Urzeala tronurilor

TYRION

Chella, fiica lui Cheyk Urechi Negre, o luase înainte ca cercetaş şi ea aduse înapoi vestea despre oastea de la răspântie.

— După focurile lor, aş zice că sunt vreo douăzeci de mii, spuse ea. Au flamuri roşii, cu un leu aurit.

— Tatăl tău? întrebă Bronn.

— Sau fratele meu, Jaime, spuse Tyrion. Vom afla cât de curând. Îşi cercetă grupul de briganzi zdrenţăroşi: aproape trei sute de Ciori de Piatră, Fraţi ai Lunii, Urechi Neere şi Bărbaţi Arsi, iar aceştia formau doar nucleul armatei pe care spera să o adune. Gunthor, fiul lui Gurn, ridica alte clanuri chiar acum. Se întrebă ce ar fi făcut cu ei fratele său lordul, cu pieile lor şi bucăţile de otel de furat. Adevărul era că nici el nu ştia ce să facă cu ei. Le era comandant sau captiv? Majoritatea timpului se părea că era câte ceva din amândouă.

— Ar fi mai bine daca aş pleca singur pe drum, sugeră Tyrion.

— Cel mai bine pentru Tyrion, fiul lui Tywin, zise Ulf, care vorbea în numele Fraţilor Lunii.

Shagga se încruntă — o privelişte înspăimântătoare.

— Lui Shagga, fiul lui Dolf, nu-i place asta. Shagga va pleca cu bărbatul-copil, iar dacă bărbatul-copil minte, Shagga îi va reteza bărbăţia…

— …şi o va da la capre, da, spuse Tyrion obosit. Shagga, îţi dau cuvântul meu de Lannister. Am să mă întorc.

— De ce am avea noi încredere în cuvântul tău? Chella era o femeie mică şi aprigă, fără nici o rotunjime, ca un băiat, şi deloc proastă. Lorzii de câmpie au mai minţit clanurile şi înainte.

— Mă răneşti, Chella, zise Tyrion. Am crezut că suntem deja prieteni buni. Dar fie cum vrei tu. Vei veni cu mine, Shagga şi Conn vor veni pentru Ciorile de Piatră, Ulf pentru Fraţii Lunii, iar Timett, fiul lui Timett, pentru Bărbaţii Arşi. Oamenii clanurilor schimbară priviri precaute când îi numi pe toţi. Restul vor aştepta aici, până când trimit după ei. Încercaţi să nu vă omorâţi sau să vă ologiţi unii pe alţii cât timp sunt plecat.

Dădu pinteni calului şi o luă din loc, nelăsându-le de ales decât să-l urmeze sau să rămână pe loc. Îi convenea oricare dintre variante, atât timp cât nu zăboveau să vorbească pentru o zi şi o noapte. Acesta era necazul cu clanurile; aveau ideea absurdă că glasul fiecărui bărbat ar trebui ascultat în consiliu, aşa că se certau despre totul, la nesfârşit. Chiar şi femeilor li se permitea să vorbească. Nici nu era de mirare că de sute de ani nu mai reuşeau să ameninţe domeniul Vale cu nimic altceva decât cu raiduri ocazionale. Tyrion avea de gând să schimbe asta.

Bronn călărea lângă de el. În urma lor, după o scurtă mormăială, oamenii clanurilor li se alăturară călare pe bidiviii lor mărunţi, vieţuitoare sfrijite, care arătau ca poneii şi urcau pe stânci precum caprele.

Ciorile de Piatră călăreau împreună, Chella şi Ulf se ţineau şi ei pe aproape, iar Fraţii Lunii şi Urechile Negre aveau legături puternice între ei. Timett, fiul lui Timett, călărea singur. Toate clanurile din Munţii Lunii se temeau de Bărbaţii Arşi, care-şi căleau carnea cu foc, pentru a-şi dovedi curajul şi — spuneau alţii — frigeau copii la ospeţele lor. Chiar şi alţi Bărbaţi Arşi se temeau de Timett, care-şi scosese singur ochiul stâng cu un pumnal înroşit la foc, atunci când ajunsese la vârsta bărbăţiei. Tyrion aflase că se obişnuia mai degrabă ca un băiat să-şi ardă un sfârc, un deget, sau (dacă era curajos, ori cu adevărat smintit) o ureche. Ceilalţi Bărbaţi Arşi ai lui Timett fuseseră atât de uluiţi de alegerea sa, încât îl numiseră imediat mână roşie, ceea ce părea să fie un fel de căpetenie de război.

— Mă întreb ce o fi ars regele lor, îi spusese Tyrion lui Bronn, când auzise povestea.

Rânjind, mercenarul îşi atinsese noada… Însă chiar şi Bronn îşi ţinea gura în preajma lui Timett. Dacă cineva era destul de nebun să-şi scoată un ochi, era puţin probabil să fie blând cu duşmanii.

Observatori aflaţi în depărtare scrutau drumul de pe turnurile din piatră, pe când grupul cobora pe coama dealurilor, iar o dată Tyrion văzu un corb luându-şi zborul. Acolo unde şerpuia drumul printre două stânci înalte, ieşiră la primul punct întărit. Un zid din pământ, înalt de aproape doi metri, închidea drumul, iar pe metereze se aflau zeci de arcaşi. Tyrion îşi opri companionii dincolo de raza de acţiune a arcurilor şi se apropie singur de zid.

— Cine comandă aici? strigă el.

Căpitanul apăru foarte repede, şi chiar mai repede le oferi o escortă când îl recunoscu pe fiul lordului său. Trecură pe lângă lanuri înnegrite şi avanposturi pârjolite, pe toată întinderea domeniilor de la marginea râurilor, de la Furca Verde până la Trident. Tyrion nu văzu nici un cadavru, însă văzduhul era plin de corbi şi ciori hoitare; aici avuseseră loc lupte, şi încă destul de recent.

La jumătate de leghe de răscruce fusese ridicată o baricadă de pari ascuţiţi, iar la posturi erau suliţaşi şi arcaşi, în spatele liniei, tabăra se întindea în depărtare. Fuioare subţiri de fum se ridicau din sute de focuri ale bucătăriilor, bărbaţi în cămăşi de zale stăteau pe sub copaci şi-şi ascuţeau săbiile, iar pe prăjinile înfipte în pământul mocirlos fluturau flamuri familiare.

Un grup de călăreţi gonea spre ei pentru a-i întâmpina, pe când se apropiau de pari. Cavalerul care-i comanda purta o armură de argint ornată cu ametiste şi o mantie în dungi purpurii şi argintii. Scutul său purta un blazon cu unicorn şi un corn spiralat, lung de jumătate de metru, ţâşnea de pe apărătoarea de frunte a calului său. Tyrion îşi struni calul pentru a-l saluta.

— Ser Flement.

Ser Flement Brax îşi ridică viziera.

— Tyrion, făcu el uluit. Lordul meu, ne-am temut cu toţii că aţi murit, sau… Se uită nesigur spre oamenii clanurilor. Aceşti… Însoţitori ai dumneavoastră…

— Prieteni de suflet şi servitori credincioşi, zise Tyrion. Unde-l găsesc pe tatăl meu, lordul?

— A ocupat un han de la răscruce, pentru comandamentul lui.

Tyrion izbucni în râs. Hanul de la răscruce! Poate că zeii erau drepţi, în cele din urmă.

— Vreau să-l văd imediat.

— După cum spuneţi, lordul meu.

Ser Flement îşi răsuci calul şi dădu porunci. Trei rânduri de ţepuşe fură smulse din pământ pentru a face un culoar în linie. Tyrion îşi conduse grupul pe acolo.

Tabăra Lordului Tywin se întindea pe o suprafaţă de câteva leghe. Estimările Cheliei, de circa douăzeci de mii de oameni, nu erau departe de adevăr. Oamenii de rând campaseră afară, dar cavalerii îşi ridicaseră corturi, iar unii dintre înalţii lorzi îşi construiseră pavilioane, mari cât nişte case. Tyrion trase cu ochiul la boul roşu al Casei Prester, la vierul bălţat al Lordului Crakehall, la copacul arzând al lui Marbrand, la viezurele lui Lydden. Cavalerii îl salutară pe când trecea, iar soldaţii înarmaţi până-n dinţi rămaseră cu gura căscată de uimire la vederea oamenilor clanurilor.

Shagga se holba şi el; era dincolo de orice îndoială că nu mai văzuse niciodată atâţia oameni, cai şi arme, de când trăia. Ceilalţi oameni ai munţilor reuşiră ceva mai bine să-şi controleze expresiile, însă Tyrion nu avea nici un dubiu că erau la fel de uimiţi. Din ce în ce mai bine. Cu cât erau mai impresionaţi de puterea Lannisterilor, cu atât erau mai uşor de controlat.

Hanul şi grajdurile sale erau aşa cum şi le amintea el, deşi se vedeau ceva mai multe pietre împrăştiate şi fundaţii înnegrite pe locul unde se aflase restul satului. În curte fusese ridicată o spânzurătoare, iar hoitul care atârna de ea era năpădit de corbi. Când Tyrion se apropie, păsările îşi luară zborul, croncănind şi bătând din aripile lor negre. Descăleca şi se uită în sus, spre ceea ce mai rămăsese din cadavru. Păsările ciuguliseră buzele şi ochii şi mare parte din obrajii femeii, dezgolindu-i dinţii înroşiţi într-un rânjet hidos.

— O odaie, o masă, un burduf cu vin, asta a fost tot ce am cerut, îi aminti el cu o undă de reproş.

Băieţii ieşiră ezitând din grajduri, pentru a se ocupa de cai. Shagga nu voia să-l lase din mână pe al lui.

— Băiatul nu are de gând să-ţi fure iapa, îl asigură Tyrion. Vrea doar să-i dea ceva ovăz, apă şi s-o ţesale. Şi blana lui Shagga ar fi avut nevoie de un ţesălat zdravăn, dar nu era înţelept să pomenească despre aşa ceva. Îţi dau cuvântul meu, calul nu va păţi nimic.

Mohorât, Shagga dădu drumul frâielor din mână.

— Acesta-i calul lui Shagga, fiul lui Dolf, tună el către băiatul de grajd.

— Dacă nu ţi-l dă înapoi, am să-i retez bărbăţia şi î-o dau la capre, promise Tyrion. Dacă se găsesc pe aici.

Doi soldaţi din garda Lannister, în mantiile lor purpurii şi purtând coifuri cu lei, stăteau de pază sub firma hanului, de o parte şi de alta a uşii. Tyrion îl recunoscu pe căpitanul lor.

— Tatăl meu?

— E în sala de mese, lordul meu.

— Oamenii mei au nevoie de carne şi mied, îi spuse Tyrion. Îngrijeşte-te să le primească.

Intră în han şi-l văzu pe tatăl tău.

Tywin Lannister, Lord de Casterly Rock şi Păzitor al Apusului, era trecut de cincizeci de ani, dar la fel de în formă ca unul de douăzeci. Era înalt chiar şi aşezat, cu picioare lungi, umeri largi, fără burtă. Pe braţele subţiri zvâcneau muşchii. Când părul său auriu, cândva foarte des, începuse să se rărească, îi poruncise bărbierului să-l radă în cap; Lordul Tywin nu credea în jumătăţi de măsură. Îşi răsese mustaţa şi barba, însă îşi păstrase favoriţii, două fâşii late de păr auriu şi ţepos, care-i acopereau mare parte a obrajilor, de la urechi până la falcă. Avea ochii de un verde-deschis, cu puncte aurii. Un nebun mai nebun decât mulţi alţii glumise o dată că până şi rahatul Lordului Tywin era pătat cu auriu. Unii spuneau că smintitul încă mai trăia, undeva în adâncimea măruntaielor de piatră ale fortăreţei Casterly Rock.

Ser Kevan Lannister, singurul frate al tatălui său care supravieţuise, împărţea un burduf de bere cu Lordul Tywin când Tyrion îşi făcu apariţia în sala de mese. Unchiul său era un bărbat impunător, pe cale să chelească, cu o barbă bălaie, tăiată scurt, care urma linia fălcii sale masive. Ser Kevan îl văzu primul.

— Tyrion, spuse el surprins.

— Unchiule, răspunse Tyrion cu o plecăciune. Şi tatăl meu lordul, ce plăcere-mi face să vă găsesc aici.

Lordul Tywin nici nu se clinti în jilţul său, însă îi aruncă piticului o privire lungă şi cercetătoare.

— Observ că zvonurile despre moartea ta au fost neadevărate.

— Îmi pare rău că te dezamăgesc, tată, zise Tyrion. Nu-i nevoie să sari în sus şi să mă îmbrăţişezi, n-as vrea să te oboseşti prea tare.

Traversă încăperea spre masa lor, perfect conştient de modul în care picioarele lui răsucite îl făceau să se împleticească la fiecare pas. Ori de câte ori tatăl său îl privea, devenea neplăcut de conştient de toate diformităţile sale şi de alte beteşuguri.

— Frumos din partea voastră să începeţi un război pentru mine, spuse el căţărându-se pe un scaun şi turnându-şi o cupă din berea tatălui său.

— Din câte ştiu eu, tu eşti cel care a pornit toate astea, răspunse Lordul Tywin. Fratele tău, Jaime, nu s-ar fi lăsat niciodată capturat de o femeie.

— Prin asta ne deosebim Jaime şi cu mine. E şi mai înalt decât mine, dacă ai observat cumva.

Tatăl său ignoră muşcătura.

— Era în joc onoarea Casei noastre. Nu am avut de ales decât să plec la luptă. Nimeni nu varsă sânge de Lannister fără a fi pedepsit.

— Ascultaţi-Mi Răgetul, zise Tyrion rânjind. Erau cuvintele de pe blazonul Lannister.

— Adevărul este că nu mi s-a vărsat sângele, deşi a fost cât pe-aci, o dată sau de două ori. Morrec şi Jyck au fost ucişi.

— Bănuiesc că vrei ceva oameni noi.

— Nu te mai deranja, tată, am făcut rost de câţiva, încercă să înghită berea. Era brună şi cu drojdie, aşa de groasă că aproape că putea fi mestecată. De fapt, foarte bună. Ce păcat că tatăl său o spânzurase pe hangiţă! Cum merge cu războiul?

Îi răspunse unchiul său:

— Deocamdată, destul de bine. Ser Edmund a trimis mici formaţiuni din trupele sale de-a lungul frontierelor, pentru a opri raidurile noastre, iar tatăl tău, lordul, şi cu mine am putut să nimicim mare parte din ele, înainte să apuce să se regrupeze.

— Fratele tău s-a acoperit de glorie, spuse tatăl său. I-a zdrobit pe Lorzii Vance şi Piper la Dintele Aurit şi s-a întâlnit cu forţele masate de Tully sub zidurile de la Riverrun. Lorzii din Trident au fost puşi pe fugă. Ser Edmure Tully a fost luat în captivitate, cu mulţi dintre cavalerii şi stegarii săi. Lordul Blackwood a reuşit să scape cu câţiva supravieţuitori la Riverrun, unde Jaime s-a pus pe un asediu. Ceilalţi au fugit la propriile lor fortăreţe.

— Tatăl tău şi cu mine am năvălit asupra lor, pe rând, zise Ser Kevan. Cum Lordul Blackwood nu mai era, Raventree a căzut imediat, iar Lady Whent a predat Harrenhal fiindcă nu mai avea oameni care să-l apere. Ser Gregor i-a pârjolit pe Piperi şi Brackeni…

— Lăsându-te fără nici o opoziţie? întrebă Tyrion.

— Nu chiar. Mallisterii încă menţin Seagard şi Walder Frey îşi trimite oştirile spre Gemeni.

— Nu mai contează, spuse Lordul Tywin. Frey iese la luptă numai când simte în aer mirosul victoriei, iar acum tot ce-i miroase e doar înfrângerea. Iar lui Jason Mallister îi lipseşte forţa de a lupta singur. Odată ce Jaime ia Riverrun, se vor grăbi amândoi să cadă în genunchi. Dacă nu cumva Stark şi Arryn reuşesc să înainteze şi să ni se opună, acest război este ca şi câştigat.

— Dacă aş fi în locul tău, nu prea mi-aş bate capul cu Arrynii, spuse Tyrion. Stark este o altă poveste. Lordul Eddard…

— Este ostaticul nostru, zise tatăl său. El nu va conduce nici un fel de armată în timp ce putrezeşte în temniţa de sub Fortăreaţa Roşie.

— Nu, se învoi Ser Kevan, însă fiul său a adunat steagurile şi stă la Moat Cailin cu o armată puternică în jurul său.

— Nici o sabie nu-i destul de bună decât după ce a fost călită, declară Lordul Tywin. Băiatul Stark este un copil. Fără îndoială, îi plac cântecul de război şi priveliştea flamurilor fâlfâind în vânt, dar totul se va termina cu un măcel. Mă îndoiesc că are stomacul destul de tare pentru asta.

Lucrurile deveniseră interesante cât lipsise el, se gândi Tyrion.

— Şi ce face monarhul nostru neînfricat cât timp acest măcel se săvârşeşte? întrebă el. Cum de l-a convins scumpa mea soră pe Robert să fie de acord cu întemniţarea dragului său prieten, Ned?

— Robert Baratheon este mort, îi spuse tatăl său. Nepotul tău domneşte acum la Debarcaderul Regelui.

Asta îl luă pe Tyrion prin surprindere.

— Sora mea, vrei să spui. Luă încă o înghiţitură de bere. Domeniul va deveni un loc cu totul altfel dacă Cersei va domni în locul soţului ei.

— Dacă ai minte să te faci de folos, îţi încredinţez nişte trupe, zise tatăl său. Marq Piper şi Karyl Vance bântuie în urma noastră, atacând teritoriile noastre de-a lungul Furcii Roşii.

Tyrion ţâţâi.

— Ce neobrăzare pe ei, să riposteze! în mod normal, aş fi încântat să pedepsesc o asemenea mitocănie, tată, dar adevărul este că am treabă în altă parte.

— Da? Lordul Tywin nu părea deloc surprins. Mai avem şi două dintre loazele lui Ned Stark, care-mi hărţuiesc trupele. Beric Dondarrion, unul dintre tinerii lorzi, care îşi face iluzii privind valoarea sa. Îl are cu el pe caraghiosul ăla de preot grăsan, cel căruia îi place să dea foc sabiei. Crezi că ai putea să te ocupi de ei în drum spre treburile tale? Fără să dai greş prea tare?

Tyrion se şterse la gură cu mâneca şi zâmbi.

— Tată, mă încălzeşte la inimă să mă gândesc că mi-ai putea încredinţa… să zicem… vreo douăzeci de oameni? Cincizeci? Eşti sigur că te poţi dispensa de atâţia? Ei, nu contează. Dacă mă întâlnesc cu Thoros şi Lordul Beric, ar trebui să le trag o bătută la amândoi. Coborî de pe scaun şi şchiopată spre locul în care zăcea o roată de caşcaval alb, cu vinişoare, înconjurată de fructe. În primul şi-n primul rând, am câteva promisiuni de îndeplinit, spuse pe când îşi tăia o felie. Mi-ar trebui trei mii de coifuri, cam tot pe atâtea cămăşi de zale, plus săbii, suliţe, lănci cu vârful de oţel, ghioage, securi de luptă, apărătoare pentru mâini, pentru gât, pentru picioare, platoşe, căruţe care să transporte toate astea…

Uşa din spatele lor se izbi de perete, atât de tare încât Tyrion aproape că scăpă caşcavalul. Ser Kevan sări în picioare înjurând când comandantul gărzii zbură prin încăpere şi se lovi de vatră. Pe când acesta se prăvălea în cenuşa rece, iar coiful cu leul îi cădea, Shagga îi frânse în două spada, pe un genunchi gros cât un trunchi de copac, azvârli bucăţile şi năvăli în sala de mese. Era precedat de duhoarea lui, mai teribilă decât a brânzei şi copleşitoare în acel spaţiu închis.

— Pelerină roşie, mârâi el, data viitoare când tragi sabia în faţa lui Shagga, fiul lui Dolf, îţi retez bărbăţia şi o prăjesc la foc.

— De ce, nu mai sunt capre? făcu Tyrion muşcând din caşcaval.

Ceilalţi oameni ai clanurilor intrară după Shagga în sala de mese, Bronn urmându-i. Mercenarul înălţă mohorât din umăr, uitându-se la Tyrion.

— Iar tu cine eşti? întrebă Lordul Tywin cu o răceală de gheaţă.

— M-au însoţit spre casă, tată, explică Tyrion. Pot să-i ţin cu mine? Nu mănâncă mult.

Nu zâmbi nimeni.

— Cu ce drept năvăliţi voi, barbarilor, în consiliul nostru? făcu Ser Kevan.

— Barbari, pleavă? Conn ar fi putut fi chiar arătos, dacă s-ar fi spălat. Suntem oameni liberi, iar prin lege, oamenii liberi pot sta la orice consiliu de război.

— Care dintre voi este lordul leu? întrebă Chella.

— Amândoi sunt bătrâni, anunţă Timett, fiul lui Timett, care nu împlinise încă douăzeci de ani.

Mâna lui Ser Kevan coborî pe mânerul sabiei, însă fratele său îi prinse încheietura cu două degete şi-l ţinu strâns. Lordul Tywin părea netulburat.

— Tyrion, ai uitat de buna-creştere? Fii bun şi fă-ne cunoştinţă cu… onoraţii noştri oaspeţi.

Tyrion îşi linse degetele.

— Cu plăcere, spuse el. Fecioara bălaie este Chella, fiica lui Cheyk al Urechilor Negre.

— Nu sunt fecioară, protestă Chella. Fiii mei au deja câte cincizeci de urechi pe răboj.

— Să mai ia încă o dată pe atât. Tyrion se trase de lângă ea, clătinându-se. Iar acesta este Conn, fiul lui Coratt. Shagga, fiul lui Dolf, este cel care arată ca un Casterly Rock păros. Ei sunt Ciori de Piatră. Iată-l şi pe Ulf, fiul lui Umar, dintre Fraţii Lunii, iar dincolo este Timett, fiul lui Timett, o mână roşie dintre Bărbaţii Arşi. Iar acesta este Bronn, mercenar, fără nici o apartenenţă precisă. A schimbat deja taberele de două ori, în timpul foarte scurt de când ne cunoaştem; voi doi ar trebui să ajungeţi faimoşi, tată. Întorcându-se spre Bronn şi oamenii clanurilor, adăugă: îmi daţi voie să vi-l prezint pe tatăl meu, Lordul Tywin, fiul lui Tytos din Casa Lannister, Lord de Casterly Rock, Păzitor al Apusului, Scut al Lannisport şi în viitor Mână a Regelui. Lordul Tywin se ridică în picioare, demn şi corect.

— Chiar şi în Apus, cunoaştem vitejia clanurilor războinice din Munţii Lunii. Ce vă aduce aici, în avanpostul meu, domnii mei?

— Caii, spuse Shagga.

— Promisiuni pentru mătăsuri şi oţel, zise Timett, fiul lui Timett.

Tyrion tocmai voia să-i spună tatălui său, lordul, cum propunea el să fie redusă Valea lui Arryn la un peisaj fumegând, însă nu mai avu şansa să o facă. Uşa se trânti din nou. Mesagerul aruncă o uitătură rapidă, surprinsă, spre oamenii aduşi de Tyrion, şi se lăsă într-un genunchi înaintea Lordului Tywin.

— Lordul meu, începu el. Ser Addam mi-a cerut să vă spun că oastea lui Stark s-a pus în mişcare pe drum.

Tywin Lannister nu zâmbi. Lordul Tywin nu zâmbea niciodată, însă Tyrion învăţase să descifreze bucuria tatălui său chiar şi când nu era oglindită pe faţă.

— Aşadar, lupul îşi părăseşte vizuina ca să se joace în groapa cu lei, spuse el cu o voce plină de o satisfacţie ascunsă. Minunat. Reîntoarce-te la Ser Addam şi spune-i să se retragă. Nu trebuie să se angajeze în lupte cu cei din nord până când nu sosim noi, dar vreau să le hărţuiască flancurile şi să-i atragă şi mai mult spre sud.

— Va fi precum porunciţi. Călăreţul plecă.

— Ne aflăm aici, arătă Ser Kevan. Aproape de vad şi înconjuraţi de gropi şi ţepuşe. Dacă se îndreaptă spre sud, aş spune să-i lăsăm să vină şi să se zdrobească de noi.

— Băiatul s-ar putea să se retragă sau să-şi piardă curajul când va vedea câţi suntem, răspunse Lordul Tywin. Cu cât mai curând vor fi zdrobiţi cei din neamul Stark, cu atât mai repede voi fi liber să mă ocup şi de Stannis Baratheon. Spune toboşarilor să anunţe adunarea şi trimite-i vorbă lui Jaime că mă îndrept spre Robb Stark.

— După cum spuneţi, răspunse Ser Kevan. Tyrion privea cu o fascinaţie mohorâtă cum tatăl său se întoarse spre oamenii clanurilor.

— Se spune că bărbaţii din clanurile munţilor sunt războinici neînfricaţi.

— Este adevărat ce se spune, răspunse Conn, de la Ciorile de Piatră.

— Şi femeile, adăugă Chella.

— Alăturaţi-vă mie, împotriva duşmanilor mei, şi veţi primi tot ceea ce v-a promis fiul meu, ba chiar şi mai mult, le spuse Lordul Tywin.

— Ne vei plăti în moneda noastră? întrebă Ulf, fiul lui Umar. De ce ne-ar trebui promisiunile tatălui, când le avem pe cele ale fiului?

— Nu am spus că v-ar trebui, răspunse Lordul Tywin. Vorbele mele au fost doar amabilitate, nimic mai mult. Nu trebuie să vă alăturaţi nouă. Oamenii din teritoriile iernii sunt făcuţi din fier şi gheaţă, chiar şi cei mai aprigi dintre cavalerii mei se tem să-i înfrunte.

Oh, cât de abil a făcut-o, se gândi Tyrion, zâmbind şmechereşte.

— Bărbaţii Arşi nu se tem de nimic. Timett, fiul lui Timett, va călări cu leii.

— Orişiunde merg Bărbaţii Arşi, Ciorile de Piatră au şi fost acolo, declară Conn aprinzându-se. Şi noi venim.

— Shagga, fiul lui Dolf, le va reteza bărbăţia şi le-o va da la ciori.

— Vom veni cu tine, lordule leu, se învoi şi Chella, fiica lui Cheyk, dar numai dacă fiul tău, jumătate de om, vine cu noi. Şi-a răscumpărat viaţa cu promisiuni. Până când nu ţinem în mână oţelul pe care ni l-a făgăduit, viaţa lui ne aparţine.

Lordul Tywin îşi întoarse ochii punctaţi cu aur spre fiul său.

— Bucuros, zise Tyrion cu un zâmbet resemnat.