Urzeala tronurilor

DAENERYS

Când bătălia se sfârşi, Dany călări pe Argintul ei pe câmpiile morţii. Slujnicele şi bărbaţii din khas-ul ei o urmau, zâmbind şi glumind între ei.

Potcoavele Dothraki frământaseră pământul şi culcaseră secara şi lintea, în vreme ce arakhs-urile şi săgeţile semănaseră o nouă recoltă înspăimântătoare şi o udaseră cu sânge. Cai în agonie îşi ridicau capul şi nechezau spre ea când gonea pe lângă ei. Răniţii gemeau şi se rugau. Jaqqa rhan treceau printre ei, bărbaţii ultimei milostenii cu securile lor grele, culegând recolta de capete de la morţi şi răniţi deopotrivă. După ei se grăbea un grup de fete mici, trăgând săgeţile din cadavre pentru a-şi umple coşurile. Ultimii erau câinii care adulmecau, slabi şi flămânzi, o haită sălbatică, niciodată prea departe în urma khalasar-ului.

Oile erau moarte de multă vreme. Păreau să fie mii, negre din cauza roiurilor de muşte, cu săgeţi înfipte în ele. Călăreţii Khal-ului Ogo făcuseră asta, Dany ştia; nici unul dintre bărbaţii din kbalasar-ul lui Drogo nu ar fi fost atât de smintit încât să risipească săgeţile pe oi, când mai erau păstori de ucis.

Oraşul era în flăcări, nori de fum negru se rostogoleau şi se risipeau în urcare pe cerul albastru. Călăreţii galopau încoace şi-ncolo pe lângă zidurile din chirpici prăbuşite, răsucindu-şi biciurile lungi când mânau supravieţuitorii culeşi de prin ruinele fumegânde. Femeile şi copiii din khalasar-ul lui Ogo păşeau cu o mândrie aspră, deşi în înfrângere şi robie; acum erau sclavi, dar păreau să nu aibă teamă. Era altceva cu orăşenii. Lui Dany îi era milă de ei; îşi amintea de gustul groazei. Mamele se împleticeau pe drum, cu chipurile goale şi moarte, trăgând de mână copii care scânceau. Nu erau decât câţiva bărbaţi printre supravieţuitori, ologii, laşii şi bunicii.

Ser Jorah zicea că oamenii de pe tărâmul acesta îşi spuneau Lhazareeni, însă Dothraki le spuneau haesh rakhi, Oamenii Miei. Cândva, Dany i-ar fi putut lua drept Dothraki, pentru că aveau aceeaşi piele arămie şi ochii de forma migdalelor. Acum i se păreau străini, cu chipuri pătrate şi plate, cu părul negru, tăiat nefiresc de scurt. Erau păstorii oilor şi mâncători de legume, iar Khal Drogo spunea că ţineau de partea de sud, unde cotea râul. Iarba mării Dothraki nu era făcută pentru oi.

Dany văzu un băiat ţâşnind şi fugind spre râu. Un călăreţ îl prinse şi-l întoarse, iar ceilalţi îl ciomăgiră, pocnindu-şi bicele pe faţa lui, împingându-l în toate părţile. Unul îl luă la goană biciuindu-i fesele până ce coapsele i se înroşiră de sânge. Un altul îi prinse încheietura cu o lovitură de bici şi-l doborî la pământ. În cele din urmă, când băiatul nu mai putea decât să se târască, sătui de distracţie, îi trimiseră o săgeată în spate.

Ser Jorah o întâmpină în faţa porţii sfărâmate. Peste zale purta o tunică de un verde-închis. Apărătorile sale de gât şi de picioare şi coiful mare erau din oţel cenuşiu. Dothrakii îl luaseră în râs pentru că-l socoteau laş atunci când îşi pusese armura, însă cavalerul le scuipase insultele înapoi printre dinţi, iar sângele se înfierbântase, sabia lungă se lovise de arakh, iar călăreţul ale cărui batjocoreli fuseseră cele mai zgomotoase fusese lăsat în urmă, să sângereze până la moarte.

Ser Jorah îşi ridică viziera coifului său plat, călărind spre ea.

— Soţul dumneavoastră vă aşteaptă în oraş.

— Drogo a fost rănit?

— Câteva tăieturi, răspunse Ser Jorah, nimic grav. A hăcuit doi khali astăzi. Khal Ogo a fost primul, apoi fiul, Fogo, care a devenit khal când a căzut Ogo. Călăreţii lui de sânge şi-au tăiat clopoţeii din păr, iar acum fiecare pas pe care-l face Khal Drogo răsună mai tare ca înainte.

Ogo şi fiul său ocupaseră banca de sus, împreună cu soţul ei, la ospăţul la care Viserys fusese încoronat, dar asta fusese în Vaes Dothrak, la poalele Mamei Munţilor, unde fiecare călăreţ era un frate, iar toate certurile erau lăsate deoparte. Acum, pe câmp, era altceva. Khalasar-ul lui Ogo ataca oraşul când îl surprinsese Khal Drogo.

Se întrebă ce crezuseră Oamenii Miei prima dată când văzuseră praful ridicat de caii lor de pe zidurile acelea de pământ crăpat. Poate că vreo câţiva, mai tineri şi mai smintiţi, care încă mai credeau că zeii le ascultaseră rugile de oameni disperaţi, luaseră asta drept răspuns.

Peste drum, o fată nu mai mare decât Dany plângea cu o voce ascuţită şi stridentă, când unul dintre călăreţi o azvârli cu faţa în jos pe un morman de cadavre şi o pătrunse acolo. Alţi călăreţi descălecară să-şi ia şi ei partea. Acesta era soiul de răspuns pe care Dothrakii îl aduseseră Oamenilor Miei.

Sunt sânge din sânge de dragon, îşi aminti Daenerys Targaryen, întorcându-şi privirile. Strânse şi mai tare din buze şi-şi împietri inima, călărind spre poartă.

— Mare parte din călăreţii lui Ogo au fugit, spunea Ser Jorah. Dar s-ar putea să fie aproape zece mii căzuţi în captivitate.

Sclavi, se gândi Dany. Khal Drogo îi va duce în jos, pe râu, într-unui dintre oraşele de la Golful Negustorilor de Sclavi. Ar fi vrut să plângă, însă îşi spuse că trebuie să se ţină tare. Acesta-i un război, e preţul Tronului de Fier.

— I-am spus khal-ului că ar trebui să o luăm spre Meereen, zise Ser Jorah. Acolo se plăteşte un preţ mai bun decât oferă caravanele negustorilor de sclavi. Illyrio scrie că anul trecut au avut o molimă, aşa că bordelurile plătesc dublu pentru femeile tinere şi sănătoase şi triplu pentru băieţii sub zece ani. Dacă supravieţuiesc destui copii, aurul va fi destul pentru corăbiile de care avem nevoie şi pentru tocmirea oamenilor care să le conducă.

În spatele lor, fata siluită scotea un sunet sfâşietor, un vaiet prelung care nu se mai sfârşea. Mâna lui Dany se strânse pe frâie şi întoarse capul Argintului.

— Fă-i să înceteze, îi porunci ea lui Ser Jorah.

— Khaleesi?

Cavalerul părea uluit.

— Ai auzit ce-am spus, zise ea. Opriţi-i. Vorbise khas-ului ei cu accentul aspru al limbii Dothraki. Jhogo, Quaro, îl veţi ajuta pe Ser Jorah. Nu vreau siluiri.

Războinicii schimbară priviri nedumerite. Jorah Mormont îşi îmboldi calul mai aproape.

— Prinţesă, glăsui el, aveţi o inimă bună, dar nu înţelegeţi. Aşa s-a întâmplat dintotdeauna. Acei bărbaţi şi-au vărsat sângele pentru khal. Acum îşi cer răsplata.

Peste drum, fata plângea încă, glasul ei ascuţit răsuna straniu în urechile lui Dany. Primul bărbat terminase cu ea, iar al doilea îi luase locul.

— E o fată miel, zise Quaro în Dothraki. Nu înseamnă nimic, khaleesi. Călăreţii o cinstesc. Bărbaţii Miei stau cu oile, asta se ştie.

— Se ştie, repetă şi slujnica sa, Irri.

— Se ştie, căzu de acord şi Jhogo, călare pe armăsarul cenuşiu şi înalt pe care i-l dăduse Drogo. Dacă vaietele vă supără urechile, khaleesi, Jhogo vă va aduce limba ei. Îşi trase arakh-ul.

— Nu vreau să fie vătămată, zise Dany. O cer eu. Fă cum ţi-am poruncit, ori Khal Drogo va şti ce are de făcut.

— Ai, khaleesi, răspunse Jhogo şi dădu pinteni calului. Quaro şi ceilalţi îl urmară în sunetele clopoţeilor din plete.

— Du-te cu ei, îi porunci lui Ser Jorah.

— Cum vă este voia. Cavalerul o iscodi cu o privire curioasă. Sunteţi, într-adevăr, sora fratelui dumneavoastră.

— Viserys?

Nu înţelegea.

— Nu, răspunse el. Rhaegar.

Apoi se lansă în galop. Dany îl auzi pe Jhogo strigând. Violatorii râseră de el. Unul dintre bărbaţi strigă şi el. Arakh-ul lui Jhogo scapără, iar capul bărbatului zbură rostogolindu-i-se de pe umăr. Râsul se transformă în blesteme când călăreţii se repeziră la arme, însă Quaro, Aggo şi Rakharo erau deja acolo. Îl văzu pe Aggo arătând peste drum, spre locul unde stătea ea cu Argintul. Călăreţii o priviră cu ochii lor reci şi întunecaţi. Unul dintre ei scuipă. Ceilalţi se urcară pe cai, mormăind.

În tot acest timp, bărbatul prăvălit peste fata miel continua să o pătrundă, simţind o plăcere atât de intensă încât nu părea conştient de ce se petrecea în jurul său. Ser Jorah descăleca şi-l smulse de pe ea cu o mână înzăuată. Dothraki se rostogoli în mocirlă, sări în picioare cu un cuţit în mâini, însă muri cu săgeata lui Arro înfiptă în gât. Mormont o trase pe fată de pe mormanul de cadavre şi o înveli în mantia sa pătată de sânge. O conduse peste drum, la Dany.

— Ce vreţi să facem cu ea?

Fata tremura, cu ochii mari şi rătăciţi. Părul îi era năclăit de sânge.

— Doreah, vezi de rănile ei. Cum nu arăţi ca un călăreţ, poate că nu se va teme de tine.

Îşi îmboldi Argintul printre resturile sfărâmate ale porţii de lemn.

În oraş era mai rău. Multe case erau în flăcări, iar jaqqa rhan îşi văzuseră de treaba lor murdară. Trupuri descăpăţânate umpleau cărările înguste şi întortocheate. Trecură de femei care erau siluite. De fiecare dată, Dany îşi strunea calul şi-şi trimitea khas-ul să pună capăt grozăviei, cerând victima ca sclavă. Una dintre ele, o femeie cu trupul îndesat şi nasul borcănat, de patruzeci de ani, o binecuvânta pe Dany într-o Limbă Comună stricată, însă de la celelalte nu primi decât priviri goale şi întunecate. Erau bănuitoare faţă de ea, îşi dădu seama cu tristeţe, temându-se că le salvase pentru o soartă mult mai rea.

— Nu le poţi cere pe toate, copilă, zise Ser Jorah, când se opriră pentru a patra oară, în vreme ce războinicii din khas-ul ei mânau în urmă noile sclave.

— Eu sunt khaleesi, moştenitoare a celor Şapte Regate, sânge din sânge de dragon, îi reaminti Dany. Nu-ţi este ţie îngăduit să-mi spui ce pot şi ce nu. Undeva în oraş, o clădire se surpă într-o pălălaie imensă de foc şi fum, şi se auziră din depărtare ţipetele şi vaietele copiilor speriaţi.

Îl găsiră pe Khal Drogo aşezat înaintea unui templu pătrat, fără ferestre, cu ziduri groase de lut şi o cupolă în formă de bulb, ca o ceapă imensă şi maro. Alături era un morman de capete, mai înalt decât el. Una dintre săgeţile scurte ale Bărbaţilor Miei se iţea din carnea braţului său, iar sângele-i acoperea partea dreaptă a pieptului dezgolit, ca o pată de vopsea. Cei trei călăreţi de sânge erau cu el.

Jhiqui o ajută pe Dany să descalece: ea devenise neîndemânatică din cauza pântecului care creştea tot mai mare şi atârna tot mai greu. Îngenunche înaintea khal-ului.

— Soarele şi stelele mele, eşti rănit. Tăietura de arakh era mare, dar nu şi adâncă, dar sfârcul său stâng se dusese, iar fâşia de carne însângerată şi pielea îi atârnau pe piept ca o cârpă udă.

— Este doar o zgârietură, lună a vieţii mele, de la arakb-ul unui călăreţ de sânge al lui Kbal Ogo, zise Drogo în Limba Comună. Îl ucid pentru asta, la fel şi pe Ogo. Îşi întoarse capul, iar clopoţeii din plete zăngăniră încet. E Ogo cel pe care îl auzi, şi pe Fogo, al său khalakka, care era khal când l-am tăiat.

— Nici un bărbat nu poate sta înaintea soarelui vieţii mele, zise Dany, tatăl armăsarului care încalecă lumea.

Un războinic călare apăru gonind şi sări din şa. Vorbi cu Haggo, scoţând un şuvoi de cuvinte furioase în Dothraki, prea repede ca Dany să poată înţelege. Uriaşul călăreţ de sânge îi aruncă o privire grea înainte de a se întoarce spre khal-ul său.

— Acesta-i Mago, care călăreşte în khas-ul. lui Ko Jhaqo. Spune despre khaleesi că i-a luat prada, o fiică a mieilor, care era pentru împreunarea lui.

Chipul lui Khal Drogo era neclintit şi dur, însă ochii săi negri erau curioşi când se opriră asupra lui Dany.

— Spune-mi ce adevăr este în asta, lună a vieţii mele, porunci el în Dothraki.

Dany îi povesti ce făcuse, în limba lui, ca el s-o înţeleagă mai bine, iar cuvintele erau simple şi directe. Când termină, Drogo se încruntase.

— Acesta-i obiceiul războiului. Aceste femei sunt sclavele noastre acum, să facem ce ne place nouă cu ele.

— Mie-mi place să le pun la adăpost, zise Dany, întrebându-se dacă nu cumva îndrăznise prea mult. Dacă războinicii tăi vor să se împreuneze cu aceste femei, să le ia cu blândeţe şi să le ţină ca soaţe. Dă-le locuri în khalasar şi lasă-le să-ţi aducă fii.

Qotho era cel mai crud dintre călăreţii de sânge. El fu acela care râse.

— Zămislesc caii din oi?

Ceva din tonul lui îi amintea de Viserys. Dany se întoarse furioasă spre el.

— Dragonul se hrăneşte cu cai şi oi, laolaltă. Khal Drogo zâmbi.

— Vedeţi cât de aprigă se face? spuse el. Este fiul dinlăuntrul ei, armăsarul care călăreşte lumea, umplând-o cu foc. Călăreşte uşor, Qotho… Dacă mama nu te pârjoleşte acolo unde şezi, fiul te va tăvăli prin noroi. Iar tu, Mago, ţine-ţi gura şi caută-ţi un alt miel să te împreunezi. Aceştia aparţin lui khaleesi a mea. Începu să se întindă după mâna lui Daenerys, dar când ridică braţul, Drogo se strâmbă cuprins de o durere bruscă şi întoarse capul.

Dany aproape că îi simţi suferinţa. Rănile erau mai grave decât o lăsase să creadă Ser Jorah.

— Unde sunt vindecătorii? întrebă ea. Khalasar-ul avea două feluri de vindecători: femeile sterpe şi sclavii eunuci. Femeile cu ierburi lucrau cu poţiuni şi farmece, în timp ce eunucii cu cuţitul, acul şi focul. De ce n-au grijă de khal?

— Khal-ul i-a gonit pe bărbaţii spâni, khaleesi, o asigură bătrânul Cohollo.

Dany observă că şi călăreţul de sânge era rănit, având o tăietură adâncă în umărul stâng.

— Mulţi dintre călăreţi sunt răniţi, zise Khal Drogo cu încăpăţânare. Să fie ei vindecaţi primii. Această săgeată nu-i mai mult ca o pişcătură de ţânţar, această tăietură e doar o mică zgârietură, cu care să mă laud în fata fiului meu.

Dany putea vedea muşchii pieptului, acolo unde pielea fusese sfâşiată. Un firişor de sânge curgea de la săgeata care-i străpunsese braţul.

— Khal Drogo nu trebuie să aştepte, proclamă ea. Jhogo, caută-i pe eunucii aceia şi adu-i imediat aici.

— Doamnă de Argint, se auzi o voce de femeie în spatele ei. Eu îl pot ajuta pe Marele Călăreţ cu rănile lui.

Dany întoarse capul. Cea care vorbise era una dintre sclavele pe care le ceruse ea, femeia îndesată cu nasul borcănat, care o binecuvântase.

— Khal-ul nu are nevoie de nici un ajutor de la femeile care stau cu oile, latră Qotho. Aggo, taie-i limba.

Aggo o apucă de păr şi-i puse cuţitul la gât. Dany ridică o mână.

— Nu. Este a mea. Las-o să vorbească.

Aggo privi de la ea la Qotho. Îşi coborî cuţitul.

— Nu fac nici un rău, viteji călăreţi. Femeia vorbea bine în Dothraki. Robele pe care le purta fuseseră cândva din lâna cea mai uşoară şi mai fină, bogate în broderii, dar acum erau năclăite de mocirlă, însângerate şi sfâşiate. Îşi trase peste sânii grei resturile rupte ale corsajului. Am unele îndemânări în arta vindecării.

— Cine eşti tu? o întrebă Dany.

— Mi se spune Mirri Maz Duur. Eu sunt preoteasa acestui templu.

— Maegi, mormăi Haggo, plimbându-şi degetele peste arakh.

Avea o privire întunecată. Dany îşi aminti cuvântul dintr-o poveste înspăimântătoare pe care Jhiqui i-o spusese într-o noapte, lângă focul vetrei. O maegi era o femeie care se împreuna cu demonii şi practica cele mai Întunecate forme ale vrăjitoriei, o creatură josnică, rea, fără suflet, care mergea la bărbaţi în întunericul nopţii şi le sugea viaţa şi puterea din trup.

— Sunt vindecătoare, spuse Mirri Maz Duur.

— O vindecătoare de oi, rânji Qotho. Pe tot neamul meu, zic să o ucidem pe această maegi şi să-i aşteptăm pe bărbaţii spâni.

Dany ignoră izbucnirea călăreţului de sânge. Această femeie în vârstă, urâtă, cu trupul îndesat, nu i se părea o maegi.

— Unde ai învăţat să vindeci, Mirri Maz. Duur?

— Mama mea a fost preoteasă înaintea mea şi m-a învăţat toate cântecele şi descântecele cele mai plăcute Marelui Păstor, dar şi cum să fac fumuri sacre şi uleiuri din frunză, rădăcină şi boabe. Când eram mai tânără şi mai frumoasă, m-am dus cu o caravană la Asshai, lângă Umbră, să învăţ de la magii lor. Corăbii de pe multe tărâmuri veneau la Asshai, aşa că am zăbovit acolo destul ca să învăţ metodele de vindecare ale oamenilor de departe. Un cântăreţ al lunii din Jogos Nhai mi-a dăruit cântecele lui de naştere, o femeie dintre neamurile voastre de călăreţi m-a învăţat magia ierburilor, a grânelor şi a cailor, iar un Maester de pe Tărâmurile de la Apus a deschis un trup pentru mine şi mi-a arătat toate secretele care zac sub piele.

Ser Jorah Mormont interveni.

— Un Maester?

— Îşi zicea Marwyn, răspunse femeia în Limba Comună. Venea de la mare, de dincolo de mare. Cele Şapte Tărâmuri, spunea. Tărâmurile Apusului. Unde bărbaţii sunt din fier şi domnesc dragonii. El m-a învăţat să vorbesc aşa.

— Un Maester din Assai, făcu Ser Jorah gânditor. Spune-mi, preoteasă, ce purta acest Marwyn la gât?

— Un colan, atât de strâns că părea să-l sufoce, Stăpâne de Fier, cu multe verigi din multe metale.

Cavalerul privi spre Dany.

— Numai un bărbat învăţat la Citadela din Oraşul Vechi poartă astfel de lanţuri, spuse el, iar aceştia ştiu multe despre vindecări.

— Şi de ce ai dori tu să-l vindeci pe khal-ul meu?

— Toţi bărbaţii sunt din aceeaşi turmă, aşa am fost învăţaţi, răspunse Mirri Maz Duur. Marele Păstor m-a trimis pe pământ să-i vindec mieii, oriunde i-aş afla.

Qotho îi dădu o lovitură năprasnică.

— Noi nu sutem oi, maegi.

— Opreşte-te, zise Dany furioasă. Este a mea. Nu va fi vătămată.

Khal Drogo mormăi.

— Săgeata trebuie scoasă, Qotho.

— Da, Mărite Călăreţ, răspunse Mirri Maz Duur, atingându-i faţa rănită. Iar pieptul trebuie spălat şi cusut, altfel rana coace.

— Atunci, fă-o, porunci Khal Drogo.

— Mărite Călăreţ, spuse femeia, uneltele mele şi poţiunile sunt în casa zeului, acolo unde puterile de vindecare sunt cele mai puternice.

— Eu te voi duce acolo, sânge din sângele meu, se oferi Haggo.

Khal Drogo îl izgoni cu un semn.

— Nu am nevoie de ajutorul nici unui bărbat, zise el cu o voce aspră şi mândră.

Se ridică singur, dominându-i pe toţi. Un val proaspăt de sânge i se prelinse pe piept, acolo unde-i tăiase sfârcul arakh-ul lui Ogo. Dany se duse repede lângă el.

— Eu nu sunt bărbat, murmură ea, aşa că te poţi sprijini de mine.

Drogo îşi puse o mână uriaşă pe umărul ei. Îi prelua o parte din greutate şi se îndreptară spre templul de lut. Cei trei călăreţi de sânge îi urmau. Dany îi porunci lui Ser Jorah şi războinicilor din khas-ul ei să păzească intrarea şi se asigură că nimeni nu putea da foc clădirii cât timp ei erau înăuntru.

Trecură prin câteva săli şi ajunseră în încăperea centrală, sub ceapă. O lumină firavă cădea dinspre ferestrele de sus. Câteva torţe ardeau fumegând în nişele din pereţi. Piei de oaie erau răspândite pe podeaua din pământ.

— Acolo, zise Mirri Maz Duur, arătând spre altar, o piatră masivă, cu vinişoare albăstrii, în care erau cioplite imagini ale unor păstori cu turmele lor. Khal Drogo se aşeză pe ea. Femeia bătrână aruncă o mână de frunze urcate într-o vatră, iar încăperea se umplu de fum aromat.

— Ar fi cel mai bine dacă aţi aştepta afară, le spuse celorlalţi.

— Suntem sânge din sângele lui, zise Cohollb. Aşteptăm aici.

Qotho se apropie de Mirri Maz Duur.

— Să ştii asta, soaţă de Zeu Miel: de-l vatămi pe khal, vei suferi la fel. Îşi scoase cuţitul strălucitor şi-i arătă lama.

— Nu va face nici un rău. Dany simţea că se putea încrede în această femeie bătrână, cu fata lată şi nasul borcanat; la urma urmei, o salvase din mâinile violatorilor.

— Dacă trebuie să rămâneţi, atunci ajutaţi, le zise Mirri călăreţilor de sânge. Măreţul Călăreţ este prea puternic pentru mine. Ţineţi-l în timp ce eu scot săgeata din carnea lui. Lăsă să-i cadă pe şold zdrenţele robelor şi deschise un scrin sculptat, de unde luă sticle şi cutii, cuţite şi ace. Când fu gata, rupse vârful zimţat şi trase săgeata, intonând în limba Lhazareeană, cântată. Încălzi pe vatră, până la fierbere, un ulcior cu vin şi-l turnă pe răni. Khal Drogo o sudui, dar nu se clinti. Închise rana de săgeată cu un amestec din frunze ude şi turnă pe tăietura de pe piept, ungând-o apoi cu o pastă de un verde-deschis, aşezând fâşia de piele la locul ei. Khal-ul strânse dinţii şi-şi înghiţi un urlet. Preoteasa luă un ac de argint şi un mosor de mătase şi începu să coasă carnea. Când termină, unse pielea cu o alifie roşie, o acoperi cu şi mai multe frunze şi înfăşură pieptul cu o bucată zdrenţuită de piele de miel.

— Trebuie să spuneţi rugăciunile pe care vi le dau eu şi să ţineţi pielea de miel pe loc timp de zece zile şi zece nopţi, rosti ea. Vor apărea fierbinţeală şi mâncărime şi o cicatrice mare, când vindecarea se va încheia.

Khal Drogo făcu clopoţeii să răsune.

— Le cânt rănilor mele, femeie oaie. Îşi flexă braţul şi se strâmbă.

— Să nu beţi nici vin şi nici lapte de mac, îl preveni ea. Veţi avea dureri, dar trebuie să vă păstraţi trupul puternic pentru a lupta cu duhurile otrăvurilor.

— Sunt un khal, zise Drogo. Scuip pe durere şi beau ce vreau eu. Cohollo, adu-mi vesta.

Bărbatul mai vârstnic se grăbi să iasă.

— Înainte, îi vorbi Dany femeii Lhazareene, te-am auzit vorbind de cântecele de născare…

— Ştiu toate secretele patului însângerat, Doamnă de Argint, n-am pierdut niciodată un copil, răspunse Mirri Maz Duur.

— Mi se apropie sorocul, făcu Dany. Aş dori să-mi fii prin preajmă când vine clipa, dacă vrei.

Khal Drogo râse.

— Lună a vieţii mele, nu trebuie să te rogi de o sclavă, îi spui doar. Va face precum porunceşti. Sări jos de pe altar. Veniţi, sângele meu. Armăsarii ne cheamă, acest loc este cenuşă. E vremea să călărim.

Haggo îşi urmă khal-ul afară din templu, însă Qotho mai zăbovi suficient de mult încât să o blagoslovească pe Mirri Maz Duur cu o privire lungă.

— Să-ţi aminteşti, maegi, cum îi merge khal-ului, tot aşa îţi va merge şi ţie.

— Aşa cum spui, călăreţule, răspunse femeia, adunându-şi borcanele şi sticlele. Marele Păstor păzeşte turma.