Urzeala tronurilor

EDDARD

— Moartea Lordului Arryn a fost un moment de mare tristeţe pentru noi toţi, domnul meu, spuse Marele Maester Pycelle. Aş fi mai mult decât bucuros să vă povestesc ce ştiu despre felul în care a plecat dintre noi. Şedeţi. Doriţi să gustaţi ceva? Poate nişte curmale? Am şi nişte prune foarte bune. Vinul nu se mai împacă de mult cu digestia mea, mă tem, însă vă pot oferi câte o cupă de lapte la gheaţă, îndulcit cu miere. În dogoarea asta îl găsesc foarte înviorător.

Căldura nu putea fi negată; Ned îşi simţea tunica de mătase lipindu-i-se pe piept. Aerul umed şi greu acop rea oraşul ca o pătură de lână, iar malurile râului colcăiau de mulţimea săracilor care-şi părăsiseră cocioabele lor sufocante şi încinse pentru a se lupta pentru un loc de dormit lângă apă, unde mai venea câte o adiere.

— Asta ar fi amabil din partea dumneavoastră, zise el luând loc.

Pycelle ridică între degetul mare şi arătător un mic clopot de argint şi-l scutură încet. O tânără slujnică suplă se grăbi în seră.

— Lapte rece pentru Mâna Regelui şi pentru mine, dacă eşti atât de drăguţă, copilă. Bine îndulcit. Pe când fata se îndepărta pentru a le aduce băuturile, Marele Maester îşi împreună degetele şi-şi odihni mâinile pe burtă şi spuse: Oamenii de rând zic că ultimul an al verii este întotdeauna şi cel mai fierbinte. Nu este chiar adevărat, dar uneori aşa se simte, nu? În zile ca acestea, vă invidiez pe voi, nordicii, pentru zăpezile verii. Colanul încărcat de giuvaiere din jurul gâtului zornăi uşor când bătrânul se foi în jilţul său. Pentru a o spune pe cea dreaptă, vara Regelui Maekar a fost mai fierbinte decât asta şi aproape la fel de lungă. Au existat smintiţi, chiar şi în Citadelă, care au luat asta drept un semn că venise, în cele din urmă, Vara cea Mare, vara care nu se va mai termina niciodată, însă în cel de-al şaptelea an s-a curmat brusc, am avut o toamnă scurtă şi o iarnă îngrozitor de lungă. Totuşi, căldura a fost cumplită pe întreaga ei durată. Oraşul Vechi fierbea şi se cocea la căldură ziua şi revenea la viaţă numai noaptea. Ne plimbam prin grădinile de lângă râu şi ne contraziceam asupra zeilor, îmi amintesc de mirosul acelor nopţi, domnul meu, parfumul şi dulceaţa lor, pepenii copţi, piersicile şi rodiile şi florile de lună. Pe atunci eram tânăr, încă îmi făuream colanul. Căldura nu mă istovea ca acum. Pleoapele lui Pycelle coborâseră atât de grele peste ochi, încât părea că era pe jumătate adormit. Scuzele mele, Lord Eddard. Nu aţi venit aici să ascultaţi bâiguielile mele smintite despre o vară uitată, dinainte să se fi născut tatăl dumneavoastră. Iertaţi-mi, dacă vă milostiviţi, aiurelile de om bătrân. Mă tem că minţile sunt precum săbiile. Cele vechi ruginesc. Ah, iată şi laptele nostru.

Slujnica puse tava între ei, iar Pycelle îi dărui un zâmbet.

— Dulce copilă. Luă cupa, gustă şi dădu din cap. Mulţumesc. Poţi pleca.

Când fata îi părăsi, Pycelle privi spre Ned cu ochii lui spălăciţi, bătrânicioşi.

— Deci unde eram? Oh, da. Aţi întrebat de Lordul Arryn…

— Am întrebat. Ned sorbi din politeţe din lapte. Avea o răcoare plăcută, însă era mult prea dulce pe gustul său.

— Dacă este să fie spus adevărul, de o vreme Mâna nu mai părea să fie în apele sale, zise Pycelle. Am stat împreună la sfat, mulţi ani la rând, iar semnele erau acolo pentru a fi descifrate, însă le-am pus pe seama poverilor pe care le purtase atât de mult timp. Umerii lui laţi erau îngreunaţi de toate grijile regatului şi de multe altele pe lângă. Fiul său era mereu bolnăvicios, iar doamna soţia sa era atât de îngrijorată, încât nu-l scăpa din ochi. Era suficient să istovească şi un om în putere, iar Lordul Jon nu mai era atât de tânăr. Nu e de mirare că părea mereu dus pe gânduri şi obosit. Ori aşa credeam eu atunci. Totuşi, acum sunt mai puţin sigur.

— Ce-mi puteţi spune de boala lui de pe urmă?Marele Maester îşi întinse mâinile într-un gest de mâhnire.

— A venit la mine într-o zi, cerându-mi o anumită carte, la fel de voinic şi de sănătos ca întotdeauna, deşi mi se părea că era apăsat de o grijă adâncă. În dimineaţa următoare se zvârcolea de durere, prea bolnav ca să se mai poată ridica din pat. Maester Colemon a crezut că era vorba de o răceală a stomacului. Vremea fusese fierbinte, iar Mâna bea adesea vin de la gheaţă, care poate tulbura digestia. Când însă Lordul Jon a continuat să slăbească, m-am dus la el chiar eu, însă zeii nu mi-au dat puterea de a-l vindeca.

— Am auzit că l-aţi izgonit pe Maester Colemon.

— Aşa am făcut, şi mă tem că Lady Lysa nu-mi va ierta niciodată asta. Poate că am greşit, dar în acel timp am crezut că aşa era mai bine. Maester Colemon îmi este ca un fiu, şi nu pot compara cu nimic stima mea pentru capacităţile sale, însă este tânăr şi tinerii, adesea, nu înţeleg fragilitatea trupurilor bătrâne. Îl trata pe Lord Arryn cu poţiuni purgative şi suc de ardei şi mă temeam că asta l-ar fi putut ucide.

— V-a spus Lordul Arryn ceva în ultimele lui ore?

Pycelle îşi încreţi sprânceana.

— În ultimul stadiu al febrei sale, Mâna a strigat numele Robert de mai multe ori, însă dacă-l chema pe fiul său sau pe rege n-aş putea spune. Lady Lysa nu i-a permis băiatului să intre în camera de suferinţă, de teamă ca nu cumva să cadă şi el bolnav. Regele a venit şi s-a aşezat lângă pat, unde a rămas ore în şir, vorbind şi glumind despre vremurile trecute, în speranţa că va ridica moralul Lordului Jon. Dragostea lui era năvalnică la văz.

— Nu a fost nimic altceva? Nici un cuvânt în final?

— Când mi-am dat seama că speranţa pierise, i-am dat Mâinii lapte de mac, ca să nu mai sufere. Înainte însă de a închide ochii pentru ultima oară, a şoptit ceva spre rege şi doamna lui, o binecuvântare pentru fiul său. Sămânţa este puternică, a zis el. La urmă, vorba lui era prea împleticită pentru a mai putea fi înţeleasă. Moartea nu a venit decât în dimineaţa următoare, însă Lordul Jon îşi regăsise deja pacea. Nu a mai vorbit deloc.

Ned mai luă încă o înghiţitură de lapte, temându-se să nu-i vină rău din cauza dulceţii.

— Vi s-a părut, cumva, că ar fi fost ceva nenatural în moartea Lordului Arryn?

— Nenatural? Glasul bătrânului maester era firav ca o şoaptă. Nu, nu aş putea spune aşa ceva. A fost, cu siguranţă, tristă. Totuşi, în felul ei, moartea este lucrul cel mai natural dintre toate, Lord Eddard. Jon Arryn doarme în pace acum, scăpat, în sfârşit, de apăsări.

— Această boală care l-a răpus… Aţi mai văzut aşa ceva la alţi oameni?

— Am fost Mare Maester al celor Şapte Regate pentru aproape patruzeci de ani, răspunse Pycelle. Sub bunul nostru Rege Robert şi sub Aerys Targaryen înaintea lui şi tatăl său, Jaehaerys al II-lea înaintea lui, ba chiar şi în timpul scurtelor luni de domnie a tatălui lui Jaehaerys, Aegon cel Norocos, cel de-al Cincilea după Numele Său, am văzut mai multă boală decât mi-aş putea aminti, lordul meu. Vă voi spune aşa: fiecare caz este diferit, şi toate j sunt la fel. Moartea Lordului Jon nu a fost mai ciudată decât oricare alta.

— Soţia lui credea altceva.

Marele Maester dădu din cap.

— Îmi amintesc că văduva este sora nobilei dumneavoastră soţii. Dacă un bătrân poate fi iertat pentru vorba sa directă, lăsaţi-mă să spun că durerea poate tulbura chiar şi cele mai puternice şi disciplinate minţi, iar Lady Lysa nu a fost niciodată una dintre acestea. De la ultimul ei copil născut mort, vedea duşmani în orice umbră, iar moartea soţului ei, lordul, a lăsat-o zdruncinată şi pierdută.

— Deci, sunteţi sigur că Jon Arryn a murit de boală năprasnică?

— Sunt, răspunse Pycelle cu gravitate. Dacă nu a fost boală, bunul meu lord, ce altceva ar fi putut fi?

— Otravă, sugeră Ned calm.

Ochii adormiţi ai lui Pycelle se deschiseră brusc. Bătrânul maester se foi neliniştit în scaun.

— Un gând tulburător. Nu suntem în Oraşele Libere, unde astfel de lucruri se întâmplă adesea. Marele Maester Aethelmure scria că toţi bărbaţii poartă crima în sufletul lor, dar chiar şi aşa, otrăvitorul este dincolo de dispreţ. Căzu un moment pe gânduri, cu ochii pierduţi în visare. Ceea ce sugeraţi este posibil, lordul meu, dar nu cred că aşa a fost. Chiar şi un maestru grădinar cunoaşte otrăvurile comune, iar Lord Arryn nu a dovedit nici un semn de otrăvire. Iar Mâna era iubită de toţi. Ce fel de monstru în piele de om ar fi îndrăznit să ucidă un astfel de nobil lord?

— Am tot auzit că otrava este arma femeii. Pycelle îşi mângâie gânditor barba.

— Aşa se spune. A femeilor, a laşilor… chiar şi a eunucilor, îşi drese glasul şi scuipă grăbit un ghemotoc de flegmă. Deasupra lor, un corb croncăni tare. Lordul Varys s-a născut sclav la Lys, ştiaţi asta? Să nu aveţi încredere în păianjeni, lordul meu.

Asta nu trebuia să i-o spună nimeni lui Ned; era ceva legat de Varys care-i făcea pielea de găină.

— Îmi voi aminti de asta, Maester. Şi vă mulţumesc pentru ajutorul dumneavoastră. V-am răpit destul timp.

Ned se ridică. Marele Maester Pycelle se sculă în cei de pe scaun şi-l conduse pe Ned până la uşă.

— Nădăjduiesc că v-am ajutat cât de puţin să vă uşuraţi sufletul. Dacă mai pot face orice altceva pentru dumneavoastră, nu trebuie decât să-mi spuneţi.

— Încă un lucru, rosti Ned. Aş fi curios să examinez cartea pe care i-aţi împrumutat-o lui Jon cu o zi înainte de a cădea la pat.

— Mă tem că o veţi găsi prea puţin interesantă, zise Pycelle. Era un tom plicticos, scris de Marele Maester Malleon, despre genealogia marilor case.

— Totuşi, aş dori să-l văd.

Bătrânul deschise uşa.

— După cum doriţi. Îl am pe aici, pe undeva. Când îl voi găsi, voi face să vă fie trimis imediat.

— Aţi fost foarte îndatoritor, îi spuse Ned. Apoi, ca şi cum şi-ar fi amintit dintr-odată, adăugă: O ultimă întrebare, dacă aţi fi atât de bun. Mi-aţi spus că regele era la patul Lordului Arryn când acesta a murit. Mă întreb dacă era şi regina cu el.

— Ah, nu, spuse Pycelle. Ea şi copii călătoreau spre J Casterly Rock, în compania tatălui ei. Lordul Tywin venise cu o suită pentru turnirul din oraş, de ziua Prinţului Jeffrey, fără îndoială sperând că-l va vedea pe fiul său, Jaime, luând coroana campionului. Cu asta a fost întristător de dezamăgit. A căzut asupra mea sarcina de a-i trimite reginei vestea morţii subite a Lordului Arryn.

Nu am trimis niciodată vreo pasăre cu inima atât de îndurerată.

— Aripi întunecate, cuvinte întunecate, murmură Ned. Era un proverb pe care Bătrâna Nan i-l spusese pe când era băietan.

— Aşa zic nevestele de pescar, se învoi Marele Maester Pycelle, însă ştim că nu este întotdeauna aşa. Când pasărea Maesterului Luwin a adus vestea despre Bran al dumneavoastră, mesajul a zdruncinat inima fiecăruia din castel, nu?

— Precum spuneţi, Maester.

— Zeii sunt îndurători. Pycelle îşi plecă fruntea. Veniţi la mine de câte ori poftiţi, Lord Eddard. Sunt aici să vă slujesc.

Da, se gândi Ned pe când uşa se închidea în urma lui, dar pe cine?

Pe drumul spre apartamentele sale, se întâlni cu fiica sa pe treptele spiralate ale Turnului Mâinii; Arya flutura din braţe în timp ce se străduia să-şi păstreze echilibrul într-un singur picior. Piatra zgrunţuroasă îi zgâriase tălpile dezgolite. Ned se opri şi o privi.

— Arya, ce faci?

— Syrio spune că dansatorii pe apă pot sta pe vârful degetelor ore întregi. Mâinile ei bătură aerul pentru a-i menţine echilibrul. Ned trebui să zâmbească.

— Pe care deget? o tachina el.

— Pe orice deget, spuse Arya, exasperată de întrebare. Sări de pe piciorul drept pe cel stâng, clătinându-se periculos înainte de a-şi recăpăta echilibrul.

— Chiar trebuie s-o faci aici? o întrebă el. Ar fi o căzătură cam urâtă, pe trepte.

— Syrio spune că un dansator nu cade niciodată. Îşi coborî piciorul stâng pentru a se sprijini pe amândouă. Tată, vine Bran să stea şi să locuiască acum cu noi?

— Nu pentru multă vreme, scumpa mea, îi spuse el. Trebuie să-şi recapete puterea.

Arya îşi muşcă buza.

— Ce va face când va creşte mare?

Ned îngenunche lângă ea.

— Va avea ani de zile ca să afle răspunsul, Arya. Deocamdată, este destul să ştim că va trăi. În noaptea când pasărea venise de la Winterfell, Eddard Stark le luase pe fete la castelul grădinii zeilor, un teren plantat cu ulmi şi arini şi plopi, care dominau râul. Copacul inimii de acolo era un stejar falnic, cu crengile bătrâne năpădite de iederă; îngenuncheaseră în faţa lui pentru a-şi oferi ofrandele, de parcă ar fi fost lemnul stăvilarului. Sansa alunecase în braţele somnului când se ridicase luna, iar Arya câteva ore mai târziu, ghemuindu-se în iarbă, sub mantia lui Ned. În toate acele ore întunecate, el rămăsese de veghe singur. Când zorii se iviseră deasupra oraşului, florile de un roşu-închis ale răsuflării dragonului le înconjurau pe fete acolo unde se găseau.

— L-am visat pe Bran, îi şoptise Sansa. L-am văzut zâmbind.

— Avea de gând să devină cavaler, spuse acum Arya. Un cavaler în Garda Regelui. Mai poate fi cavaler?

— Nu, răspunse Ned. Nu vedea la ce bun s-o mai mintă. Totuşi, într-o bună zi, s-ar putea să fie lordul unui mare avanpost şi să şadă în consiliul regelui. Ar putea ridica şi el un castel, la fel ca Brandon Constructorul, sau să plece cu vreo corabie pe întinsul Mării de Apus, sau să intre în credinţa mamei tale şi să devină un Mare Septon.

Însa nu va mai alerga niciodată pe lângă lupul său, se gândi, cu o tristeţe prea adâncă pentru a putea fi cuprinsă în cuvinte, sau să se aşeze cu o femeie, să-şi ţină propriul fiu în braţe.

Arya îşi înclină capul într-o parte.

— Aş putea să fiu şi eu consilier al regelui sau să construiesc castele şi să devin Mare Septon?

— Tu, spuse Ned sărutând-o uşor pe sprâncene, te vei mărita cu un rege şi vei domni în castelul său, iar fiii tăi vor deveni cavaleri şi prinţi şi lorzi şi, desigur, unul dintre ei poate chiar Mare Septon.

Arya îşi şterse faţa.

— Nu, spuse ea, asta-i pentru Sansa.

Îşi ridică piciorul drept şi-şi reluă echilibristica. Ned oftă şi o lăsă acolo. Ajuns în apartamentele sale, îşi scoase mătăsurile pătate de transpiraţie şi-şi, turnă apă rece pe cap din oala de lângă pat. Alyn intră pe când tocmai îşi usca faţa.

— Stăpânul meu, spuse el, Lordul Baelish este afară şi vă roagă să intre în audienţă.

— Condu-l în sera mea, spuse Ned întinzându-se după o tunică nouă, cel mai uşor veşmânt pe care-l putea găsi. Am să-l primesc îndată.

Degeţel era tolănit pe scaunul de lângă fereastră când intră Ned, urmărind cum se antrenau cu săbiile, în curtea de jos, cavalerii din Garda Regelui.

— Dacă mintea lui Selmy ar fi la fel de ageră precum îi e spada, spuse el nostalgic, întrunirile noastre de consiliu ar fi mult mai pline de viaţă.

— Ser Barristan este la fel de vrednic şi de onorabil ca oricare altul de la Debarcaderul Regelui.

Ned ajunsese să nutrească un profund respect pentru bătrânul cărunt, Lordul Comandant al Gărzii Regelui.

— Şi la fel de plicticos, adăugă Degeţel, deşi aş îndrăzni să spun că ar trebui să se descurce bine în turniruri. Anul trecut l-a aruncat de pe cal pe Câine, iar acum patru ani a fost campion.

Chestiunea învingătorului nu-l interesa câtuşi de pu-ţin pe Eddard Stark.

— Ai vreun motiv pentru această vizită, Lord Petyr, sau eşti aici doar pentru a te bucura de priveliştea de la fereastra mea?

Degeţel zâmbi…

— I-am promis lui Cat că am să te ajut cu cercetările tale, aşa că, iată-mă.

Asta îl luă pe Ned prin surprindere. Nu putea găsi în el nici un imbold ca să se încreadă în Lord Petyr Baelish, care i se părea prea isteţ şi viclean.

— Ai ceva pentru mine?

— Am pe cineva, îl corectă Degeţel. Ca să o spun pe-a dreaptă, am patru inşi. Te-ai gândit să-i iei la întrebări pe servitorii Mâinii?

Ned se încruntă.

— Mă întreb dacă aş putea. Lady Arryn şi-a luat întreaga suită înapoi la Eyrie.

Lysa nu-i făcuse nici un favor în această privinţă. Toţi cei care stătuseră în preajma soţului ei plecaseră cu ea când fugise: Maesterul lui Jon, administratorul său, căpitanul gărzii sale, cavalerii şi slugile.

— Mare parte din suita sa, zise Degeţel, nu toţi. Câţiva au rămas. O fată de la bucătărie, însărcinată, măritată în grabă cu unul dintre grăjdarii Lordului Renly, un flăcău care s-a alăturat Gărzii Oraşului, un ajutor de chelar dat afară din slujbă pentru furt, şi cavalerul Lordului Arryn.

— Cavalerul său? Ned era plăcut surprins. Cavalerul unui lord ştia, adesea, multe despre afacerile acestuia.

— Ser Hugh de Vale, îi spuse Degeţel numele. Regele l-a făcut cavaler după moartea Lordului Arryn.

— Voi trimite după el, zise Ned, şi după ceilalţi. Degeţel tresări.

— Domnul meu, vino aici lângă fereastră, dacă eşti bun.

— De ce?

— Vino şi am să-ţi arăt, lordul meu.

Încruntându-se, Ned se apropie de fereastră. Petyr Baelish făcu un gest uşor.

— Iată, acolo în curte, la uşa armurăriei, îl vezi pe băiatul acela aşezat pe trepte, frecând o sabie cu tocila?

— Ce-i cu el?

— Îi spune tot lui Varys. Păianjenul este foarte interesat de tine şi de ceea ce faci. Acum uită-te la zid. Mai departe, spre apus, deasupra grajdurilor. Străjerul care se apleacă peste metereze…

Ned îl văzu.

— Încă unul dintre şoptitorii eunucului?

— Nu, acela îi aparţine reginei. Observi că se bucură de o privelişte vastă până la uşa acestui turn, pentru a urmări mai bine cine te caută. Mai sunt şi alţii, mulţi necunoscuţi chiar şi mie. Fortăreaţa Roşie e plină de ochi. Dece crezi am ascuns-o pe Cat într-un bordel?

Eddard Stark nu avea chef de astfel de intrigi.

— Şapte iaduri, înjură el. Chiar că părea că bărbatul d pe metereze privea spre el. Simţindu-se, dintr-odată, nu prea bine, Ned plecă de la fereastră. Toţi spionează pentru cineva în oraşul ăsta blestemat?

— N-aş spune chiar aşa, răspunse Degeţel. Numără pe degetele mâinii. Păi, suntem eu, tu, regele, deşi, dacă stau să mă gândesc, regele îi toarnă reginei mult prea multe, şi sunt mai puţin sigur de tine. Se ridică. Există vreun om în serviciul tău în care ai putea avea încredere totală?

— Da, spuse Ned.

— În acest caz, am un palat încântător în Valyria pe care mi-ar face mare plăcere să ţi-l vând, spuse Degeţel cu un surâs batjocoritor. Răspunsul mai isteţ ar fi fost nu, domnul meu, dar fie şi aşa. Trimite-l pe omul tău la Ser Hugh şi la ceilalţi. Propriile tale deplasări vor fi notate, însă nici măcar Varys Păianjenul nu poate pune sub supraveghere toţi oamenii din serviciul tău, oră de oră.

O luă spre uşă.

— Lord Petyr, îl strigă Ned. Îţi sunt… recunoscător pentru ajutor. Poate că am greşit neavând încredere în tine.

Degeţel îşi trecu degetele printre firele bărbuţei sale.

— Înveţi încet, Lord Eddard. Suspiciunile, în ceea ce mă priveşte, au fost cel mai deştept lucru pe care l-ai făcut de când ai coborât de pe cal.