Urzeala tronurilor

BRAN

I se părea că fusese tot în cădere vreme de ani de zile.

Zboară, şopti o voce în beznă, însă Bran nu ştia cum să zboare, aşa că tot ce putea face era să cadă. Maester Luwin făcuse un băieţel din lut, îl copsese în cuptor până ce ajunse tare şi casant, îl îmbrăcase în hainele lui Bran şi-l azvârlise de pe acoperiş. Bran îşi amintea cum se spulberase.

— Dar eu nu cad niciodată, zise el căzând.

Pământul era atât de departe sub el, încât aproape că nici nu-l distingea prin ceţurile cenuşii care se învolburau în jurul său, însă putea simţi cât de repede cădea şi ştia ce-l aştepta acolo, jos. Nici chiar în vise nu puteai cădea pentru veşnicie. S-ar fi trezit cu o clipă înainte de a atinge pământul, ştia. Te trezeai întotdeauna cu o clipă înainte de a atinge pământul.

Şi daca nu? întrebă vocea.

Pământul era acum mai aproape, dar încă foarte departe, la o mie de kilometri distanţă, dar mai aproape decât fusese până atunci. Era frig aici, în beznă. Nu erau nici soare, nici stele, numai pământul de dedesubt gonind spre el pentru a-l zdrobi, şi ceţurile cenuşii, şi vocea şoptită. Voia să plângă.

Să nu plângi. Zboară.

— Nu pot să zbor, zise Bran. Nu pot, nu pot…

De unde ştii? A i încercat vreodată?

Vocea era ascuţită şi subţire. Bran se uită în jur să vadă de unde venea. O cioară plana în spirală, în jos, odată cu el, dar fără să poată fi atinsă, urmându-l în cădere.

— Ajută-mă, spuse el.

Încerc, răspunse cioara. Ia zi, ai adus ceva porumb?

Bran se scotoci prin buzunare, pe când bezna aluneca ameţitoare dincolo de el. Când îşi scoase mâna afară, boabele aurii se împrăştiară în aer printre degetele lui. Cădeau împreună cu el. Cioara se aşeză pe mâna lui şi începu să mănânce.

— Chiar eşti o cioară? întrebă Bran.

Tu chiar cazi? îl întrebă cioara.

— E numai un vis, zise Bran.

Chiar aşa?

— Am să mă trezesc când am să mă lovesc de pământ, îi spuse Bran păsării.

Ai să mori când ai să te izbeşti de pământ, zise cioara. Şi îşi văzu mai departe de ciugulit porumbul.

Bran privi în jos. Putea vedea munţii acum, piscurile lor albite de zăpadă şi firişoarele argintii ale râurilor din pădurile întunecate. Închise ochii şi începu să plângă.

Asta nu foloseşte la nimic, spuse cioara. Ţi-am zis, răspunsul este zborul, nu plânsul. Cât de greu poate să fie? Eu o fac. Cioara se înălţă în aer şi bătu din aripi în apropierea mâinii lui Bran.

— Tu ai aripi, îi atrase el atenţia.

Poate că şi tu ai.

Bran îşi pipăi umerii, bâjbâind după pene.

Există diferite feluri de aripi, zise cioara.

Bran se holba la braţele lui, la picioare. Era atât de slab, doar piele întinsă peste oase. Fusese el, întotdeauna, aşa de slab? Încercă să-şi amintească. O faţă înotă în sus spre el, dintre ceţurile cenuşii, strălucind de lumină, aurie.

— Lucrurile pe care le fac pentru dragoste, spuse ea.

Bran urlă.

Cioara se înălţă în aer croncănind.

Nu asta, ţipă spre el. Uita de asta, nu ai nevoie de ea acum, las-o deoparte, abandoneaz-o. Ateriza pe umărul lui Bran şi-l ciuguli, iar faţa aurie, strălucitoare, dispăru.

Bran cădea mai repede decât oricând. Ceţurile cenuşii vuiau în jurul lui pe când pica spre pământul de jos.

— Ce-mi faci? întrebă el cioara, înlăcrimat.

Te învăţ să zbori.

— Nu pot să zbor!

Zbori chiar acum.

— Cad!

Orice zbor începe cu o cădere, zise cioara. Uită-te în jos.

— Mi-e teamă…