Urzeala tronurilor

SANSA

Sansa călătorea spre turnirul Mâinii împreună cu Septa Mordane şi Jeyne Poole, într-o litieră cu perdele de mătase galbenă, atât de fină, încât putea vedea prin ea; transformau întreaga lume în aur. Dincolo de zidurile oraşului, lângă râu, fuseseră ridicate sute de corturi, iar oamenii de rând veneau cu miile ca să privească întrecerile. Toată această splendoare îi tăiase Şansei răsuflarea, armurile strălucitoare, armăsarii masivi, drapaţi în argint şi aur, strigătele mulţimii, flamurile care fluturau în vânt… şi mai ales cavalerii.

— E mai bine decât în cântece, şopti ea când găsiră locurile promise de tatăl ei, printre înalţii lorzi şi doamnele lor.

Sansa era înveşmântată minunat în ziua aceea, cu o rochie verde, care-i scotea în evidenţă părul roşcat, şi ştia că era privită şi că i se zâmbea.

Priviră cum călăreau eroii din o sută de balade, fiecare mai grozav decât celălalt. Cei şapte cavaleri din Garda Regelui intrară pe teren; toţi, în afară de Jaime Lannister, erau în armuri de culoarea laptelui, mantiile lor fiind albe precum zăpada proaspăt căzută. Ser Jaime purta tot o mantie albă, însă dedesubtul ei strălucea aurul, din cap până-n picioare, şi avea un coif de forma unui cap de leu şi o sabie aurită. Ser Gregor Clegane, Muntele Călare, trecu tunând dincolo de ei, ca o avalanşă. Sansa îşi aminti de Lord Yohn Royce, care fusese oaspete la Winterfell cu doi ani în urmă.

— Armura lui este de bronz, veche de mii şi mii de ani, gravată cu rune magice, care-l feresc de răni, îi şopti ea lui Jeyne.

Septa Mordane i-l arătă pe Lordul Jason Mallister, în vineţiu gravat cu argint, cu aripi de vultur pe coif. Pe Trident, tăiase trei dintre stegarii lui Rhaegar. Fetele chicotiră văzându-l pe preotul-soldat Thoros din Myr, cu roba roşie fluturând şi cu ţeasta rasă, până ce septa le spuse că, odată, el se urcase pe meterezele de la Pyke ţinând în mână o sabie în flăcări.

Sansa nu-i cunoştea pe ceilalţi călăreţi, cavaleri rătăcitori de la Degete şi Highgarden şi din munţii Dorne, călăreţi liberi nepomeniţi în balade şi cavaleri recent învestiţi, fiii mai tineri ai marilor lorzi şi moştenitori ai caselor mai puţin importante. Bărbaţii mai tineri nu apucaseră să săvârşească, încă, mari isprăvi, însă Sansa şi Jeyne căzură de acord că, într-o zi, cele Şapte Regate vor răsuna de numele lor. Ser Balon Swann. Lordul Bryce Caron din Mlaştini. Moştenitorul lui Bronze Yohn, Ser Andar Royce, şi fratele său mai tânăr, Ser Robar, cu platoşele lor argintii, filigranate în bronz, cu aceleaşi vechi rune care-l păzeau şi pe tatăl lor. Gemenii, Ser Horas şi Ser Hobber, ale căror scuturi aveau blazonul cu ciorchinii de strugure al Casei Redwynes, purpuriu pe albastru. Patrek Mallister, fiul Lordului Jason. Şase Frey de la Trecătoare: Ser Jared, Ser Hosteen, Ser Danwell, Ser Em* mon, Ser Theo, Ser Perwyn, fii şi nepoţi ai bătrânului Lord Walder Frey, dar şi fiul său bastard, Martyn Rivers.

Jeyne Poole îi mărturisi că era înspăimântată de felul în care arăta Jalabhar Xho, un prinţ exilat din Insulele Verii, care purta o capă verde şi pene stacojii pe pielea întunecată ca noaptea, însă când dădu cu ochii de tânărul Lord Beric Dondarrion, cu părul său precum aurul roşu şi cu scutul negru, străbătut de fulger, se declară gata să se mărite cu el chiar acolo, pe loc.

Câinele era şi el pe listă, la fel şi fratele regelui, elegantul Lord Renly de la Capătul Furtunii. Jory, Alyn şi Harwin luptau pentru Winterfell şi pentru nord.

— Jory arată ca un cerşetor printre toţi ceilalţi, pufni Septa Mordane la vederea lui.

Sansa nu putea fi decât de acord. Armura lui Jory avea un pieptar albastru-cenuşiu, fără ornamente şi găteli, iar de umerii săi atârna o mantie cenuşie, subţire, ca o zdreanţă murdară. Totuşi, se acomoda repede, doborându-l pe Horas Redwyne din primul tur şi pe unul dintre Frey la al doilea. În cea de-a treia înfruntare, îl lovi de trei ori pe un călăreţ liber, Lothor Brune pe nume, a cărui armură era la fel de simplă ca a lui. Nici unul dintre ei nu căzu din şa, însă lancea lui Brune era mai sigură şi loviturile sale mai bine plasate, iar regele îi oferi lui victoria. Alyn şi Harwin se descurcară şi mai slab; Harwin fu doborât din şa în primul tur de Ser Meryn, din Garda Regelui, iar Alyn căzu în faţa lui Ser Balon Swann.

Competiţia dură întreaga zi şi se prelungi până la amurg, potcoavele armăsarilor frământând terenul până ce îl transformară într-o tarla de pământ răscolit. Jeyne şi Sansa ţipară de zeci de ori la unison, când călăreţii se înfruntau, lăncile spulberându-se în aşchii de lemn în vreme ce oamenii de rând îi încurajau pe favoriţii lor. Jeyne îşi acoperea ochii de fiecare dată când cădea câte-un cavaler, ca o fetiţă speriată, dar Sansa era clădită dintr-o fibră mai tare. O mare doamnă ştia cum să se comporte la turniruri. Chiar şi Septa Mordane îi remarcă stăpânirea de sine şi dădu din cap, aprobatoare.

Regicidul călărea minunat. Îi răsturnă pe Ser Andar Royce şi pe Lordul de Hotar, Bryce Caron, la fel de uşor de parcă ar fi fost la manej, apoi îi smulse victoria, după o luptă grea, căruntului Barristan Selmy, care câştigase primele două runde împotriva unor bărbaţi cu treizeci, patruzeci de ani mai tineri decât el.

Sandor Clegane şi uriaşul său frate, Ser Gregor Muntele, păreau şi ei de neoprit, dând peste cap adversar după adversar într-un stil feroce. Cel mai înspăimântător moment al zilei veni în timpul celei de-a doua runde a lui Ser Gregor, când lancea sa se avântă în sus şi-l lovi pe un tânăr cavaler de Vale sub apărătoarea de gât cu o asemenea forţă, încât i-o străpunse, omorându-l pe loc. Tânărul căzu la nici zece paşi de locul unde era aşezată Sansa. Vârful lăncii i se rupsese în gât, iar sângele ţâşni în jeturi repetate, fiecare mai slab decât cel de dinainte. Armura lui era nouă: un fir strălucitor de foc se lungi pe braţul său întins, când oţelul reflectă lumina. Apoi soarele se ascunse în spatele unui nor şi totul se termină. Mantia lui era albastră, culoarea cerului dintr-o zi senină de vară, tivită cu semiluni, însă sângele i sc prelingea pe ea, iar stofa se întunecă şi semilunile deveniră însângerate, una câte una.

Jeyne Poole izbucni într-un plâns atât de isteric, încât Septa Mordane o admonesta, însă Sansa rămase cu mâinile încrucişate în poală, privind totul cu o fascinaţie stranie. Nu mai văzuse niciodată un om murind. Ar fi trebuit să plângă şi ea, se gândi, însă lacrimile refuzau să vină. Poate că le plânsese pe toate pentru Lady şi pentru Bran. Ar fi fost altceva dacă acolo ar fi zăcut Jory sau Ser Rodrik, ori tata, îşi spuse ea. Tânărul cavaler în mantie albastră nu însemna nimic pentru ea, era doar un necunoscut din Valea Arryn, al cărui nume îl uitase imediat după ce-l auzise. Iar acum şi lumea-l va uita, îşi dădu ea seama; nu vor fi cântece pentru el. Asta era întristător.

După ce-i scoaseră trupul de pe teren, un băiat cu o lopată veni şi puse pământ peste locul în care căzuse, acoperind sângele. Apoi înfruntările se reluară. Şi Ser Balon Swann căzu în faţa lui Gregor, iar Lordul Renly înaintea Câinelui. Renly fu aruncat din şa atât de violent, încât păru că zboară de pe armăsarul său, cu picioarele în aer. Capul său lovi pământul cu un pocnet audibil, care făcu mulţimea să icnească, însă nu fusese decât unul dintre coarnele aurite de pe coiful său. Una dintre ramificaţii se rupse sub el. Când Lordul Renly se ridică în picioare, publicul ovaţiona frenetic, pentru că arătosul frate al Regelui Robert era unul dintre marii săi favoriţi. Îi înmâna învingătorului său cornul rupt, făcând o plecăciune graţioasă. Câinele pufni şi azvârli trofeul mulţimii, unde oamenii de rând se luară la bătaie pentru a înşfăca bucăţica de aur, până ce Lordul Renly se duse printre ei şi restabili ordinea. Între timp, Septa Mordane revenise singură la locul ei. Jeyne se simţea rău, explică ea; o ajutase să se întoarcă la castel. Sansa aproape că uitase de Jeyne.

Mai târziu, un cavaler rătăcitor într-o mantie cadrilată se dezonora omorând calul lui Beric Dondarrion, fiind descalificat. Lordul Beric puse şaua pe un alt cal, numai pentru a fi aruncat la pământ de Ţhoros din Myr. Ser Aron Santagar şi Lothor Brune se ciocniră de trei ori la rând, fără nici un rezultat; Ser Aron căzu după aceea înaintea Lordului Jason Mallister, iar Brune fu doborât de fiul mai mic al lui Yohn Royce, Robar.

În cele din urmă, rămaseră patru: Câinele şi fratele său monstruos, Gregor, Jaime Lannister Regicidul şi Ser Loras Tyrell, tânărul pe care-l numiseră Cavalerul Florilor. Ser Loras era fiul cel mic al lui Mace Tyrell, Lordul de Highgarden şi Păzitor al Sudului. La şaisprezece ani, era călăreţul cel mai tânăr de pe teren; totuşi, doborâse de pe cai trei cavaleri din Garda Regelui în dimineaţa aceasta, în primele trei runde. Sansa nu mai văzuse niciodată pe cineva atât de frumos. Platoşa sa era modelată delicat, ca un buchet cu mii de flori felurite, iar armăsarul alb ca neaua era drapat într-o ţesătură de trandafiri albi şi roşii. După fiecare victorie, Ser Loras îşi scotea coiful şi călărea încet în jurul gardului şi smulgea un trandafir din ţesătură, aruncându-l unei fete din mulţime.

Ultima sa luptă din zi fu împotriva tânărului Roycc. Runele străvechi ale lui Ser Robar se dovediră a fi o jalnică protecţie, căci Ser Loras îi spulberă scutul şi-l aruncă din şa pentru a-l trimite la pământ cu un zăngănit înfiorător. Robar rămase jos gemând, pe când învingătorul său îşi executa parada pe teren. În cele din urmă, aduseră o litieră şi-l duseră la cortul său, buimăcit şi nemişcat. Sansa nici nu văzu asta, pentru că ochii ei erau aţintiţi asupra lui Ser Loras. Când calul alb se opri înaintea ei, crezu că inima-i va ţâşni din piept.

Celorlalte fete le dăduse trandafiri albi, dar cel pe care-l trăsese acum pentru ea era roşu.

— Dulce domniţă, spuse el, nici o victorie nu este mai frumoasă decât tine.

Sansa luă timidă floarea, ameţită de gestul său galant. Părul lui părea o coamă de şuviţe moi, castanii, iar ochii îi erau precum aurul lichid. Ea inspiră mireasma dulce a trandafirului şi rămase cu el în mână multă vreme după ce Ser Loras plecase.

Când, în cele din urmă, Sansa privi în sus, un bărbat se postase în faţa ei, zgâindu-se la ea. Era scund, cu o barbă ascuţită şi o şuviţă argintie în păr, aproape la fel de bătrân ca tatăl ei.

— Tu trebuie să fii una dintre fiicele lui, îi spuse el. Avea ochi verzi-cenuşii, care nu zâmbeau odată cu gura. Arăţi ca toţi cei din neamul Tully.

— Sunt Sansa Stark, îi răspunse ea stingherită. Bărbatul purta o mantie grea, cu un guler de blană, prinsă de umăr cu o mierlă din argint, şi avea manierele degajate ale unui mare lord, însă nu-i era familiar. N-am avut încă onoarea să vă cunosc, domnul meu. Septa Mordane interveni cu grabă.

— Dulce copilă, el este Lord Petyr Baelish, din consiliul restrâns al regelui.

— Mama ta a fost cândva regina visurilor mele, spuse el încet. Respiraţia-i mirosea a mentă. Ai părul ei.

Degetele sale îi atinseră obrajii şi îi mângâiară o şuviţă roşcată. Brusc, se răsuci şi plecă de lângă ea.

Luna era deja sus pe cer, iar mulţimea obosise, aşa că regele decretă că ultimele trei confruntări vor avea loc în dimineaţa următoare, înainte de luptele corp la corp. În timp ce oamenii de rând începură să o ia spre casele lor, discutând despre înfruntările de peste zi şi despre cele care urmau a doua zi, întreaga curte se mută pe malul râului pentru un ospăţ. Şase bouri monstruos de mari se frigeau de câteva ore, răsucindu-se încet pe proţapurile de lemn, în vreme ce ucenicii îi ungeau cu unt şi ierburi până ce carnea începu să trosnească, rumenită. În afara pavilioanelor fuseseră puse mese pe care aşteptau lămâiţă, căpşuni şi pâine proaspăt coaptă.

Şansei şi Septei Mordane li se oferiseră locuri de mare cinste, în dreapta podiumului pe care şedea însuşi regele, lângă regina sa. Când prinţul Joffrey se aşeză la dreapta ei, ea simţi o strângere de inimă. El nu mai schimbase nici un cuvânt cu ea, de când se petrecuse lucrul acela îngrozitor, iar ea nu mai îndrăznise să-i vorbească. Prima dată crezuse că-l ura pentru ce-i făcuseră lui Lady, însă după ce plânsese până i se uscaseră ochii, îşi spusese că nu Joffrey era vinovat pentru asta. Regina o ceruse, ea era cea demnă de ură, ea şi Arya. Nu s-ar fi întâmplat nimic rău dacă n-ar fi fost Arya.

Nu-l putea urî pe Joffrey în noaptea asta. Era prea frumos ca să fie detestat. Purta un pieptar de un albastru-închis, presărat cu un şir dublu de capete de leu aurite, iar în jurul sprâncenelor avea o coroniţă subţire din aur, cu safire. Părul lui era la fel de strălucitor ca metalul. Sansa se uită la el şi se înfiora, temându-se că s-ar putea să nici n-o bage în seamă, ori chiar mai rău, să-şi întoarcă din nou ura asupra ei, trimiţând-o de la masă plângând.

În loc de asta, Joffrey îi zâmbi şi-i sărută mâna, elegant şi manierat, ca orice prinţ din balade, spunându-i:

— Ser Loras apreciază foarte mult frumuseţea, dulce domniţă.

— A fost prea drăguţ, răspunse ea sfioasă, încercând să rămână modestă şi calmă, deşi inima-i sălta în piept. Ser Loras este un adevărat cavaler. Crezi că va învinge mâine, lordul meu?

— Nu, spuse Joffrey. Câinele meu îl va răpune, sau poate unchiul Jaime. Şi, în câţiva ani, când voi fi destul de mare ca să mă înscriu la turniruri, am să-i dobor eu pe toţi.

Ridică mâna pentru a chema un slujitor cu o butelcă de vin rece, de vară, şi-i turnă şi ei o cupă. Ea se uită neliniştită spre Septa Mordane, până ce el se întoarse şi-i umplu şi septei cupa, iar ea dădu din cap şi-i mulţumi cu eleganţă, fără să mai spună ceva.

Slujitorii ţinură cupele pline toată noaptea; totuşi, după aceea, Sansa nu-şi mai aminti să fi gustat măcar din vin. Nu avea nevoie de vin. Era îmbătată de vraja nopţii, ameţită de farmecul ei, furată de frumuseţile la care visase întreaga viaţă, fără a îndrăzni să spere că le va cunoaşte vreodată. În faţa pavilionului regelui şedeau cântăreţi, umplând aerul amurgului cu muzica lor. Un jongler azvârlea în aer o sumedenie de beţe arzânde. Chiar şi bufonul regelui, nătângul cu faţa lată, poreclit Băiatul Lună, dansa pe catalige în veşmintele-i tărcate, bătându-şi joc de toată lumea cu o cruzime atât de abilă, încât Sansa se întrebă dacă era cu adevărat un prostănac. Chiar şi Septa Mordane era fără apărare în faţa lui; când interpretă un cântecel despre Marele Septon, ea râse atât de tare, încât îşi vărsă vinul în poală.

Iar Joffrey era curtoazia întruchipată. Vorbi cu Sansa întreaga noapte, copleşind-o cu complimente, făcând-o să râdă, împărtăşindu-i micile bârfe de la curte, descifrându-i glumele Băiatului Lună. Sansa fu atât de captivată, încât aproape că uită de bunele sale maniere şi o ignoră pe Septa Mordane, aşezată în stânga ei.

Felurile de mâncare soseau necontenit. O supă groasă de orz şi carne de căprioară. Salate de ierburi dulci şi spanac şi pere, presărate cu miez de nucă măcinat. Melci în miere şi usturoi. Sansa nu mai mâncase melci înainte; Joffrey îi arătă cum să extragă animalul din cochilia lui, şi-i puse chiar el în gură prima bucăţică dulce. Apoi sosiră păstrăvi proaspăt pescuiţi din râu, copţi în lut; prinţul o ajută să deschidă crusta groasă, pentru a scoate la iveală carnea albă şi uşoară din interior. Iar când fură aduse cărnurile, o servi tot el, tăind dintr-o pulpă o porţie regească, pe care i-o aşeză, zâmbind, în farfurie. Ea putea vedea, după felul în care-şi mişca mâna dreaptă, că încă mai avea dureri; totuşi, el nu spuse nici o vorbă despre asta.

Mai târziu urmară aluaturile dulci şi plăcinta de porumbel şi merele coapte, mirosind a scorţişoară, prăjiturile cu lămâie, glasate cu zahăr, dar Sansa era atât de sătulă, încât nu reuşi să înghită mai mult de două prăjituri mici, deşi îi plăceau la nebunie. Tocmai se întreba dacă n-ar putea încerca să atace o a treia, când suveranul începu să strige.

Regele Robert devenise tot mai grobian cu fiecare fel de mâncare. Din când în când, Sansa îl putea auzi râzând sau urlând vreo poruncă pentru a acoperi muzica şi zăngănitul farfuriilor şi al tacâmurilor, însă era prea departe ca să-i poată înţelege vorbele. Acum îl auziră cu toţii.

— Nu, tună el cu un glas care înghiţi celelalte conversaţii. Sansa fu şocată să-l vadă ridicându-se în picioare, cu faţa congestionată, clătinându-se. Într-o mână ţinea un bol cu vin şi era cât se putea de beat.

— Nu-mi spui tu ce să fac, femeie, urlă el la Regina Cersei. Eu sunt regele aici, pricepi? Eu domnesc aici, iar dacă spun că voi lupta mâine, voi lupta!

Toată lumea privea. Sansa îi văzu pe Ser Barristan şi pe fratele regelui, Renly, precum şi pe bărbatul scund care-i vorbise atât de ciudat şi-i atinsese părul, însă nici unul dintre ei nu făcu nimic ca să intervină. Chipul reginei era ca o mască, atât de golit de sânge, încât ai fi putut crede că e sculptat în zăpadă. Se ridică de la masă, îşi strânse fustele şi plecă în tăcere, cu servitorii în urma ei.

Jaime Lannister îşi puse mâna pe umărul regelui, însă acesta îl îmbrânci cu putere. Lannister se împiedică şi căzu. Regele hohoti.

— Mare cavaler, încă te pot azvârli în noroi. Să-ţi aminteşti asta, Ucigaş de Regi. Se bătu pe piept cu preţiosul bol, risipind vin pe tunica sa din satin. Aduceţi-mi ghioaga şi nici un bărbat din regat nu va rezista înaintea mea.

Jaime Lannister se ridică şi se scutură.

— După cum spuneţi, Maiestatea Voastră.

Glasul său era încordat. Lord Renly păşi înainte zâmbind.

— Ţi-ai vărsat vinul, Robert, lasă-mă să-ţi aduc o altă cupă.

Sansa tresări când Joffrey puse mâna pe braţul ei.

— Se face târziu, spuse prinţul. Avea o expresie ciudată pe faţă, de parcă ar fi privit prin ea. Ai nevoie de un însoţitor până la castel?

— Nu, începu Sansa. Se uită după Septa Mordane şi fu surprinsă să o vadă dormind cu capul pe masă, sforăind încetişor, ca o doamnă. Vreau să spun… Da, mulţumesc, asta ar fi foarte frumos din partea ta. Sunt obosită şi drumul este întunecos. Aş fi bucuroasă de protecţie.

Joffrey strigă:

— Câine!

Sandor Clegane păru să se întrupeze înaintea lor din noapte, atât de repede se înfăţişă. Îşi schimbase armura cu o tunică din lână roşie, cu un cap de câine cusut pe piept. Lumina torţelor îi aşeza pe faţă o roşeaţă puternică.

— Da, Alteţa Voastră?

— Condu-o pe logodnica mea la castel şi ai grijă să nu păţească nimic, îi spuse prinţul.

Şi fără măcar un cuvânt de rămas-bun, Joffrey plecă de lângă ea. Sansa putea simţi cum Câinele o privea.

— Credeai că Joff te va conduce chiar el? Râse. Avea un râs ca mârâitul câinilor în cuşcă. O ridică în picioare, apoi râse din nou.

Înspăimântată brusc, Sansa trase de umărul Septei Mordane, sperând să o trezească, însă nu reuşi decât s-o facă să sforăie şi mai tare. Regele Robert plecase împleticindu-se şi jumătate din bănci se goliseră dintr-odată. Ospăţul se sfârşise, iar frumosul ei vis se terminase odată cu el.

Câinele smulse o torţă ca să lumineze drumul. Sansa îl urmă îndeaproape. Terenul era pietros şi accidentat; pâlpâitul torţei făcea ca terenul să pară că se frământa şi se mişca sub paşii ei. Îşi ţinea privirile în jos, având grijă unde păşeşte. Trecură printre pavilioane, fiecare cu flamura sa şi o armură atârnată afară, iar cu fiece pas liniştea devenea tot mai grea. Sansa nu suporta să-l privească, atât de mult o înspăimânta; totuşi, fusese educată după toate regulile manierelor elegante; o adevărată lady nu dădea atenţie chipului său, îşi spuse ea.

— Ai călărit frumos astăzi, Ser Sandor, începu ea. Sandor Clegane mârâi.

— Scuteşte-mă de micile tale complimente găunoase, fetiţo… şi de serii tăi. Nu sunt cavaler. Scuip pe ei şi pe jurămintele lor. Fratele meu este cavaler. L-ai văzut cum a călărit astăzi?

— Da, şopti Sansa, tremurând. A fost…

— Galant? sfârşi Câinele în locul ei. Îşi dădu seama că-şi bătea joc de ea.

— Nu i-a putut rezista nimeni, reuşi ea în cele din urmă să bâiguie.

Nu era o minciună. Sandor Clegane se opri brusc în mijlocul câmpului întunecat şi pustiu. Nu avu de ales decât să se oprească şi ea.

— Vreo septă te-a învăţat foarte bine. Eşti la fel ca păsările acelea din Insulele Verii, nu-i aşa? O păsărică frumuşică şi vorbitoare, repetând toate acele cuvinte drăgălaşe pe care te-au învăţat să le reciţi.

— Asta este o grosolănie. Sansa îşi simţea inima zbătându-i-se în piept. Mă sperii. Vreau să plec acum.

— Nu i-a putut rezista nimeni, şuieră Câinele. Asta-i destul de adevărat. Nimeni nu i-a putut rezista vreodată lui Gregor. Băiatul acela de astăzi, în a doua rundă… Ooh, a fost o trebuşoară destul de frumoasă. Ai văzut şi tu, nu? Bietul nebun, n-avea nici o treabă să călărească în compania asta. Fără bani, fără scutier, fără nimeni să-l ajute cu armura. Apărătoarea de gât nu a fost strânsă bine. Crezi că Gregor nu a văzut asta? Crezi că lancea lui a ajuns acolo din întâmplare? Drăgălaşă fată flecară, dacă-ţi închipui asta, ai cu adevărat un creier de pasăre. Lancea lui Gregor se duce acolo unde vrea el. Uită-te la mine. Uită-te la mine!

Sandor Clegane îşi puse mâna uriaşă sub bărbia ei, ridicându-i faţa. Se aplecă spre ea şi aduse torţa mai aproape. Ia uite câtă frumuseţe! Uită-te bine. Ştiu prea bine că vrei asta. Te-am privit întorcându-ţi faţa tot timpul călătoriei pe drumul regelui. Mă uşurez pe asta. Uită-te bine!

Degetele lui îi cuprinseseră bărbia cu tăria unei capcane de fier. Ochii lui îi priveau pe ai ei. Ochi aburiţi de beţie, întunecaţi de furie. Trebuia să privească.

Partea dreaptă a feţei era suptă, cu pomeţi ascuţiţi şi ochi cenuşii sub sprâncenele stufoase. Nasul era mare şi coroiat, iar părul rar. Îl purta lung şi dat într-o parte, pentru că nu avea deloc păr în cealaltă parte a capului.

Partea stângă a feţei era devastată. Urechea îi fusese arsă; acolo nu mai rămăsese nimic, în afară de o gaură. Ochiul era bun încă, dar în jurul lui se vedea o masă de cicatrici — carne lucioasă, neagră ca talpa, găurită de cratere şi fisurată de crăpături adânci, care luceau roşietice şi umede când se mişca. În jos, spre falcă, se putea vedea o urmă de os, acolo unde carnea fusese hăcuită.

Sansa începu să plângă. El îi dădu drumul şi înfipse torţa în noroi.

— N-ai nici un fel de cuvinte drăguţe pentru asta, nu, fato? Nici un compliment frumuşel din cele învăţate de la septă? Când văzu că nu i se răspunde continuă. Majoritatea cred că-i o rană dintr-o bătălie, vreun asediu, un turn în flăcări, un duşman cu o torţă. Un smintit m-a întrebat dacă n-a fost răsuflarea unui dragon. De data asta, râsul său fu mai moale, însă tot atât de amar. Îţi spun eu ce a fost, fato, reluă el ca o umbră care se aplecase atât de mult spre ea, încât îi putea mirosi duhoarea acră. Eram mai tânăr ca tine, poate pe la şase, şapte ani. Un sculptor în lemn şi-a deschis atelierul în satul aflat sub protecţia tatălui meu şi, pentru a obţine nişte favoruri, a trimis daruri. Bătrânul făcea nişte jucării minunate. Nu-mi amintesc ce am primit eu, însă voiam darul lui Gregor. Un cavaler din lemn, vopsit complet, cu fiecare încheietură mobilă şi fixată cu sfori, ca să-l poţi face să lupte. Gregor este cu cinci ani mai mare ca mine, pentru el jucăria nu însemna nimic, avea aproape doi metri înălţime şi era musculos ca un taur. Aşa că i-am luat cavalerul, însă nu simţeam nici o bucurie, îţi spun eu. Eram speriat tot timpul şi, aşa cum mă temeam, el a aflat. În încăpere era un vas cu cărbuni încinşi. Gregor nu a spus nimic, doar m-a luat sub braţ şi m-a împins cu partea asta a feţei în cărbunii încinşi şi m-a ţinut acolo în timp ce eu urlam. Ai văzut cât e de puternic. Chiar şi atunci, a fost nevoie de trei bărbaţi în putere ca să-l dea jos de pe mine. Septonii predică despre cele şapte iaduri. Ce ştiu ei? Numai un om care a fost ars ştie cum arată cu adevărat iadul. Tatăl meu a povestit tuturor că aşternuturile mele luaseră foc, iar maester mi-a pus pomezi. Pomezil Şi Gregor a primit pomezi. Patru ani mai târziu, l-au uns cu cele şapte uleiuri, el a recitat jurămintele de cavaler şi Rhaegar Targaryen l-a atins pe umăr spunând: „Ridică-te, Ser Gregor.”

Vocea aspră se stinse. Şedea în tăcere înaintea ei, o formă masivă şi întunecată, învăluită în noapte, ascunsă ochilor ei. Sansa îi putea auzi respiraţia întretăiată. Îşi dădu seama că-i părea rău de el. Cumva, frica dispăruse. Tăcerea nu se mai sfârşea, aşa că ea începu din nou să se teamă, însă, de data asta se temea pentru el, nu pentru ea. Mâna ei găsi umărul masiv.

— Nu a fost un cavaler adevărat, îi şopti.

Câinele îşi dădu capul pe spate şi răcni. Sansa se trase înapoi, departe, însă el o prinse de braţ.

— Nu, mormăi el, nu, păsărică, nu a fost un cavaler adevărat.

Pe tot restul drumului spre oraş, Sandor Clegane nu mai spuse nici un cuvânt. O conduse la locul în care aşteptau caleştile, îi spuse unui vizitiu să-i ducă înapoi la Fortăreaţa Roşie şi urcă după ea. Trecură în tăcere de Poarta Regelui, pe străzile iluminate cu torţe. Îi deschise uşa din spate şi o conduse în castel, strâmbând din faţa sa arsă şi holbându-şi ochii, iar când urcară treptele în turn, era doar la un pas în urma ei. O conduse în siguranţă prin coridoare până la intrarea în camera ei de culcare.

— Îţi mulţumesc, domnul meu, spuse Sansa cu blândeţe. Câinele o apucă de braţ şi se aplecă spre ea.

— Ce ţi-am spus în astă noapte, zise el cu o voce care părea chiar mai aspră decât de obicei. Dacă-i spui lui Joffrey… surorii tale, tatălui tău… oricui…

— Nu, şopti Sansa. Promit. Nu era destul.

— Dacă spui cuiva, te omor.