Urzeala tronurilor

EDDARD

Lumina apusului se împrăştia pe podea pătrunzând prin ferestrele înalte şi înguste ale Fortăreţei Roşii, lăsând dungi de un sângeriu întunecat pe pereţii de care atârnaseră, cândva, capetele de dragon. Acum, piatra era acoperită cu tapiserii pe teme de vânătoare, în culori! de un verde viu, maro şi albastru, dar lui Ned Stark i se părea că singura culoare din sală era roşul sângelui.

Şedea pe tronul imens şi străvechi al lui Aegon Cuceritorul, o monstruozitate cu vârfuri şi margini zimţate de metal îndoit grotesc. Era, aşa cum îl prevenise Robert, un jilţ drăcesc de incomod, iar acum chiar mai mult, când piciorul zdrobit îi era săgetat de dureri ascuţite în fiecare minut. Metalul de sub el i se părea tot mai tare, cu fiecare oră, iar colţii de oţel din spatele lui îl împiedicau să se sprijine. Un rege nu trebuie să şadă comod niciodată, spusese Aegon Cuceritorul, când le”' poruncise armurierilor săi să-i confecţioneze măreţul tron din săbiile lăsate de duşmani. Blestemat fie Aegon pentru aroganţa lui, se gândi Ned mohorât, iar Robert şi partida lui de vânătoare, la fel.

— Sunteţi sigur că aceştia au fost mai mult decât nişte briganzi? întrebă Varys moale de la masa consiliului, plasată în faţa tronului Marele Maester Pycelle se foi neliniştit lângă el, tu vreme ce Degeţel se juca cu un toc. Erau singurii consilieri participanţi. În pădurea regelui fusese zărit un cerb alb, iar Lordul Renly şi Ser Barristan i se alăturaseră regelui la vânătoare, împreună cu Prinţul Jolfrey, Sandor Clegane, Balon Swann şi jumătate din turte. Aşa că Ned trebuia să şadă pe Tronul de Fier în absenţa lui.

Cel puţin, el putea să şadă. Cu excepţia celor din consiliu, ceilalţi trebuia să stea respectuoşi în picioare sau să îngenuncheze. Jălbarii se înghesuiau pe lângă uşile înalte, cavalerii şi înalţii lorzi şi doamnele pe lângă tapiserii, poporul prin galerii, iar gărzile înzăuate, cu mantiile lor cenuşii sau aurii, stăteau ţepene.

Sătenii erau în genunchi: bărbaţi, femei şi copii, cu toţii zdrenţăroşi şi însângeraţi, cu feţele năpădite de teamă. Cei trei cavaleri care îi aduseseră aici pentru a fi martori stăteau în spatele lor.

— Briganzi, Lord Varys? Din glasul lui Ser Raymun Darry picura dispreţul. Oh, au fost briganzi, fără nici o îndoială. Bandiţii lui Lannister.

Ned putea simţi încordarea din sală, pe când înalţii lorzi şi slugile deopotrivă se pregăteau să asculte. Nu se putea preface surprins. Apusul devenise un viespar de când Catelyn îl prinsese pe Tyrion Lannister. Atât Kiverrun, cât şi Casterly Rock îşi chemaseră stegarii, iar oştirile se adunau în trecătoarea de sub Dintele Aurit. Era doar o chestiune de timp până ce sângele va începe să curgă. Singura întrebare care se mai punea era cum să faci mai bine ca să opreşti sângerarea.

Ser Karyl Vance, cu privirile triste, care ar fi fost u bărbat arătos dacă nu ar fi avut pe faţă un semn din naştere care-l pocea, arătă spre sătenii îngenuncheaţi.

— Ei sunt singurii rămaşi în viaţă din avanpostul Sherrer, Lord Eddard. Ceilalţi sunt morţi, la fel şi locuitorii din Oraşul Wendish şi din Vadul Păpuşarului.

— Ridicaţi-vă, le porunci Ned sătenilor. Nu avea niciodată încredere în ce-i spunea un om îngenuncheat. Ridicaţi-vă toţi.

Câte unul sau câte doi, cei din avanpostul Sherrer se străduiră să se ridice în picioare. Un bătrân trebui să fie ajutat, iar o tânără, cu rochia murdară de sânge, rămase în genunchi, uitându-se cu o privire dusă spre Ser Arys Oakheart, care stătea la picioarele tronului în armura-i albă a Gărzii Regelui, gata să-l apere şi să-l protejeze pe rege… sau, presupunea Ned, pe Mâna Regelui.

— Joss, spuse Ser Raymun Darry adresându-se unui bărbat rotofei, cu şorţul berarilor pe el. Spune-i Mâinii ce s-a întâmplat la Sherrer.

Joss dădu din cap.

— Dacă-i face plăcere înălţimii Sale…

— Înălţimea Sa vânează prin Blackwater, spuse Ned, întrebându-se cum putea un bărbat să trăiască întreaga sa viaţă la câteva zile de călărit până la Fortăreaţa Roşie şi să nu aibă habar de cum arăta regele.

Ned era înveşmântat într-o tunică din pânză albă, cu lupul străvechi al Casei Stark pe piept; mantia sa din lână neagră era închisă la gât cu mâna argintie a rangului său. Negru şi alb şi cenuşiu, toate nuanţele adevărului.

— Sunt Lordul Eddard Stark, Mâna Regelui. Spune-mi cine eşti şi ce ştii despre aceşti năvălitori.

— Ţin… ţineam… ţineam o berărie, stăp'ne, în Sherrer. chiar lângă podul de piatră. Cea mai bună bere la sud de Gât, toată lumea spunea asta, vă cer iertare, stăp'ne. Am pierdut acum totul, la fel ca ceilalţi, stăp'ne. Au venit şi au băut cât au putut, iar restul l-au risipit pe jos, înainte de a-mi da foc la acoperiş. Şi mi-ar fi risipit şi sângele, dacă m-ar fi prins.

— Ne-au ars tot, spuse un ţăran de lângă el. Au venit călare, la lăsarea întunericului, dinspre sud, şi au pus foc lanurilor şi caselor, omorând pe cine a încercat să-i oprească. Nu erau briganzi, stăpâne. Nu aveau de gând să ne fure animalele, mi-au hăcuit vaca de lapte acolo unde stătea şi au lăsat-o pradă muştelor şi ciorilor.

— Mie mi-au doborât calfa, spuse un bărbat îndesat, cu muşchi de fierar şi un bandaj în jurul capului. Îmbrăcase cele mai bune haine ale lui ca să vină la curte, însă pantalonii îi erau peticiţi, iar mantia era murdară de pe drum şi prăfuită. L-au hăituit încoace şi-ncolo peste câmpuri, împungându-l cu lăncile de parcă era vânat, iar ei râdeau şi băiatul se împiedica şi urla, până când unul l-a străpuns direct.

Fata în genunchi îşi ridica privirile spre Ned, aflat deasupra ei, pe tron.

— Iar mie mi-au omorât mama, înălţimea Voastră. Si au… au…

Vocea-i pieri, de parcă ar fi uitat ce voia să spună. Începu să plângă.

Ser Raymun Darry continuă el relatarea.

— În Oraşul Wendish, oamenii au căutat să se adăpostească în avanpost, însă fortificaţiile erau din buşteni. Năvălitorii au pus paie pe lemn şi i-au ars de vii. Când oamenii din Wendish au deschis porţile, să fugă de foc, i-au doborât cu săgeţile, pe măsură ce ieşeau, chiar şi pe femeile cu copii de ţâţă.

— Oh, înspăimântător, murmură Varys. Cât de cruzi pot fi oamenii?

— Şi nouă ne-ar fi făcut la fel, însă avanpostul de la Sherrer era din piatră, spuse Joss. Unii voiau să ne afume, însă cel mare a spus că fructul pârguit se află sus, pe râu, şi au luat-o spre Vadul Păpuşarului.

Ned simţea oţelul rece atingându-i degetele când se aplecă în faţă. Între ele se afla câte o lamă, vârfurile răsucite ale săbiilor iţindu-se ca nişte gheare din braţele tronului. Chiar şi după trei secole, unele dintre ele erau încă suficient de ascuţite ca să taie. Tronul de Fier era plin de capcane pentru neştiutori. Cântecele menestrelilor pretindeau că fusese făcut dintr-o mie de săbii, încinse până la alb sub răsuflarea ca de cuptor a lui Balerion, Spaima Neagră. Numai modelarea lor luase cincizeci şi nouă de zile. Finalul întregii tevaturi fusese această monstruozitate neagră, imensă, confecţionată din tăişuri de brici şi zimţi şi lame de metal ascuţit; un tron care putea ucide un om, şi chiar ucisese, dacă legendele puteau fi crezute.

Ce făcea Eddard Stark aici, şezând pe el, nu ar fi putut pricepe niciodată; totuşi, iată-l aşezat acolo, iar aceşti oameni îl priveau căutându-şi dreptatea.

— Ce dovezi aveţi că erau Lannisteri? întrebă el, încercând să-şi stăpânească furia. Purtau mantii stacojii sau flamurile cu leu?

— Nici chiar Lannisterii nu sunt atât de proşti, protesta Ser Marq Piper.

Era un tinerel ţanţoş ca un cocoş, prea tânăr şi cu sângele prea năvalnic pentru a fi pe placul lui Ned, deşi era prieten cu fratele lui Catelyn, Edmure Tully.

— Toţi oamenii lor erau călare şi în cămăşi de zale, lordul meu, răspunse calm Ser Karyl. Erau înarmaţi cu lănci cu vârf de oţel şi săbii lungi, aveau securi de luptă pentru măcel. Arătă spre unul dintre supravieţuitorii zdrenţăroşi. Tu. Da, tu, nu-ţi face nimeni nici un rău. Spune-i Mâinii ce mi-ai povestit şi mie.

Bătrânul scutură din cap. E vorba de cai, începu el, călăreau cai de luptă. Cu mulţi ani în urmă, am lucrat la grajdurile bătrânului Ser Willum, aşa că mă pricep. Nici unul dintre armăsarii lor nu a tras la jug, zeii îmi sunt martori că nu mă înşel.

— Nişte bandiţi pe cai mari, remarcă Degeţel. Poate că au furat caii din ultimul loc pe care l-au jefuit.

— Câţi oameni erau în grupul de atac? întrebă Ned.

— Cel puţin o sută, răspunse Joss, în clipa în care lin arul bandajat spusese „cincizeci”, iar bunicuţa din spatele lui şuşotise „sute şi sute, stăp'ne, era o oaste întreagă”.

— Ai mai multă dreptate decât crezi tu, bună femeie, îi răspunse Lord Eddard. Spuneţi că nu aveau flamuri. Ce fel de armuri purtau? A observat vreunul dintre voi ornamente ori decoraţiuni pe scuturi sau coifuri?

Berarul Joss clătină din cap.

— Mă îndurerează, stăpâne, dar nu, armurile lor erau simple, doar că… Acela care-i conducea avea aceeaşi armură ca restul, însă nu te puteai înşela. Statura lui, stăpâne. Cei care spun că toţi uriaşii sunt morţi de mut nu l-au văzut pe acesta, pot să jur. Era mare ca un taur, iar vocea-i răsuna precum piatra în sfărâmare.

— Muntele! spuse Ser Marq tare. Mai putem avea îndoieli? Asta a fost lucrătura lui Gregor Clegane.

Ned auzi murmure de sub ferestre şi în capătul depărtat al sălii. Chiar şi de la galerie se ridicau şuşoteli înspăimântate. Înalţii lorzi şi oamenii din popor ştiau prea bine ce însemna asta, dacă se dovedea că Ser Marq avea dreptate. Ser Gregor Clegane era stegarul Lordului Tywin Lannister.

Studie chipurile înspăimântate ale sătenilor. Nu era de mirare că fuseseră atât de îngroziţi; crezuseră că fuseseră aduşi aici pentru a-l dovedi pe Lordul Tywin, un măcelar cu mâinile înroşite de sânge, înaintea unui rege care-i era ginere prin căsătorie. Se întrebă dacă în faţa cavalerilor avuseseră de ales.

Marele Maester Pycelle se ridică greoi de la masa consiliului, în zăngănitul colanului.

— Ser Marq, cu tot respectul, nu puteţi şti dacă acest nelegiuit era chiar Ser Gregor. În acest regat sunt mulţi bărbaţi uriaşi.

— La fel de mari ca Muntele Călare? zise Ser Karyl. Eu nu am întâlnit nici unul până acum.

— Şi nimeni de aici, adăugă stârnit Ser Raymun.; Chiar şi fratele lui pare un căţelandru pe lângă el. Lorzii mei, deschideţi ochii. Mai trebuie să-i vedeţi pecetea pe hoituri? A fost Gregor.

— De ce s-ar preface brigand Ser Gregor? întrebă Pycelle. Prin graţia lordului său suzeran, el stăpâneşte o fortăreaţă şi are pământul lui. E cavaler jurat.

— Un fals cavaler! făcu Ser Marq. Câinele turbat al Lordului Tywin.

— Lord Mână, zise Pycelle cu o voce înţepată, vă cer să-i reamintiţi acestui brav cavaler că Lordul Tywin Lannister este tatăl graţioasei noastre regine.

Vă mulţumesc, Mare Maester Pycelle, răspunse Ned. Mă tem că s-ar fi putut să uităm asta, dacă nu ne-aţi fi atras atenţia.

Din înaltul tronului său putea vedea bărbaţi strecurându-se pe uşa de la capătul sălii. Iepurii care se piteau în iarbă, presupunea el… ori şobolani care alergau să înşface bucara de brânză a reginei. O văzu, în treacăt, pe Septa Mordane la galerie, împreună cu fiica sa, Sansa, lângă ea. Ned simţi un val de furie; acesta nu era un loc pentru o copilă. Însă septa nu avusese de unde şti că înfăţişarea de azi avea să fie altceva decât vorbăria plicticoasă a prezentării jalbelor, aplanarea disputelor dintre avanposturile rivale şi hotărârea privind amplasarea pietrelor de hotar.

La masa de consiliu, Petyr Baelish îşi pierdu interesul în mătăsurile sale şi se aplecă înainte.

— Ser Marq, Ser Karyl, Ser Raymun, aş putea să vă pun o întrebare? Aceste avanposturi erau sub protecţia dumneavoastră. Unde eraţi când s-au petrecut aceste măceluri şi pârjoluri?

Ser Karyl Vance răspunse pe dată:

— Îl sprijineam pe tatăl meu, la trecătoarea de sub Dintele Aurit, la fel ca Ser Marq. Când vestea acestor nelegiuiri a ajuns la Ser Edmure Tully, el a trimis vorbă că ar trebui să adunăm un grup mic de luptători şi să-i găsim pe eventualii supravieţuitori, ca să-i aducem în faţa regelui.

Ser Raymun Darry luă cuvântul:

— Ser Edmure m-a chemat la Riverrun cu întreaga mea oştire. Eram în bivuac peste râu, în faţa zidurilor, aşteptându-i poruncile, atunci când vestea a ajuns la mine. Când am putut să mă reîntorc pe propriile mele pământuri, Clegane şi blestemaţii lui se aflau deja la Furca Roşie, călărind spre dealurile lui Lannister.

Degeţel îşi mângâia gânditor vârful bărbii.

— Şi dacă se reîntorc, ser?

— Dacă se întorc, le vom folosi sângele ca să udăm lanurile pe care le-au pârjolit, spuse Ser Marq Piper stârnit.

— Ser Edmure a trimis oameni în fiecare sat şi avan post aflat la o zi de călărit de la hotar, explică Ser KaryL Următorul năvălitor nu va mai scăpa aşa de uşor.

Iar asta-i exact ceea ce doreşte şi Lordul Tywin, se gândi Ned pentru el, sa atragă toată puterea de la Riverrun, să-l facă pe băiat să-şi împrăştie forţele. Fratele soţiei sale era tânăr şi mai degrabă galant decât înţelept. Va încerca să apere fiecare palmă din pământul său, să apere fiecare bărbat, femeie sau copil care i-a spus vreodată „lord”, iar Tywin Lannister era destul de viclean să ştie asta.

— Dacă pământurile voastre şi avanposturile sunt destul de sigure, începu Lordul Petyr, atunci ce anume^; cereţi tronului?

— Lorzii de pe Trident apără pacea regelui, răspunse Ser Raymun Darry. Lannisterii au încălcat jurământul. Cerem permisiunea de a pleca pentru a răspunde cum; se cuvine, oţel pentru oţel. Cerem dreptate pentru oamenii de rând de la Sherrer, din Oraşul Wendish şi de la Vadul Păpuşarului.

— Edmure este de acord că trebuie să-i plătim lui Gregor Clegane cu aceeaşi monedă de sânge, declară Ser Marq însă bătrânul lord Hoster ne-a poruncit să venim aici să cerem permisiunea regelui înainte de a lovi.

Atunci mulţumesc zeilor pentru bătrânul Lord Hoster. Tywin Lannister era şi vulpoi şi leu în egală măsură. Dacă îl trimisese, într-adevăr, pe Ser Gregor să pârjolească şi să ucidă, iar Ned nu avea nici o îndoială că o făcuse, avusese grijă să călărească numai la adăpostul nopţii, fără flamuri, dându-se drept bandit la drumul mare. Dacă Riverrun va riposta, Cersei şi tatăl ei vor insista că Tully au fost cei care au încălcat pacea regelui, nu Lannisterii. Numai zeii ştiau ce ar fi putut crede Robert.

Marele Maester Pycelle se ridicase din nou în picioare.

— Lord Mână, dacă aceşti oameni de nădejde cred că Ser Gregor şi-a încălcat jurământul cel sfânt pentru a distruge şi viola, lăsaţi-i să meargă la domeniul său şi să-şi rostească plângerile. Aceste crime nu intră în preocupările tronului. Lăsaţi-i să afle dreptatea Lordului Tywin.

— Peste tot este numai dreptatea regelui, îi spuse Ned. În nord, sud, est sau vest, tot ceea ce facem facem în numele lui Robert.

— Dreptatea regelui, zise Marele Maester Pycelle. Aşa este şi ar trebui să amânăm această chestiune până ce regele…

— Regele este la vânătoare, peste râu, şi s-ar putea să nu se întoarcă decât peste câteva zile, zise Lordul Eddard. Robert m-a însărcinat pe mine să stau în locul său şi să ascult cu urechile lui şi să vorbesc cu glasul său. Iar eu am de gând să fac exact asta… deşi, sunt de acord, trebuie să fi anunţat. Sub tapiserii zări o figură familiară. Ser Robar!

Ser Robar Royce făcu un pas înainte şi se înclină.

— Lordul meu.

— Tatăl tău vânează împreună cu regele, zise Ned. Le duci vestea despre ce s-a vorbit şi s-a făcut acum, aici?

— Îndată, lordul meu.

— Atunci, avem permisiunea dumneavoastră de a răzbuna pe Ser Gregor? întrebă tronul Marq Piper.

— Răzbunare? spuse Ned. Eu credeam că vorbiţi d dreptate. Pârjolirea lanurilor lui Clegane şi măcelărirea oamenilor săi nu vor reinstaura pacea regelui, ci do vor ostoi mândria voastră rănită. Îşi mută privirea în altă parte, înainte ca tânărul cavaler să poată vocifera nervos, şi se adresă sătenilor: Oameni din Sherrer, m vă pot da înapoi casele sau grânele, nici nu-i pot readu la viaţă pe morţii voştri. Dar vă pot oferi o mică dovadă de dreptate, în numele regelui nostru, Robert.

Toţi ochii din sală erau fixaţi asupra sa, în aşteptare, încet, Ned se ridică în picioare, trăgându-se de pe tron. prin puterea braţelor, piciorul zdrobit protestând. Făcu tot posibilul ca să ignore durerea; nu era momentul să-i lase să-i citească slăbiciunea. Primii Oameni credeau că judecătorul care cere condamnarea la moarte trebuie sa ridice săbia, iar nouă, în nord, încă ni se mai spune asta. Nu mi-ar plăcea să trimit pe altcineva să săvârşească uciderile în locul meu… Totuşi, se pare că nu am de ales Arătă spre piciorul zdrobit.

— Lord Eddard!

Strigătul răsunase din partea de vest a sălii, când un tinerel fercheş păşi înainte cu hotărâre. Fără armură, Ser Loras Tyrell părea chiar mai tânăr decât cei şaisprezece ani ai săi. Purta o tunică de mătase de un albastru-deschis, cu o centură de trandafiri din aur, sigiliul Casei sale. Vă rog să-mi lăsaţi mie onoarea de a acţiona în locul dumneavoastră. Daţi-mi mie această însărcinare, lordul meu, şi jur că nu am să vă dezamăgesc. Degeţel chicoti.

— Ser Loras, dacă vă trimitem singur, Ser Gregor ne expedia înapoi capul dumneavoastră cu o prună îndesată în gura aia frumoasă. Muntele nu este genul care se apleacă în faţa dreptăţii cuiva.

— Nu mă tem de Gregor Clegane, spuse Ser Loras semeţ.

Ned se aşeză încet pe fierul tronului deformat al lui Aegon. Ochii săi cătară spre feţele de lângă perete.

— Lord Beric, spuse el tare. Thoros din Myr, Ser Gladden, Lord Lothar. Bărbaţii făcură un pas înainte, unul câte unul. Fiecare dintre voi trebuie să adune câte douăzeci de oameni, să duceţi cuvântul meu la fortăreaţa lui Gregor. Douăzeci de oameni din propria mea gardă vă vor însoţi. Lord Beric Dondarrion, veţi prelua comanda, conform rangului dumneavoastră.

Tânărul lord cu părul roşcat-auriu se înclină.

— Precum porunciţi, Lord Eddard.

Ned înălţă vocea, în aşa fel încât să ajungă până în capătul celălalt al sălii tronului:

— În numele lui Robert din Casa Baratheon, Primul din Neamul său, Rege al Andalilor şi Rhonyarilor şi al Primilor Oameni, Stăpân al celor Şapte Regate şi Protector al Domeniului, prin cuvântul lui Eddard al Casei Stark, Mâna sa, vă poruncesc să vă duceţi cu toată graba spre tărâmul de la Apus, să traversaţi Furca Roşie de pe Trident, sub flamura regelui, şi să pogorâţi dreptatea regelui asupra falsului cavaler Gregor Clegane şi asupra tuturor celor care au participat la crimei lui. Îl dau în vileag, îl condamn şi-l deposedez de toate rangurile şi titlurile sale, de toate pământurile şi câştigurile şi bunurile deţinute, şi-l condamn la moarte. Zeii să aibă milă de sufletul său.

Când ecoul cuvintelor sale dispăru, Cavalerul Florilor rămăsese perplex.

— Lord Eddard, dar cum rămâne cu mine?

Ned privi în jos spre el. De la înălţime, Loras Tyrell părea aproape la fel de tânăr ca Robb.

— Nimeni nu se îndoieşte de valoarea dumneavoastră, Ser Loras, însă noi aici vorbim despre dreptate, pe când ceea ce căutaţi dumneavoastră pare să fie răzbunarea. Se uită din nou spre Lord Beric. Plecaţi la ivirea zorilor. Este cel mai bine ca toate astea să se facă repede. Ridică mâna. Tronul nu va mai asculta şi alte plângeri astăzi.

Alyn şi Porther urcară treptele abrupte, din fier, pentru a-l ajuta să coboare. Pe când îl duceau jos, putea simţi privirea îmbufnată a lui Loras Tyrell, însă băiatul plecase înainte ca Ned să ajungă pe podeaua sălii tronului.

Varys aduna hârtiile de pe masa consiliului, aflată lapicioarele tronului de fier. Degeţel şi Marele Maester Pycelle plecaseră deja.

— Sunteţi un om mai aprig decât mine, lordul meu, spuse eunucul cu glas moale.

— Cum aşa, Lord Varys? întrebă Ned repezit. Piciorul îi pulsa de durere şi nu avea stare pentru jocuri de cuvinte.

— Dacă aş fi fost eu acolo, sus, l-aş fi trimis pe Ser Loras. Atât de mult şi-a dorit să meargă… Iar un bărbat care-i are pe Lannisteri ca duşmani ar face bine dacă s-ar împrieteni cu Tyrell.

— Ser Loras e tânăr, zise Ned. Aş îndrăzni să spun că va depăşi dezamăgirile.

— Dar Ser Ilyn? Eunucul îşi mângâia unul dintre obrajii rotunjiţi şi pudraţi. În fond, el reprezintă Dreptatea Regelui. Trimiterea altora să-i facă treaba… ar putea fi considerată de unii o ofensă gravă.

— Nu am intenţionat să aduc vreo jignire. Într-adevăr, Ned nu se încredea în cavalerul mut. Dar asta poate pentru că nu-i plăceau execuţiile. Îţi reamintesc că cei din neamul Payne sunt stegarii Casei Lannister. Am crezut că este cel mai bine să aleg oameni care nu sunt datori cu nimic Lordului Tywin.

Foarte prudent aţi procedat, fără nici o îndoială, făcu Varys. Totuşi, am avut ocazia să-l văd pe Ser Ilyn, aflat în spatele sălii, holbându-se la noi cu ochii aceia ai lui, spălăciţi, şi trebuie să spun că nu părea prea încântat, deşi e greu de ştiut ce-i cu cavalerul nostru tăcut. Sper să-şi depăşească şi el dezamăgirile. Îi place atât de mult munca sa…