Urzeala tronurilor

TYRION

— Vrei să mănânci? întrebă Mord cu o căutătură încruntată. În mâna cu degete scurte şi butucănoase ducea o farfurie cu fasole unsuroasă.

Tyrion Lannister era înfometat, dar se feri să lase bruta să-l vadă hămesit.

— O pulpă de miel ar fi numai bună, zise el de pe maldărul de paie murdare din colţul celulei sale. Poate şi cu o garnitură de mazăre cu ceapă, ceva pâine proaspăt coaptă, unt şi o butelcă de vin fiert, să meargă bine pe gât. Sau bere, dacă e mai mic deranjul. Nu încerc să fac pe năzurosul.

— E fasole, spuse Mord. Uite.

Întinse farfuria. Tyrion oftă. Temnicerul era un monument de prostie, cu dinţi maronii, putrezi, şi ochi mici, întunecaţi. Partea stângă a feţei sale era stâlcită de o cicatrice, acolo unde o secure îi tăiase urechea şi o parte din obraz. Pe cât era de urât, pe atât era de previzibil, însă Tyrion era cu adevărat flămând. Se întinse spre farfurie.

Mord o trase înapoi, rânjind.

— E aici, zise, ţinând-o departe de atingerea lui Tyrion. Piticul se ridică ţeapăn în picioare; îl dureau toate încheieturile.

— Trebuie să jucăm această prostie la fiecare masă? Făcu o nouă încercare de a ajunge la fasole.

Mord sări îndărăt, rânjind cu dinţii lui putrezi.

— Aici, piticanie. Întinse farfuria la o lungime de braţ, afară, acolo unde se termina celula şi începea văzduhul. Nu vrei să mănânci? Aici. Vino aici.

Mâinile lui Tyrion erau prea scurte ca să ajungă la farfurie şi nu avea de gând să se apropie de margine. N-ar fi trebuit decât ca Mord să-l îmbrâncească uşor cu burdihanul lui alb şi Tyrion ar fi sfârşit ca o împroşcătură roşiatică pe pietrele de la Cer, aşa cum păţiseră şi alţi prizonieri la Eyrie de-a lungul secolelor.

— Dacă stau să mă gândesc bine, nu mi-e deloc foame, declară el, retrăgându-se într-un colţ al celulei.

Mord mârâi şi-şi desfăcu degetele groase. Vântul înşfacă farfuria întorcând-o pe dos, în cădere. Câteva boabe de fasole fură aruncate înapoi spre ei în timp ce restul dispăru. Temnicerul începu să râdă, burdihanul cutremurându-i-se ca un castron cu budincă. Tyrion simţi un val de furie.

— Fiu de fund plin de vărsat, îl repezi el, sper să crapi de cufureală cu sânge.

Pentru asta, Mord îi dădu un şut zdravăn, înfigându-şi cizma cu vârf oţelit între coastele lui Tyrion.

— Îmi retrag cuvintele! icni el, încovrigându-se peste paie.

— Te omor cu mana mea, jur! Uşa grea, prinsă în benzi de oţel, se trânti închizându-se. Tyrion auzi zdrăngănitul cheilor.

Pentru un om de statura lui, fusese pedepsit cu o gură periculos de afurisită, se gândi el, târându-se înapoi în colţul a ceea ce Arrynii numeau, în bătaie de joc, temniţa lor. Se încovrigă sub pătura subţire care constituia singurul lui aşternut, holbându-se la strălucirea cerului albastru, gol, şi la munţii îndepărtaţi care păreau că nu se mai termină, dorindu-şi să aibă cu el mantia din blană pe care o câştigase de la Marillion, la zaruri, după ce menestrelul o furase de pe cadavrul şefului briganzilor. Blana mirosea a sânge şi a mucegai, dar era groasă, călduroasă. Mord i-o luase în clipa în care dăduse cu ochii de ea.

Vântul trăgea de pătura lui în rafale, ca nişte gheare ascuţite. Celula era jalnic de mică, chiar şi pentru un pitic. Nici doi metri lungime, iar acolo unde ar fi trebuit să fie un perete, acolo unde ar fi fost un perete într-o temniţă adevărată, podeaua se termina brusc şi începea cerul. Avea aer curat şi lumină din belşug, iar noaptea vedea stelele şi luna, însă Tyrion ar fi dat toate astea, într-o clipă, pe cea mai rece şi mai întunecată gaură din măruntaiele fortăreţei Casterly Rock.

— Ai să zbori, îi promisese Mord când îl azvârlise în celulă. Douăzeci de zile, poate treizeci. Apoi ai să zbori.

Arrynii aveau singura temniţă din regat din care prizonierii puteau scăpa după voia lor. În prima zi, după ce-şi făcuse curaj timp de câteva ore, Tyrion se aşezase pe burtă la marginea celulei, scoţându-şi capul cât putea de mult, şi privise în jos. Cerul era la două sute de metri mai jos, iar intre ei nu exista decât văzduhul. Dacă-şi lungea gâtul, putea vedea celelalte celule la dreapta şi la stânga şi deasupra. Era ca o albină într-un fagure, iar cineva-i smulsese aripile.

În celulă era rece, iar vântul urla zi şi noapte, şi ce era mai rău, podeaua era înclinată. Chiar dacă foarte uşor, era destul. Se temea să închidă ochii, de frică să nu se rostogolească în somn şi să se trezească, în plină teroare, în timp ce aluneca dincolo de margine. Nici nu era de mirare că această celulă îi înnebunea pe oameni.

Să mă salveze zeii, scrisese pe zid unul dintre locatarii dinaintea lui folosind ceea ce suspecta că fusese sânge, albastrul mă cheamă. Prima dată,. Tyrion se întrebase cine fusese şi ce se întâmplase cu el; mai târziu, decisese că ar fi mai bine să nici nu ştie.

Dacă şi-ar fi ţinut gura…

Mizerabilul acela de băiat începuse totul, privind de sus la el, de pe un tron din lemn sculptat, sub flamurile cu luna şi şoimul Casei Arryn. Tyrion Lannister fusese privit de sus întreaga sa viaţă, dar foarte rar de un băiat de şase ani cu ochi urduroşi, care avea nevoie de perne mari sub el ca să se ajungă la înălţimea unui bărbat.

— El este omul cel rău? întrebase băiatul strângându-şi păpuşa.

— El este, spusese Lady Lysa de pe tronul mai mic de lângă al lui. Era toată în albastru, pudrată şi parfumată pentru peţitorii care-i umpleau curtea.

— E atât de mic, zise Lordul de Eyrie chicotind.

— Acesta-i Tyrion Pezevenghiul, din Casa Lannister, care ţi-a ucis tatăl. Îşi ridicase vocea ca să fie auzită pe întreaga lungime a Marii Sălii Eyrie, reverberând în pereţii albi ca laptele şi în coloanele zvelte, astfel încât să o audă fiecare om. El a ucis Mâna Regelui!

— Oh, tot eu l-am omorât şi pe el? spusese Tyrion, ca un smintit.

Acel moment ar fi fost foarte potrivit ca să-şi ţină gura închisă şi capul plecat. Acum îşi dădea seama; pe cele şapte iaduri, ştiuse asta şi atunci. Marea Sală a Arrynilor era lungă şi austeră, cu o răceală respingătoare impregnată în pereţii de marmură albă cu vinişoare albastre, însă feţele din jurul lui fuseseră de departe mai reci. Puterea lui Casterly Rock era departe, iar aici, în Valea lui Arryn, Lannisterii nu aveau nici un prieten. Supuşenia şi tăcerea ar fi fost cele mai bune paveze ale sale.

Însă starea lui Tyrion fusese prea jalnică pentru a simţi asta. Spre ruşinea sa, se împleticise în ultima parte a ascensiunii de o zi spre Eyrie, picioarele sale pricăjite fuseseră incapabile să-l ducă mai departe. Bronn îl purtase în spate tot restul drumului, iar umilinţa turnase gaz peste focul furiei sale.

— Pare-se că am fost un omuleţ cam ocupat, spusese el cu un sarcasm amar. Mă întreb când am găsit timp să săvârşesc toate aceste omoruri şi ticăloşii.

Ar fi trebuit să-şi fi amintit cu cine avea de-a face. Lysa Arryn şi fiul ei slăbănog şi aproape prostănac nu erau cunoscuţi pentru bunătatea sau înţelepciunea lor.

— Pezevenghiule, spusese Lysa cu răceală, îţi vei păzi limba aia afurisită şi-i vei vorbi politicos fiului meu, altfel îţi promit că vei avea motive să regreţi. Aminteşte-ţi unde te afli. Aici este Eyrie, iar cei pe care-i vezi în jurul tău sunt cavalerii din Vale, bărbaţi adevăraţi, care l-au iubit pe Jon Arryn. Oricare dintre ei ar muri pentru mine.

— Lady Arryn, dacă mi se întâmplă ceva, fratele meu Jaime, va fi bucuros să-i vadă murind chiar.

Chiar în clipa în care scuipase aceste cuvinte, Tyrion le simţise sminteala.

— Poţi zbura, Lord Lannister? întrebase Lady Lysa. Au piticii aripi? Dacă nu, ar fi mai înţelept din partea ta să ţii pentru tine următoarele ameninţări care-ţi vin în minte.

— Nu am rostit nici un fel de ameninţări, spusese Tyrion, ci o promisiune.

Micul Lord Robert sărise în picioare^ atât de furios, încât scăpase păpuşa.

— Nu ne poţi face nimic, uriaşe el. Nimeni nu ne poate atinge aici. Spune-i, mamă, spune-i că nu ne poate face nimic aici.

Obrazul băiatului începuse să se zbată.

— Eyrie este inexpugnabil, declară calmă Lysa Arryn. Îl trase lângă ea pe fiul său, ţinându-l în îmbrăţişarea protectoare a braţelor ei albe şi grăsulii. Pezevenghiul încearcă să ne sperie, scumpul meu. Lannisterii sunt toţi nişte mincinoşi. Nimeni nu se atinge de dragul meu băiat.

Era cât se poate de adevărat; avea, fără îndoială, dreptate. Când văzuse cât îi trebuise ca să ajungă până aici, Tyrion îşi putuse imagina foarte bine ce-ar fi fost pentru un cavaler să facă drumul până sus, luptând în armură, în vreme ce de deasupra curgeau valuri de săgeţi şi bolovani, iar duşmanul i se împotrivea la fiecare pas. Nici măcar coşmar nu era un cuvânt potrivit pentru a descrie asta. Nu era de mirare că Eyrie nu fusese cucerit niciodată.

Cu toate acestea, Tyrion nu izbutise să-ţi ţină gura.

— Nu e inexpugnabil, făcuse el, ci mai degrabă incomod.

Tânărul Robert arătase în jos, cu mâna tremurândă.

— Eşti un mincinos! Mamă, vreau să-l văd zburând. Doi străjeri cu mantii azurii îl apucaseră pe Tyrion de mâini, ridicându-l de la podea. Numai zeii ştiau ce s-ar fi putut întâmpla dacă nu ar fi fost Catelyn Stark de faţă.

— Soră, strigase ea de unde stătea, la picioarele tronurilor. Te implor să-ţi aminteşti că acest om este prizonierul meu. Iar eu nu vreau să i se facă nici un rău.

Lysa Arryn privise o clipă cu răceală spre sora ei, apoi se ridicase şi coborâse spre Tyrion, robele ei lungi unduindu-i-se în urmă. Pentru o clipă, el se temuse că-l va lovi, dar în loc de asta, ea ordonase străjerilor să-i dea drumul. Oamenii ei îl lăsaseră brusc la podea, iar picioarele i se tăiaseră sub el. Căzu.

Fără îndoială că oferise un spectacol de pomină pe când se chinuise să se ridice în genunchi, doar pentru a simţi cum piciorul drept îi era cuprins de spasme, lucru care-l făcuse să cadă din nou. În Sala Mare a Arrynilor bubuiră hohote de râs.

— Micul oaspete al surorii mele este prea obosit ca să stea în picioare, anunţase Lady Lysa. Ser Vardis, duceţi-l jos, în temniţă. O perioadă de odihnă într-una dintre celulele noastre cereşti îi va face foarte bine.

Străjerii îl smuciseră în sus, ridicându-l. Tyrion Lannister se clătinase între ei, păşind nesigur, cu faţa roşie de ruşine.

— Nu voi uita toate astea, le spusese el tuturor pe când îl duceau afară.

Şi nu uitase, nicidecum. La început se consolase cu gândul că prizonieratul său nu putea dura mult. Lysa Arryn voia să-l umilească, asta era tot. Va trimite după el din nou, cât de curând. Dacă nu ea, atunci Catelyn Stark va vrea să-l interogheze. De data asta, avea intenţia de a-şi păzi limba mai cu grijă. Nu ar fi îndrăznit să-l ucidă pe loc; era, totuşi, un Lannister de Casterly Rock, iar dacă-i vărsau sângele, ar fi însemnat război. Sau cel puţin aşa îşi spunea el.

Acum nu mai era chiar sigur. Poate că duşmanii lui voiau să-l lase să putrezească aici, dar se temea că nu ar fi avut puterea de a putrezi multă vreme. Era tot mai slăbit, cu fiecare zi, şi era doar o chestiune de timp până ce îmbrâncelile şi loviturile lui Mord i-ar fi provocat răni serioase, asta dacă nu cumva temnicerul l-ar fi lăsat să moară de foame mai întâi. Încă vreo câteva nopţi de foame şi frig şi albastrul va începe să-l cheme şi pe el.

Se întrebase ce se întâmpla dincolo de zidurile celulei sale, aşa cum erau ele. Lordul Tywin trimisese, fără îndoială, călăreţi imediat ce vestea ajunsese la el. Jaime s-ar putea să conducă o armată întreagă prin defileele Munţilor Lunii, chiar în clipa asta… dacă nu cumva o luase spre nord, împotriva castelului Winterfell. Dar oare bănuia cineva din afara Văii unde-l dusese Catelyn Stark? Se întreba ce va face Cersei când îi va ajunge vestea la urechi. Regele ar fi putut ordona eliberarea lui, dar asculta Robert de regina lui şi de Mână? Tyrion nu-şi făcea nici un fel de iluzii în privinţa dragostei regelui pentru sora lui.

Dacă Cersei îşi păstrase acelaşi spirit, ar insista ca regele însuşi să-l judece pe Tyrion. Nici chiar Ned Stark nu ar putea obiecta la asta, nu fără a terfeli onoarea unui rege. Iar Tyrion ar fi chiar încântat să-şi încerce norocul la o judecată. Indiferent ce crime i s-ar fi pus în seamă, Casa Stark nu avea nici o dovadă pentru ceva, din câte-şi putuse el da seama. Să-i lase să-şi prezinte plângerile înaintea Tronului de Fier şi a lorzilor domeniului. Va fi sfârşitul lor. Dacă Cersei era destul de isteaţă ca să priceapă asta…

Tyrion Lannister oftă. Surorii sale nu-i lipsea o anume viclenie, însă mândria o orbea. Va vedea insulta în asta, dar nu şi posibilităţile. Iar Jaime era chiar şi mai rău, repezit, încăpăţânat şi iute la mânie. Fratele lui nu desfăcea niciodată un nod când îl putea tăia în două cu sabia.

Se întrebă care dintre ei trimisese unealta ucigaşă să-l amuţească pe veci pe băiatul Stark şi dacă puseseră la cale moartea Lordului Arryn. Dacă bătrâna Mână fusese ucisă, fusese ceva foarte dibaci şi subtil. Bărbaţii de vârsta lui mureau adesea de pe urma vreunei boli năprasnice. Spre deosebire de asta, trimiterea la Brandon Stark a unui prostănac înarmat cu un pumnal furat i se păru de o stângăcie incredibilă. Şi nici nu era atât de ciudat, dacă se gândea la asta…

Tyrion se înfiora. Deci plutea o bănuială groaznică asupra sa. Poate că lupul străvechi şi leul nu erau singurele fiare din pădure, iar dacă era adevărat, cineva se folosea de el ca de o simplă unealtă. Tyrion Lanniser detesta să fie folosit.

Trebuia să plece de aici şi încă repede. Şansele sale de a-l doborî pe Mord erau minime, şi nimeni nu-l va scoate din celulă pe o frânghie de şase sute de paşi lungime, aşa că va trebui să-şi negocieze singur eliberarea. Gura sa îl adusese în celulă, aşa că tot ea trebuia să-l scoată de aici.

Tyrion se ridică în picioare, făcând tot ce putea ca să ignore înclinarea podelei, cu mereu subtila sa atracţie spre margine. Bătu cu pumnul în uşă.

— Mord! Temnicer! Mord, vino aici! Se văzu nevoit să strige vreme de zece minute până ce auzi paşii grei. Făcu un pas în spate cu o clipă înainte ca uşa să se deschidă cu o bubuitură.

— Faci zgomot, mormăi Mord cu ochii injectaţi. Atârnată de mâna lui grăsulie, era o curea de piele lată şi groasă, cu un capăt înfăşurat pe pumn.

Nu le arăta niciodată că-ţi este teamă, îşi aminti Tyrion.

— Cum ţi-ar plăcea să fii bogat? întrebă el. Mord îl lovi. Răsucise cureaua înapoi, molatic, însă pielea îl atinsese pe Tyrion în sus, pe braţ. Forţa loviturii îl făcu să se clatine, iar de durere scrâşni din dinţi.

— Gura, piticule, îl avertiză Mord.

— Aur, zise Tyrion, cu un zâmbet prefăcut. Casterly Rock e plin de aur… Ahhhh… De astă dată lovitura fu una directă, iar Mord puse mai multă forţă în răsucirea curelei, făcând-o să pocnească şi să zvâcnească. Îl izbi pe Tyrion în coaste, iar el căzu în genunchi, strângând din ochi. Se forţă să privească în sus, spre temnicerul său.

— La fel de bogat precum Lannisterii, zise el cu o respiraţie hârâită. Aşa se spune…

Mord mârâi. Cureaua fluieră prin aer şi-l lovi pe Tyrion direct peste faţă. Durerea fu atât de atroce, încât nici nu-şi aminti când căzuse, însă când deschise ochii din nou, era pe podeaua celulei. Urechea-i tiuia, iar gura-i era plină de sânge. Se forţă să se agate de ceva, pentru a se ridica, iar degetele sale se crispară în aer. Tyrion îşi retrase mâna cât de repede putu, de parcă i-ar fi fost opărită, şi încercă să-şi oprească respiraţia. Căzuse chiar la marginea celulei, la o palmă de albastru.

— Mai spui?

Mord ţinea cureaua între pumni şi trase brusc de ea. Pocnitura îl făcu pe Tyrion să tresară. Temnicerul râse.

Nu mă va împinge, îşi zise Tyrion cu disperare, pe când se târa de lângă margine. Catelyn Stark mă vrea viu, nu îndrăzneşte să mă ucidă. Îşi şterse sângele de pe buze cu dosul palmei, rânji şi spuse:

— Asta a fost una ţeapănă de tot, Mord. Temnicerul îi aruncă o privire piezişă, însă, de data asta, Tyrion fu în stare să se ferească. Luă lovitura ştearsă, peste umăr, nimic mai mult.

— Aur, repetă el mergând îndărăt, ca un rac, mai mult aur decât ai putea vedea în toată viaţa ta. Destul cât să-ţi cumperi pământ, femei, cai… Ai putea ajunge şi lord. Lord Mord. Tyrion fu podidit de. un val de sânge şi flegmă, pe care-l scuipă spre cer.

— Nu aur, făcu Mord.

Mă ascultă! se gândi Tyrion.

— M-au uşurat de pungă atunci când m-au prins, dar aurul este tot al meu. Catelyn Stark poate lua pe cineva în captivitate, dar nu se va repezi să-l jefuiască. Asta n-ar fi deloc onorabil. Ajută-mă şi tot aurul va fi al tău.

Cureaua lui Mord plesni, dar fu o lovitură lipsită de vlagă, leşinată, lentă şi dispreţuitoare. Tyrion prinse pielea cu mâna şi o ţinu aşa.

— Nu există nici un risc pentru tine. Tot ce trebuie să faci este să trimiţi un mesaj.

Temnicerul smuci cureaua din strânsoarea lui Tyrion.

— Mesaj, zise el, de parcă nu ar mai fi auzit niciodată acest cuvânt. Încruntarea îi săpa şanţuri pe frunte.

— M-ai auzit, stăpâne. Doar atât, du cuvintele mele la urechea doamnei. Spune-i… Ce? Ce ar putea-o îmbuna pe Lysa Arryn? Lui Tyrion îi veni brusc inspiraţia… Spune-i că vreau să-mi mărturisesc crimele.

Mord ridică braţul şi Tyrion se chirci în aşteptarea unei noi lovituri, însă temnicerul ezită. Suspiciunea şi lăcomia se războiau în ochii lui. Voia aurul, dar se temea de un vicleşug; avea aerul cuiva care fusese înşelat de nenumărate ori.

— E o minciună, mormăi el sumbru. Piticul mă vicleneşte.

— Am să-ţi las promisiunea în scris, făgădui el.

Unii dintre analfabeţi dispreţuiau meşteşugul scrisului; alţii păreau să nutrească un respect aproape religios pentru cuvântul scris, de parcă ar fi fost vreun soi de vrajă. Din fericire, Mord făcea parte din ultima categorie. Temnicerul coborî cureaua.

— Să scrii de aur. Mult aur.

— Oh, mult aur, îl asigură Tyrion. Punga a fost o nimica toată, prietene. Fratele meu poartă o armură din aur.

De fapt, armura lui Jaime era placată cu oţel, însă acest prostănac nu şi-ar fi putut da seama de diferenţă. Mord răsucea cureaua pe degete cu un aer gânditor, dar în cele din urmă cedă şi plecă după hârtie şi cerneală. După ce scrisoarea fu aşternută, temnicerul se încruntă bănuitor spre ea.

— Acum trimite mesajul, îl îndemnă Tyrion. Dormea, scuturat de frisoane, când veniră să-l ia, târziu, în aceeaşi noapte. Mord deschise uşa, dar păstră tăcerea. Ser Vardis Egen îl trezi pe Tyrion cu vârful cizmei.

— Ridică-te, Pezevenghiule. Stăpâna mea vrea să te vadă.

Tyrion se frecă la ochi şi afişă o grimasă pe care n-o simţea.

— Nici nu-i de mirare că vrea, dar ce te face să crezi că şi eu vreau asta?

Ser Vardis se încruntă. Tyrion şi-l amintea foarte bine din anii pe care-i petrecuse la Debarcaderul Regelui, în calitate de comandant al gărzii. O faţă pătrată, păr argintiu, bine făcut şi fără nici un pic de umor.

— Nu-mi pasă de dorinţele tale. Ridică-te, ori pun eu să te ia de jos.

Tyrion se ridică nesigur în picioare.

— E o noapte rece, făcu el într-o doară, iar în înalta Sală este atât de mult curent! N-aş vrea să răcesc. Mord, dacă eşti atât de bun, adu-mi mantia.

Temnicerul se strâmbă la el, cu o expresie bănuitoare.

— Mantia mea, repetă Tyrion. Blana pe care mi-ai luat-o ca s-o pui la păstrare. Îţi aminteşti, doar.

— Adu-i blestemata aia de mantie, zise Ser Vardis. Mord nu îndrăznea să vocifereze. Îi aruncă lui Tyrion o privire încărcată de promisiunea unei viitoare răzbunări, dar se duse după mantie. Când i-o aranja la gât, Tyrion zâmbi.

— Mulţumirile mele. Mă voi gândi la tine ori de câte ori o voi purta. Trase pe umărul drept faldurile lungi şi simţi căldură pentru prima oară după atâtea zile. Condu-mă, Ser Vardis.

Înalta Sală a Arrynilor era luminată de strălucirea a cincizeci de torţe, arzând în suporturile de pe pereţi. Lady Lysa era înveşmântată în mătăsuri negre, cu blazonul lunii şi şoimului ţesut pe piept din şiraguri de perle. Din moment ce nu părea gata să se alăture Rondului de Noapte, Tyrion nu-şi putu imagina altceva decât că decisese că hainele de doliu erau cele mai potrivite pentru a asculta o mărturisire. Părul ei lung, roşcat, împletit cu dichis, îi cădea pe umărul stâng. Tronul mai înalt de lângă ea era gol; fără îndoială, micul Lord de Eyrie se culcase, tremurând în somn. Tyrion era bucuros măcar pentru asta.

Făcu o plecăciune adâncă şi-şi îngădui să arunce o privire prin sală. Lady Arryn îşi convocase cavalerii şi suita pentru a-i asculta mărturisirea, exact cum nădăjduise el. Văzu chipul brăzdat al lui Ser Brynden Tully şi cel rotofei al lui Ser Nestor Royce. Lângă Nestor stătea un bărbat mai tânăr, cu favoriţi negri, aspri, care nu putea fi altul decât moştenitorul său, Ser Albar. Erau reprezentate majoritatea Caselor importante din Vale. Tyrion îi remarcă şi pe Ser Lyn Corbray, subţire ca o sabie, pe Lord Hunter cu picioarele lui gutoase, pe văduva Waynwood, înconjurată de fiii ei. Alţii aveau blazoane pe care nu le cunoştea: lancea frântă, vipera verde, turnul arzând, potirul înaripat.

Printre lorzii din Vale erau şi câţiva dintre însoţitorii săi de drum; Ser Rodrik Cassel, palid şi suferind de pe urma rănilor doar pe jumătate vindecate, stătea alături de Ser Willis Wode. Marillion, menestrelul, îşi găsise o nouă harfă. Tyrion zâmbi; indiferent ce avea să se întâmple în această noapte aici, el nu-şi dorea să se petreacă în secret, şi nimeni nu era mai potrivit ca un menestrel să răspândească povestea.

În spatele sălii, Bronn se sprijinea de o coloană. Ochii negri ai călăreţului liber erau fixaţi asupra lui Tyrion, iar mâna lui se odihnea nepăsătoare pe mânerul sabiei. Tyrion îi adresă o privire lungă şi întrebătoare…

Catelyn Stark vorbi prima.

— Doreşti să-ţi mărturiseşti crimele, ni s-a spus.

— Da, doamna mea, răspunse Tyrion. Lysa Arryn îi zâmbi surorii sale.

— Celulele cerului îi înmoaie întotdeauna. Zeii îi pot vedea acolo, şi nu există nici un petic de întuneric unde să se ascundă.

— Mie nu mi se pare deloc înmuiat, răspunse Lady Catelyn.

Lady Lysa nu-i acordă nici o atenţie.

— Spune ce ai de spus, îi porunci lui Tyrion. Rostogoleşte zarurile, se gândi el, aruncând încă o ocheadă spre Bronn.

— De unde să încep? Sunt un mic ticălos, mărturisesc asta. Crimele şi păcatele mele sunt nenumărate, domnii şi doamnele mele. M-am culcat cu tot felul de târfe, nu o dată, ci de sute de ori. Am dorit moartea tatălui meu, lordul, şi a surorii mele, graţioasa noastră regină deopotrivă. În spatele lui, cineva chicoti. Nu mi-am tratat întotdeauna servitorii cu blândeţe. Am jucat. Ba chiar am şi trişat, roşesc mărturisind şi asta. Am spus multe lucruri crude şi rele despre nobilii lorzi şi despre doamnele de la curte. Asta smulse un hohot general. O dată, am…

— Linişte! Chipul rotund şi palid al Lysei Arryn se făcuse stacojiu. Ce crezi că faci aici, piticule?

Tyrion îşi lăsă capul pe o parte.

— Cum ce? îmi mărturisesc crimele, doamna mea… Catelyn Stark făcu un pas înainte.

— Eşti acuzat de a fi trimis un ucigaş năimit să-mi omoare fiul, Bran, în patul său, precum şi de plănuirea uciderii Lordului Jon Arryn, Mâna Regelui.

Tyrion ridică neajutorat din umeri.

— Mă tem că nu pot mărturisi crimele acestea. Nu ştiu nimic de nici un fel de omoruri.

Lady Lysa se ridică de pe tronul ei din lemn sculptat.

— Nu admit să fiu bătaia de joc a nimănui. Ţi-ai făcut micul tău număr, Pezevenghiule. Bănuiesc că te-a încălzit asta. Ser Vardis, du-l înapoi în temniţă… Dar de data asta, găseşte-i o celulă mai mică, cu podeaua înclinată mai mult.

— Aşa se face dreptate în Vale? tună Tyrion, atât de tare încât şi Ser Vardis îngheţă o clipă. Onoarea se opreşte la Poarta însângerată? Mă acuzaţi de crime, iar eu le neg, aşa că mă azvârliţi într-o celulă deschisă, să îngheţ şi să flămânzesc.

Îşi înălţă capul, oferindu-le tuturor o privelişte măreaţă a urmelor pe care i le lăsase Mord pe faţă.

— Unde-i dreptatea regelui? Sau nu face Eyrie parte din cele Şapte Regate? Sunt acuzat, spuneţi voi. Foarte bine. Cer un proces! Lăsaţi-mă să vorbesc şi lăsaţi ca adevărul sau minciunile mele să fie judecate deschis, în faţa zeilor şi a oamenilor.

Un murmur surd umplu înalta Sală. Tyrion ştiu că le venise de hac. Era nobil ereditar, fiul celui mai puternic dintre lorzii de pe domeniu, fratele reginei. Nu i se putea refuza un proces. Străjerii în mantii azurii începuseră să se îndrepte spre Tyrion, însă Ser Vardis îi opri şi privi spre Lady Lysa. Gura ei mică se rotunji într-un zâmbet nerăbdător.

— Dacă te judecăm şi vei fi găsit vinovat pentru crimele de care eşti acuzat, atunci, prin propriile legi ale regelui, va trebui să plăteşti cu sânge. Nu avem nici un călău în Eyrie, lord Lannister. Deschideţi Uşa Lunii.

Şirurile privitorilor se despărţiră. Între două coloane subţiri din marmură se vedea o uşă îngustă din lemn, cu o semilună sculptată în lemnul alb. Cei care se aflau mai aproape se traseră îndărăt când doi dintre străjeri mărşăluiră spre ea. Unul dintre ei ridică zăvoarele grele din bronz; cel de-al doilea deschise uşa spre interior. Mantiile albastre se ridicară fâlfâind pe umerii lor, umflate de o rafală de vânt care pătrunse mugind prin uşa deschisă. Dincolo de ea, se întindea vastitatea cerului nopţii, presărat cu stele reci şi nepăsătoare.

— Iată dreptatea regelui, zise Lysa Arryn. Flăcările torţelor tremurară ca nişte flamuri de-a lungul pereţilor, iar ici şi colo, cele istovite se stinseră.

— Lysa, cred că nu este înţelept, spuse Catelyn Stark când vântul negru vâjâi prin sală.

Sora ei nu o băgă în seamă.

— Vrei un proces, Lord Lannister. Prea bine, vei avea unul. Fiul meu va asculta orice vrei să spui şi-i vei asculta judecata. Apoi, vei putea pleca… pe o uşă sau pe alta.

Arăta atât de încântată de sine, se gândi Tyrion, şi nici nu era de mirare. Cum ar fi putut un proces să-i strice planurile când molâul de fiu-său era judecătorul? Tyrion privi spre Uşa Lunii. Mamă, vreau să-l văd zburând! spusese băiatul. Oare pe câţi îi mai trimisese pe uşă, până acum, micul mucos mizerabil?

— Vă mulţumesc, buna mea doamnă, dar nu văd de ce l-am deranja pe Lordul Robert, spuse Tyrion politicos. Zeii cunosc adevărul nevinovăţiei mele. Prefer verdictul lor, nu judecata oamenilor. Cer o judecată prin luptă.

— O furtună de hohote de râs erupse în înalta Sală a Arrynilor. Lordul Nestor Royce pufni, Ser Willis chicotea, Ser Lyn Corbray hohotea, iar ceilalţi îşi dădură capul pe spate şi râseră până ce lacrimile li se prelinseră pe faţă. Marillion scoase o notă şuie din harfa de lemn, mângâindu-i corzile cu degetele lui betegite. Chiar şi vântul părea că fluieră batjocoritor când se repezi cu un vaiet ascuţit prin Uşa Lunii.

Ochii apoşi, albaştri, ai Lysei Arryn îi oglindeau descumpănirea. O luase prin surprindere.

— Ai acest drept, asta-i sigur.

Tânărul cavaler cu vipera verde brodată pe pieptarul tunicii păşi înainte şi puse un genunchi pe podea.

— Doamna mea, vă implor să mă lăsaţi să vă reprezint cauza.

— Onoarea ar trebui să fie a mea, zise bătrânul Lord Hunter. Pentru dragostea pe care i-am purtat-o soţului dumneavoastră, lordul, lăsaţi-mă să-i răzbun moartea.

— Tatăl meu l-a slujit cu credinţă pe Lordul Jon, în calitate de înalt Administrator al Văii, bubui Ser Albar Royce. Lăsaţi-mă să-l reprezint acum pe fiul său.

— Zeii sunt de partea celui curat, spuse Ser Lyn Corbray; totuşi, adesea soarta este în favoarea celui cu sabia cea mai sigură. Cu toţii ştim cine este acesta.

Zâmbi cu modestie.

Alţi bărbaţi vorbiră deodată, luptându-se să se facă auziţi. Tyrion găsi că era descurajant să vadă câţi necunoscuţi se înghesuiau să-l omoare. Poate că, la urma urmei, nu fusese deloc un plan prea isteţ.

Lady Lysa ridică mâna, cerând linişte.

— Vă mulţumesc, lorzii mei, precum ştiu că şi fiul meu v-ar mulţumi dacă ar fi acum cu noi. Nici un bărbat de pe cuprinsul celor Şapte Regate nu este atât de curajos şi de credincios precum cavalerii din Vale. Dacă mi-ar sta în putere, v-aş oferi tuturor această onoare. Cu toate astea, nu pot decât să-l aleg pe unul dintre voi. Făcu un gest. Ser Vardis Egen, ai fost mâna dreaptă a soţului meu, lordul. Vei fi reprezentantul nostru.

Ser Vardis fusese singurul care tăcuse.

— Doamna mea, zise el grav, lăsându-se într-un genunchi, rogu-vă, daţi această sarcină altcuiva, eu nu am nici o aplecare pentru asta. Omul nici măcar nu-i luptător. Uitaţi-vă la el. Un pitic, pe jumătate cât mine, şi cu picioare de stârpitură. Ar fi o ruşine măcelărirea lui, şi să mai spunem că s-a făcut dreptate.

Oh, excelent, se gândi Tyrion.

— Sunt de acord.

Lysa-i aruncă o privire.

— Ai cerut judecată prin luptă.

— Iar acum cer un reprezentant, aşa cum aţi ales şi dumneavoastră. Fratele meu, Jaime, va fi bucuros să facă asta, ştiu.

— Scumpul tău de Regicid se află la sute de leghe de aici, i-o tăie Lysa Arryn.

— Trimiteţi o pasăre cu un mesaj pentru el. Voi aştepta bucuros sosirea sa.

— Îl vei înfrunta pe Ser Vardis, mâine.

— Menestrelule, zise Tyrion întorcându-se spre Marillion, când vei compune o baladă despre asta, ai grijă să spui şi cum Lady Arryn i-a refuzat piticului dreptul de a fi reprezentat şi cum l-a trimis ca vai de el, rănit şi şchiopătând, să se confrunte cu cel mai bun dintre cavalerii săi.

— Nu-ţi refuz nimic! zise Lysa Arryn cu o voce iritată şi ascuţită, tremurând de furie. Alege-ţi reprezentantul, Pezevenghiule… dacă crezi că vei găsi un om gata să moară pentru tine.

— Dacă vă este indiferent, mai degrabă am să găsesc pe cineva gata să ucidă pentru mine.

Tyrion se uită în lungul sălii. Nu mişcă nimeni. Pentru un moment interminabil se întrebă dacă nu cumva făcuse o greşeală colosală. Apoi, în spatele încăperii se produse o foiala.

— Lupt eu pentru pitic, strigă Bronn.