Urzeala tronurilor

ARYA

Tatăl ei avea, din nou, de furcă în consiliu. Arya putuse citi asta pe faţa lui când venise la masă, întârziind ca de obicei, aşa cum făcea destul de des. Primul fel, o supă dulceagă şi groasă, fusese deja servit când Ned Stark intră în Sala Mică. Îi spuneau aşa pentru a o deosebi de Sala Mare, unde regele putea ospăta chiar şi o mie de oameni, însă aceasta era o încăpere lungă, cu tavanul înalt şi boltit, şi cu un spaţiu pentru două sute de oameni la mesele puse pe căpriori.

— Lordul meu, spuse Jory când intră tatăl ei. Se ridică în picioare, iar odată cu el se ridicară şi restul gărzilor. Fiecare om purta o mantie nouă, din lână grea, cenuşie, cu margine din satin alb. Câte o mână din argint strângea faldurile fiecărei mantii şi-l desemna pe purtătorul ei drept unul dintre oamenii din garda Mâinii. Erau numai cincizeci, aşa că majoritatea băncilor erau libere.

— Şedeţi, spuse Eddard Stark. Văd că aţi început fără mine. Mă bucură să ştiu că mai sunt încă oameni cu minte aici, în acest oraş.

Le făcu semn să-şi reia masa. Servitorii începură să aducă platouri cu coaste prăjite în usturoi şi ierburi.

— Prin curte se vorbeşte că vom avea un turnir, lordul meu, spuse Jory reaşezându-se. Se spune că vor veni cavaleri de pretutindeni să ia parte la întreceri şi să benchetuiască în onoarea numirii dumneavoastră ca Mână a Regelui.

Arya putea vedea că tatăl ei nu era prea încântat de asta.

— Dar se mai spune şi că acesta este ultimul lucru din lume pe care mi l-aş fi dorit?

Ochii Sansei se căscară cât farfuriile.

— Un turnir, oftă ea. Era aşezată între Septa Mordane şi Jeyne Poole, cât de departe de Arya putuse fără a-şi atrage reproşurile tatălui ei. Mi se va permite să vin, tată?

— Îmi cunoşti sentimentele, Sansa. Se pare că trebuie să pun la cale distracţiile lui Robert şi, de dragul lui, să mă prefac că sunt onorat. Asta nu înseamnă însă că trebuie să le supun şi pe fiicele mele acestei sminteli.

— Oh, te rog, spuse Sansa. Vreau să văd.

Septa Mordane interveni:

— Prinţesa Myrcella va fi şi ea acolo, lordul meu, iar ea este mai mică decât Lady Sansa. Este de aşteptat ca toate doamnele de la curte să asiste la un asemenea eveniment, iar turnirul este în onoarea dumneavoastră, aşa că ar părea ciudat dacă familia dumneavoastră nu ar lua parte.

Eddard părea îndurerat.

— Cred că aşa este. Prea bine, voi aranja un loc pentru tine, Sansa. O văzu apoi şi pe Arya şi adăugă: Pentru amândouă.

— Nu-mi pasă de turnirul ăla idiot, spuse Arya.

Ştia că Prinţul Jeffrey va fi şi el acolo şi-l ura. Sansa îşi ridică privirile.

— Va fi un eveniment splendid. Nu ţi se va simţi lipsa. Pe faţa tatălui lor scapără furia.

— Ajunge, Sansa! încă una ca asta şi mă voi răzgândi. M-am săturat de moarte de acest război pe care-l duceţi între voi. Sunteţi surori. Şi mă aştept să vă purtaţi ca nişte surori, s-a înţeles?

Sansa îşi muşcă buza şi dădu din cap. Arya îşi plecă privirile pentru a se holba mohorâtă în farfuria ei. Simţea usturimea lacrimilor adunate în ochi. Şi-i şterse furioasă, hotărâtă să nu plângă. Singurul sunet care se mai auzea era zăngănitul cuţitelor şi al furculiţelor.

— Vă rog să mă iertaţi, spuse tatăl ei comesenilor. Cred că nu prea am poftă de mâncare în seara asta.

Ieşi din sală. După ce plecă, Sansa şuşoti agitată spre Jeyne Poole. La capătul mesei, Jory izbucni în râs la auzul unei glume, iar Hullen începu să discute despre cai.

— Armăsarul tău de luptă s-ar putea să nu fie tocmai bun pentru turnir. Nu-i acelaşi lucru, ba chiar deloc.

Ceilalţi mai auziseră asta înainte; Desmond, Jacks şi fiul lui Hullen, Harwin, îl făcură toţi deodată să tacă, iar Porter mai ceru vin.

Nimeni nu vorbea cu Arya. Ei nu-i păsa. Îi plăcea mai mult aşa. Ar fi preferat să mănânce singură, în camera ei de dormit, dacă ar fi lăsat-o. Uneori o lăsau, când tatăl ei trebuia să cineze cu regele sau cu vreun lord, ori cu trimişi veniţi de cine ştie unde. În restul timpului, mâncau în sera lui, doar el şi Sansa. Atunci se întâmpla ca Aryei să-i fie cel mai dor de fraţii ei. Ar fi vrut să-l tachineze pe Bran şi să se joace cu micul Rickon şi să-l facă pe Robb să zâmbească. Ar fi vrut ca Jon să-i ciufulească părul şi să-i spună „surioară” şi să termine propoziţiile împreună cu ea. Însă toţi erau plecaţi. Nu-i mai rămăsese nimeni, în afară de Sansa, iar Sansa nici măcar nu-i vorbea decât dacă i-o cerea tatăl lor.

La Winterfell, mâncau în Sala Mare de multe ori. Tatăl ei obişnuia să spună că un lord trebuia să ia masa împreună cu oamenii săi, dacă voia să-i păstreze.

— Să-i cunoşti pe cei care te urmează, îl auzise o dată spunându-i lui Robb, şi să-i laşi să te cunoască. Nu le cere oamenilor tăi să moară pentru un străin.

La Winterfell, el păstra întotdeauna un loc în plus la masa lui, iar în fiecare zi un alt om era invitat să i se alăture. Într-o seară putea fi Vayon Poole, iar discuţiile erau despre bani, prăvăliile de pâine şi servitori. Data următoare putea fi Mikken, iar tatăl ei îl asculta vorbind despre armuri şi săbii şi despre cum ar trebui să fie o forjă, sau despre modul cel mai potrivit de a căli oţelul. În altă zi putea fi Hullen, cu discuţiile sale interminabile despre cai, sau Septonul Chayle, de la bibliotecă, ori Jory sau Ser Rodrik, ba chiar şi Bătrâna Nan, cu poveştile ei.

Aryei nu-i plăcuse nimic mai mult decât să stea la masa tatălui ei şi să-i asculte. Îi plăcuse să-i asculte şi pe bărbaţii de pe bănci; călăreţii liberi, cavalerii curtenitori şi tineri nobili înfipţi, maeştrii de arme grizonanţi. Obişnuia să arunce cu bulgări de zăpadă spre ei şi să-i ajute să fure plăcinte din bucătărie. Soţiile lor îi dădeau pesmeţi, iar ea inventa nume pentru copiii lor şi se juca de-a monştrii-şi-fecioarele şi ascunde-comoara, sau de-a vino-în-castelul-meu. Tom Grasul îi spunea „Arya Plimbăreaţa”, pentru că zicea că aşa era ea întotdeauna. Asta-i plăcea mult mai mult decât „Arya Cap de Cal”.

Numai că asta fusese la Winterfell, la celălalt capăt al lumii, iar acum totul se schimbase. Acum era pentru prima dată când cinau împreună cu oamenii de când sosiseră la Debarcaderul Regelui. Arya ura asta. Acum ura până ›i sunetul glasurilor lor, felul în care râdeau şi spuneau poveşti. Îi fuseseră prieteni, se simţise în siguranţă cu ei, însă acum ştia că asta fusese o amăgire. O lăsaseră pe regină să o omoare pe Lady şi pe urmă Câinele îl găsise pe Mycah. Jeyne Poole îi povestise Aryei că-l tăiaseră în atâtea bucăţi încât i-l duseseră măcelarului acasă într-un sac, iar prima dată bietul om crezuse că tăiaseră un porc. Şi nimeni nu ridicase vocea şi nu scosese sabia, nimeni nu făcuse nimic, nici măcar Harwin, care vorbise întotdeauna atât de curajos, sau Alyn, care urma să fie făcut cavaler, şi nici Jory, comandantul gărzii. Nici măcar tatăl său.

— Era prietenul meu, şopti Arya spre farfuria ei, atât de încet încât să n-o poată auzi nimeni.

Coastele rămăseseră acolo, neatinse, se răciseră deja, iar un strat subţire de grăsime se iţea de sub ele pe farfurie. Arya le privi şi simţi cum îi vine rău. Se ridică de la masă.

— Rogu-te, unde crezi că te duci, tânără domniţă? întrebă Septa Mordane.

— Nu mi-e foame. Arya găsi că era o adevărată caznă să-şi mai amintească şi de politeţe. Aş putea fi scuzată, vă rog? recită ea băţoasă.

— Nu poţi, spuse septa. Abia dacă te-ai atins de mâncare. Vei lua loc la masă şi-ţi vei curăţa farfuria.

— Curăţ-o tu!înainte s-o fi putut opri cineva, Arya ţâşni spre uşă.

În hohotele de râs ale bărbaţilor, iar Septa Mordane o strigă cu glas tare, vocea ei ridicându-se tot mai mult. Tom Grasul era la postul lui, păzind uşa de la Turnul Mâinii. Clipi nedumerit când o văzu alergând spre el şi auzi strigătele septei.

— Uşurel, micuţo, stai blând, începu el să spună, întinzându-se spre ea, însă Arya îi trecu printre picioare şi alergă în sus pe treptele în spirală ale turnului, tropăind pe piatră, în vreme ce Tom Grasul pufnea şi gâfâia în urma ei.

Camera ei de dormit era singurul loc în care-i plăcea din tot Debarcaderul Regelui, iar ceea ce-i plăcea cel mai mult la ea era uşa, o bucată zdravănă de stejar întunecat, , întărită cu fâşii de fier negru. Când trântea uşa şi cobora zăvorul greu, nimeni nu mai putea intra în camera ei, nici Septa Mordane, nici Tom Grasul, Sansa, Jory sau Câinele, nimeni! O trânti şi acum.

Când zăvorul fu pus, Arya se simţi, în sfârşit, suficient de la adăpost ca să înceapă să plângă. Se duse la scaunul de lângă geam şi se aşeză smiorcăindu-se, urându-i pe toţi, dar pe ea însăşi mai mult decât pe oricine. Nu era decât greşeala ei pentru tot ce se întâmplase rău. Sansa spusese asta, la fel şi Jeyrie.

Tom Grasul bătea în uşa ei.

— Arya, fetiţo, ce-i cu tine? strigă el. Eşti acolo?

— NU! răspunse ea.

Bătăile încetară. O clipă mai târziu, îl auzi plecând. Tom Grasul era întotdeauna uşor de prostit.

Arya se duse spre cufărul de la piciorul patului. Îngenunche şi deschise capacul, începând să-şi scoată hainele cu amândouă mâinile, apucând mormane de mătăsuri şi satin, catifele şi lână, aruncându-le pe toate pe podea. Era acolo, la fundul cufărului, unde o ascunsese. Arya o ridică aproape cu blândeţe şi scoase sabia din teaca ei.

Ac.

Se gândi din nou la Mycah şi ochii i se umplură de lacrimi. Greşeala ei, greşeala ei, greşeala ei. Dacă nu i-ar fi cerut să se joace cu săbiile cu ea…

Se auziră noi bătăi în uşă, mai tare decât înainte.

— Arya Stark, deschide imediat uşa, mă auzi?

Arya se răsuci pe călcâie, ţinând Acul în mâini.

— Ar fi mai bine să nu intri aici, avertiză ea şi tăie aerul cu sălbăticie.

— Mâna va afla asta! ţipă Septa Mordane.

— Nu-mi pasă, urlă Arya. Pleacă!

— Vei plăti pentru această insolenţă, domniţă, îţi promit asta.

Arya ascultă la uşă până ce auzi paşii tot mai îndepărtaţi ai septei.

Se întoarse la fereastră, cu Acul în mâini, şi privi spre curtea de dedesubt. Dacă ar putea să se caţere la fel ca Bran, se gândi ea, ar ieşi pe geam şi apoi ar lua-o în jos, pe turn, şi ar fugi din acest loc îngrozitor, departe de Sansa şi de Septa Mordane, departe de Prinţul Jeffrey, departe de toţi. Ar fura nişte mâncare din bucătărie, ar lua Acul şi cizmele ei bune şi o mantie călduroasă. Ar putea-o găsi pe Nymeria în pădurile sălbatice de lângă Trident şi, împreună, s-ar întoarce la Winterfell, ori ar fugi la Jon, pe Zid. Se trezi dorindu-şi ca Jon să fie cu ea acum. Atunci, poate că nu s-ar mai simţi atât de singură.

O bătaie uşoară în uşa din spatele ei o făcu să se întoarcă de la fereastră şi de la visele ei de evadare.

— Arya, se auzi vocea tatălui ei, deschide uşa. Trebuie să discutăm.

Arya traversă încăperea şi ridică zăvorul. Tatăl ei era singur şi părea mai mult trist decât supărat. Asta o făcu să se simtă şi mai rău.

— Pot să intru? Arya dădu din cap, apoi îşi coborî privirile, ruşinată. Eddard închise uşa. A cui e sabia asta?

— A mea.

Aproape că uitase că avea Acul în mâini.

— Dă-mi-o!

Arya îşi dădu sabia în silă, întrebându-se dacă o va mai ţine vreodată în mâini. Tatăl ei o răsuci spre lumină, examinând ambele feţe ale lamei. Îi încercă vârful cu degetul mare.

— O sabie de brigand, spuse el. Totuşi, mie mi se pare că recunosc marca celui care a făcut-o. Este o sabie de-a lui Mikken.

Arya nu-l putea minţi. Îşi lăsă ochi în jos. Lordul Eddard oftă.

— Fata mea de nouă ani este înarmată de propriul meu fierar, iar eu nu am habar de nimic. E de aşteptat ca Mâna Regelui să conducă cele Şapte Regate, însă se pare că nu-i în stare să-şi conducă nici propria sa familie. Cum se face că ai ajuns să ai o sabie, Arya? De unde o ai?

Arya îşi muşcă buza, dar nu spuse nimic. Nu l-ar da de gol pe Jon nici măcar pentru tatăl lor. După o vreme, bărbatul spuse:

— Nu cred că asta contează cu adevărat. Privi grav spre sabia din mâinile sale. Asta nu este o jucărie pentru copii, cel puţin nu pentru o fată. Ce ar spune Septa Mordane dacă ar şti că te joci cu sabia?

— Nu mă jucam, replică Arya. O urăsc pe Septa Mordane.

— Ajunge! Glasul tatălui ei era dur şi aspru. Septa nu-şi face decât datoria, deşi numai zeii ştiu cât i-au dat de lucru bietei femei. Mama ta şi cu mine i-am atribuit misiunea imposibilă de a te transforma într-o doamnă.

— Nu vreau să fiu o doamnă! izbucni Arya.

— Ar trebui să rup jucăria asta de genunchi acum, şi să pun capăt prostiei ăsteia.

— Acul nu se va rupe, spuse Arya sfidătoare, însă glasul ei o trăda.

— Are un nume, aşa-i? Ah, Arya! Ai o sălbăticie în tine, copilă! Sânge de lup, spunea tatăl meu. Lyanna avea şi ea ceva din el, iar fratele meu, Brandon, chiar mai mult. Pe amândoi i-a trimis de timpuriu în mormânt. '

Arya simţi tristeţea din vocea lui; nu vorbea prea des despre tatăl său ori despre fratele şi sora lui, care muriseră înainte de a se fi născut ea.

— Lyanna ar fi avut o sabie, dacă tatăl meu ar fi permis asta. Îmi aminteşti de ea, uneori. Chiar şi semeni cu ea.

— Lyanna era frumoasă, îngăimă Arya uluită. Toată lumea spune asta.

— Era frumoasă, întări Eddard Stark, şi plină de hotărâre şi a murit înainte de vreme. Ridică sabia, ţinând-o între ei. Arya, ce te gândeai să faci cu acest… Ac? Pe cine sperai să străpungi? Pe sora ta? Pe Septa Mordane? Ştii măcar ceva despre lupta cu sabia?

Ea nu se putu gândi decât la lecţia pe care i-o dăduse Jon.

— Împunge-i cu capătul ascuţit, răspunse ea.

Tatăl pufni în râs.

— Asta este esenţa luptei, cred eu.

Arya voia cu disperare să-i explice, să-l facă să priceapă.

— Încercam să învăţ, însă… Ochii i se umplură de lacrimi. I-am cerut lui Mycah să mă antreneze. Durerea o copleşi dintr-odată. I-am cerut, plânse ea. A fost greşeala mea, eu am fost…

Dintr-odată, braţele tatălui ei o cuprinseră. O strânse cu blândeţe, iar ea se întoarse spre el şi plânse la pieptul lui.

— Nu, scumpa mea, murmură el. Plângi pentru prietenul tău, dar nu te mai învinovăţi singură. Nu tu l-ai omorât pe băiatul măcelarului. Crima asta a căzut pe umerii Câinelui şi ai femeii crude pe care o slujeşte.

— Îi urăsc, mărturisi Arya cu faţa roşie, smiorcăindu-se. Pe Câine şi pe regină şi pe Prinţul Jeffrey. Îi urăsc pe toţi. Jeffrey a minţit, nu s-a întâmplat aşa cum a povestit el. Şi pe Sansa o urăsc. Ea ştia, însă a minţit ca să-i placă lui Jeffrey.

— Cu toţii minţim, spuse tatăl ei, sau chiar îţi închipui că am crezut că Nymeria a fugit?

Arya se înroşi vinovată.

— Jory mi-a promis că nu va spune.

— Jory şi-a ţinut cuvântul, replică tatăl ei zâmbind. Sunt lucruri care nu mai trebuie să mi se spună. Chiar şi un orb ar fi putut vedea că lupul nu a plecat de bună voie de lângă tine.

— A trebuit să aruncăm cu pietre, spuse ea deznădăjduită. I-am spus eu să fugă, să plece pentru că nu o mai voiam. Erau şi alţi lupi cu care se putea juca, i-am auzit urlând, iar Jory spunea că pădurea e plină de vânat, aşa că avea căprioare de răpus. Numai că tot venea după noi şi, în cele din urmă, a trebuit să aruncăm cu pietre. Am lovit-o de două ori. A mârâit, s-a uitat la mine şi m-am simţit atât de vinovată, dar aşa a fost mai bine, nu? Regina ar fi pus s-o omoare.

— Aşa a fost mai bine, spuse tatăl ei. Şi chiar minciuna n-a fost… lipsită de un scop nobil.

Pusese Acul jos când se dusese la Arya s-o îmbrăţişeze. Acum ridică din nou sabia şi se apropie de fereastră, unde rămase o clipă privind prin curte. Când se întoarse, avea o expresie meditativă. Se aşeză pe scaunul de lângă fereastră, cu Acul în poala sa.

— Arya, stai jos. Trebuie să încerc să-ţi explic nişte lucruri.

Ea se aşeză neliniştită la marginea patului.

— Eşti prea mică să fi împovărată cu grijile mele, îi spuse el, dar eşti şi o Stark de Winterfell. Ştii dictonul nostru.

— Vine iarna, şopti Arya.

— Adevăratele vremuri grele, barbare, spuse tatăl ei. Le-am luat gustul la Trident, copilă, şi atunci când a căzut Bran. Tu te-ai născut într-o vară îndelungată, scumpa mea, nu ai ştiut niciodată nimic altceva, dar acum iarna vine cu adevărat. Aminteşte-ţi de blazonul Casei noastre, Arya.

— Lupul străvechi, spuse ea, cu gândul la Nymeria.

Îşi trase din nou genunchii la piept, brusc înfricoşată.

— Lasă-mă să-ţi spun câte ceva despre lupi, copilă. Când vine ninsoarea şi vânturile bat albite de zăpadă, lupul singuratic moare, însă haita supravieţuieşte. Vara este timpul pentru încăierări, însă iarna trebuie să ne protejăm unul pe celălalt, să ne ţinem de cald unul altuia, să ne dăruim puterea. Aşa că, dacă tot trebuie să urăşti, urăşte-i numai pe cei care ne pot face cu adevărat rău. Septa Mordane este o femeie bună, iar Sansa… Sansa este sora ta. Poate că vă deosebiţi ca luna de soare, însă acelaşi sânge curge prin venele voastre. Ai nevoie de ea, tot aşa cum şi ea are nevoie de tine… Iar eu am nevoie de voi două, zeii să-mi ajute.

Părea atât de obosit, încât Arya se întrista.

— N-o urăsc pe Sansa, îi spuse ea. Nu serios. Era numai pe jumătate adevărat.

— Nu vreau să te înspăimânt, însă nici să te mint. Am venit într-un loc sinistru şi periculos, copilă. Aici nu este ca la Winterfell. Avem duşmani care ne vor răul. Nu ne putem lupta, deci, unii cu alţii. Această voinţă a ta, fuga, toate cuvintele mânioase, nesupunerea… toate astea au fost doar nişte copilării de vară. Aici şi acum, cu iarna pe cale să vină în curând, este altceva. Este timpul să te maturizezi.

— Mă voi maturiza, promise Arya. Nu-l iubise niciodată atât de mult pe cât simţea acum. Pot să fiu puternică. Pot să fiu la fel de puternică precum Robb.

El îi întinse Acul, cu mânerul în faţă.

— Poftim.

Ea privi sabia cu mirare în ochi. O clipă, îi fu frică să o atingă, temându-se că dacă s-ar fi întins după ea, i-ar fi luată din nou, însă tatăl ei spuse:

— Ia-o, e a ta, iar ea o înşfacă pe dată.

— Pot s-o păstrez? Cu adevărat?

— Cu adevărat. El îi zâmbi. Dacă nu mă uit la tine, nu am nici o îndoială că, peste două săptămâni, am să găsesc luceafărul ascuns sub perna ta. Încearcă să nu o împungi pe sora ta, indiferent cât de tare te provoacă.

— N-am s-o împung, promit.

Arya strânse tare Acul la piept, iar tatăl ei plecă.

În dimineaţa următoare, îşi ceru scuze de la Septa Mordane şi o rugă s-o ierte.

Septa se uită la ea bănuitoare, dar tatăl ei dădu din cap.

Trei zile mai târziu, pe la amiază, administratorul tatălui ei, Vayon Poole, o trimise pe Arya în Sala Mică. Mesele de pe căpriori fuseseră demontate, iar băncile, lipite de pereţi. Sala părea pustie, asta până ce auzi o voce familiară:

— Ai întârziat, băiete. Un bărbat mărunt, cu capul pleşuv şi nasul mare, coroiat, ieşi din umbră, ţinând o pereche de săbii subţiri, din lemn. Mâine să fii aici chiar la amiază.

Avea un accent, o pronunţie tipică Oraşelor Libere, poate Braavos, sau Myr.

— Tu cine eşti? întrebă Arya.

— Sunt maestrul tău de dans. Îi aruncă una dintre săbiile de lemn. Ea se repezi, dar rată şi o auzi căzând pe podea. Mâine ai s-o prinzi. Acum ridic-o.

Nu era doar un băţ, ci o adevărată sabie de lemn, cu mâner şi gardă şi capăt sculptat. Arya o ridică şi o strânse cu emoţie în ambele mâini, ţinând-o ridicată în faţa sa. Era mai grea decât părea, mult mai grea decât Acul.

Bărbatul pleşuv scoase un sunet de dezaprobare.

— Nu aşa se ţine, băiete. Asta nu este o sabie mare, care necesită ambele mâini pentru a putea fi rotită. Vei ţine sabia cu o singură mână.

— E prea grea, făcu Arya.

— Este cât de grea trebuie să fie ca să te facă puternică şi să te ţină în echilibru. Partea din interior este umplută cu plumb. O singură mână este tot ce-ţi trebuie.

Arya îşi desprinse mâna dreaptă de pe mâner şi-şi şterse de pantaloni palma transpirată. Ţinea sabia cu mâna stângă. El părea să accepte asta.

— Stânga e bună. Totul este inversat, iar asta-i va năuci mai uşor pe duşmanii tăi. Dar poziţia ta nu-i bună. Răsuceşte-ţi corpul într-o parte, aşa. Eşti slăbănoagă şi subţire ca o suliţă, ştii? Şi asta-i foarte bine, pentru că oferi o ţintă mai mică. Acum priza. Lasă-mă să văd. Se apropie mai tare şi se uită la mâna ei, despărţindu-i degetele, rearanjându-le. Aşa acum, da. Nu strânge atât de tare, priza trebuie să fie potrivită, delicată.

— Şi dacă o scap? întrebă Arya.

— Sabia trebuie să fie o parte a braţului tău, îi spuse cheliosul. Poţi să-ţi scapi o parte din mână? Nu. Acum nouă ani, Syrio Forel a fost primul spadasin al Lordului Mării din Braavos, el cunoaşte aceste lucruri. Ascultă-l, băiete.

Era pentru a treia oară când îi spunea „băiete”.

— Sunt fată, obiectă Arya.

— Băiat, fată, spuse Syrio Forel. Pentru mine eşti o spadă, atâta tot. Chiar aşa, asta-i priza. Nu ţii în mână o secure de luptă, ţii…

— …un ac, termină Arya în locul lui, furioasă.

— Chiar aşa. Acum începem dansul. Nu uita, copile, nu este dansul fierului de la Westeros ceea ce înveţi acum, dansul cavalerilor, cu tăiat şi lovit. Acesta este un dans al briganzilor, dansul apelor, rapid şi surprinzător. Toţi oamenii sunt făcuţi din apă, ştiai asta? Când îi străpungi, apa iese afară şi ei mor.

El făcu un pas înapoi, ridicându-şi propria sabie de lemn.

— Acum vei încerca să mă loveşti.

Arya încercă. Încercă timp de câteva ore, până ce fiecare muşchi al trupului o duru de parcă ar fi fost o rană, în timp ce Syrio Forel îşi clănţănea dinţii şi-i spunea ce să facă.

Ziua următoare începu adevărata caznă.