa de seară.

Spuse toate astea cu atâta nepricepere, încât până şi Bran observă; era un discurs pe care-l învăţase pe de rost, nu erau cuvinte spuse din inimă, însă fraţii în negru îi mulţumiră cu toţii la fel.

Vară îi urmă pe trepte în sus, în turn, pe când Hodor îl ducea pe Bran înapoi la patul său. Bătrâna Nan era adormită în jilţul ei. Hodor spuse „Hodor”, o luă pe bunica lui şi o duse de acolo în vreme ce ea sforăia uşor, iar Bran căzu pe gânduri. Robb îi promisese că putea sta la masă împreună cu Rondul de Noapte, în Sala Mare.

— Vară, strigă el. Lupul sări în patul lui. Bran îl îmbrăţişa atât de tare, încât îi putu simţi răsuflarea fierbinte oprindu-se în obrajii săi. Acum pot călări, îi şopti el prietenului său. Vom putea merge la vânătoare, prin păduri, cât de curând. Stai şi aşteaptă.

După o vreme îl fură somnul. În vis urca din nou pe turnul fără ferestre, degetele sale înfigându-se printre spaţiile dintre pietrele înnegrite, în vreme ce picioarele căutau sprijinul. Urca tot mai mult, printre nori şi în cerul nopţii şi, cu toate astea, turnul continua să se înalţe deasupra sa. Când se opri ca să privească în jos, era uşor ameţit şi-şi simţi degetele alunecând. Bran ţipă şi se agăţă de viaţă cu toate forţele. Pământul era la o mie de kilometri sub el şi nu putea zbura. Nu putea zbura. Aşteptă până când inima încetă să-i mai bubuie în piept, până ce reuşi să respire, şi-şi reluă ascensiunea. Nu mai era altă cale decât în sus. La mare distanţă deasupra sa, conturându-se în faţa lunii, credea că distinge formele capetelor de balaur. Braţele sale erau zdrelite şi-l dureau, dar nu îndrăznea să se odihnească. Se forţă să urce şi mai repede. Himerele îi priveau ascensiunea. Ochii lor străluceau roşietici, precum cărbunii încinşi din vatră. Poate că unele dintre ele fuseseră lei, însă acum erau răsucite şi groteşti. Bran le putea auzi şoptind una către cealaltă, cu glasuri molatice, de piatră, îngrozitoare. Nu trebuia să le asculte, îşi spuse, nu trebuia să le audă, iar atât timp cât nu le auzea, era în siguranţă. Însă când himerele se desprinseră din piatră şi goniră spre partea lui de turn, el ştiu că nu era deloc în siguranţă.

— N-am auzit, începu el să plângă pe măsură ce se apropiau tot mai mult. N-am auzit, n-am auzit.

Se trezi cu respiraţia tăiată, pierdut în beznă şi văzu o umbră imensă acoperindu-l.

— N-am auzit, şopti el, tremurând de frică, însă umbra spuse „Hodor” şi aprinse o lumânare lângă pat, iar Bran oftă uşurat.

Hodor îi şterse transpiraţia de pe faţă cu o cârpă moale şi umedă, iar mâinile sale îndemânatice şi blânde îl îmbrăcară. Când sosi vremea, îl duse până în Sala Mare, unde fusese aşezată, chiar lângă foc, o masă lungă, pe căpriori. Locul lordului, din capătul mesei, fusese lăsat neocupat, însă Robb se aşezase chiar în dreapta lui, cu Bran vizavi de el. În seara aceea mâncară purcel de lapte şi plăcintă de porumbel şi gulii tăvălite în unt, iar ca desert, bucătarul le promisese faguri cu miere. Vară înşfăca resturile de la masă întinse, în vreme ce Vântul Cenuşiu şi Câinele Lăţos se luptau pentru un os într-un colţ al sălii. Câinii din Winterfell nu s-ar fi apropiat de sală. La început, lui Bran i se păruse ciudat, însă acum începea să se obişnuiască.

Yoren era seniorul dintre fraţii în negru, aşa că majordomul îl aşezase între Robb şi Maester Luwin. Bătrânul avea un miros acru, de parcă nu s-ar mai fi spălat de foarte multă vreme. Rupea carnea direct cu dinţii, crăpa coastele ca să sugă măduva şi dădea din umeri la pomenirea numelui Jon Snow.

— E nenorocirea lui Ser Alliser, mormăi el, iar doi dintre companionii săi izbucniră în râs dintr-un motiv de neînţeles pentru Bran.

Însă când Robb ceru veşti despre unchiul Benjen, fraţii în negru tăcură cu toţii ca la comandă.

— Ce s-a întâmplat? întrebă Bran.

Yoren îşi şterse degetele de jiletca sa.

— Sunt veşti rele, domnii mei, şi nu aşa voiam să vă răsplătim pentru carne şi miere, însă bărbatul, dacă pune o întrebare, trebuie să-i suporte şi răspunsul. Stark nu mai e.

Unul dintre ceilalţi bărbaţi din Rondul de Noapte glăsui:

— Bătrânul Urs l-a trimis în căutarea lui Waymar Royce, şi încă nu s-a întors, domnul meu.

— E de prea multă vreme plecat, zise Yoren. Mai mult ca sigur că este mort.

— Unchiul meu nu este mort, spuse Robb Stark tare, cu furie în glas. Se ridică de pe bancă şi puse mâna pe mânerul sabiei sale. Mă auziţi? Unchiul meu nu este mort!

Vocea lui se reverberă între pereţii de piatră, iar lui Bran i se făcu dintr-odată teamă. Bătrânul puturos, Yoren, se uită spre Robb fără să pară impresionat.

— Cum spuneţi dumneavoastră, stăpâne, zise el, apoi îşi scoase o bucată de carne rămasă între dinţi. Cel mai tânăr dintre fraţii în negru se foi neliniştit în scaun.

— Nu se mai află nimeni la Zid care să cunoască pădurea bântuită mai bine decât Benjen Stark. Va găsi el calea înapoi.

— Păi, zise Yoren, poate că o va găsi, poate că nu. S-au mai dus bărbaţi de nădejde prin pădurea aia şi nu au mai j ieşit niciodată.

Bran nu se putu gândi decât la povestea spusă de Bătrâna Nan, despre Ceilalţi şi despre ultimul erou vânat prin pădurea albă de oameni morţi şi de păianjeni mari cât nişte câini. Pentru o clipă i se făcu teamă, însă îşi aminti imediat cum se sfârşea povestea.

— Copiii îl vor ajuta, spuse el, copiii pădurii!

Theon Greyjoy chicoti, iar Maester Luwin replică:

— Bran, copiii pădurii sunt morţi de mii de ani. Tot ce a rămas din ei sunt chipurile de pe copaci.

— Aici s-ar putea să fie aşa, Maester, făcu Yoren, dar dincolo de Zid, cine ar putea şti? Acolo, nimeni nu poate spune ce-i mort şi ce-i în viaţă.

În noaptea aceea, după ce farfuriile fură strânse, Robb îl duse chiar el pe Bran în pat. Vântul Cenuşiu deschidea calea, iar Vară îi urma îndeaproape. Fratele său era puternic pentru vârsta lui, iar Bran era uşor ca o mână de zdrenţe, însă scările erau abrupte şi era întuneric, iar Robb gâfâia din greu când ajunse sus. Îl puse pe Bran în pat, acoperindu-l cu păturile, şi stinse lumânarea. Pentru o vreme, mai rămase lângă el, în întuneric. Bran ar fi vrut să-i vorbească, însă nu ştia ce să-i spună.

— O să-ţi găsim un cal, îţi promit, îi şopti în cele din urmă, Robb.

— Se mai întorc? îl întrebă Bran.

— Da, răspunse celălalt cu atâta speranţă în voce, încât Bran îşi dădu seama că-l auzise pe fratele său şi nu pe Lordul Robb. Mama se va întoarce curând acasă. Poate că ne aruncăm pe cai să-i ieşim în întâmpinare, când vine. Nu crezi că ar surprinde-o, să te vadă pe cal? Chiar şi în întunericul din încăpere, Bran putea simţi zâmbetul fratelui său. Iar după asta, vom călări spre nord, să vedem Zidul. Nici măcar nu-i vom spune lui Jon că venim, doar vom sosi acolo într-o zi, tu şi cu mine. Va fi ca o aventură.

— O aventură, repetă Bran jinduind.

Îşi auzi fratele hohotind. Era atât de întuneric în încăpere, încât nu putu vedea lacrimile de pe faţa lui, aşa că întinse mâna. Degetele lor se uniră.