Urzeala tronurilor

EDDARD

Visă un vis vechi, cu trei cavaleri în mantii albe, un turn surpat de mult, şi pe Lyanna în patul ei însângerat.

În vis, prietenii lui călăreau alături de el, aşa cum făcuseră şi în viaţă. Mândrul Martyn Cassel, tatăl lui Jory; credinciosul Theo Wulf; Ethan Glover, care fusese scutierul lui Brandon; Ser Mark Ryswell, cu vorba moale şi inima mare; omul lacurilor, Howland Reed; Lordul Dustin, pe măreţul său armăsar roşcat. Ned le ştiuse chipurile, tot aşa cum şi-l ştiuse, cândva, pe al lui, însă anii se adăpau din amintirile omului, chiar şi ale celor pe care jurase că nu-i va uita niciodată. În vis, erau, doar ca nişte umbre, arătări cenuşii, călare pe cai întrupaţi din ceţuri.

Erau şapte contra trei. În vis, precum fusese şi în realitate. Însă cei trei nu erau ca oricine. Aşteptau în faţa turnului rotund, cu munţii Dorne, roşii, în spatele lor, şi mantiile albe fâlfâind în vânt. Iar acum nu mai erau umbre; chipurile lor străluceau clar, chiar şi acum. Ser Arthur Dayne, Sabia Dimineţii, avea un zâmbet pe buze. Mânerul marii săbii a Zorilor se iţea peste umărul lui drept. Ser Oswell Whent era într-un genunchi, ascuţindu-şi sabia pe o tocilă. Pe coiful său alb îşi întinsese aripile liliacul negru al Casei sale. Între ei stătea aprigul şi bătrânul Ser Gerold Hightower, Taurul Alb, Lordul Comandant al Gărzii Regelui.

— V-am căutat pe Trident, le spuse Ned.

— Nu eram acolo, răspunse Ser Gerold.

— Pentru Uzurpator ar fi fost o nenorocire, dacă am fi fost acolo, făcu Ser Oswell.

— Când a căzut Debarcaderul Regelui, Ser Jaime l-a ucis pe regele vostru cu o sabie aurită, iar eu m-am întrebat unde eraţi.

— Departe, spuse Ser Gerold, altfel Aerys ar sta acum pe Tronul de Fier, iar făţarnicul nostru frate ar arde în cele şapte iaduri.

— Am venit la Capătul Furtunii să ridic asediul, le spuse Ned, iar Lorzii Tyrell şi Redwyne şi-au coborât steagurile, şi toţi cavalerii lor au îngenuncheat pentru a ne jura credinţă. Eram sigur că veţi fi printre ei.

— Genunchii noştri nu se îndoaie chiar aşa uşor, zise Ser Arthur Dayne.

— Ser Willem Darry a fugit la Piatra Dragonului, cu regina ta şi cu prinţul Viserys. Credeam că v-aţi îmbarcat cu ei.

— Ser Willem este un om bun şi cinstit, zise Ser Oswell.

— Dar nu-i în Garda Regelui, remarcă Ser Gerold.

Garda Regelui nu o ia la fugă.

— Niciodată, nici acum, făcu Ser Arthur. Îşi puse coiful.

— Vom depune un jurământ, explică bătrânul Ser Gerold.

Duhurile i se alăturară, ţinând în mâini săbiile de umbră. Erau şapte contra trei.

— Şi acum începe, zise Ser Arthur Dayne, Sabia Dimineţii. Scoase sabia Zorilor din teacă şi o ţinu cu ambele mâini. Lama era alburie, ca sticla translucidă, înviorată de lumină.

— Nu, rosti Ned cu tristeţe în glas. Acum se termină. Pe când se ciocniră într-un vălmăşag de oţel şi umbre, o auzi pe Lyanna strigând: Eddard! Un iureş de petale de trandafiri se împrăştie pe cerul însângerat, albastru precum ochii morţii.

— Lord Eddard, strigă din nou Lyanna.

— Îţi promit, şopti el, Lya, îţi promit…

— Lord Eddard, repetă un bărbat în întuneric. Gemând, Eddard Stark deschise ochii. Lumina lunii pătrundea prin ferestrele înalte ale Turnului Mâinii.

— Lord Eddard?

La capătul patului şedea o umbră.

— Cât… cât a trecut? Aşternuturile erau răvăşite, picioarele-i erau sfărâmate şi încorsetate în ghips. Un val de durere surdă îl săgeta prin coaste.

— Şase zile şi şapte nopţi. Era glasul lui Vayon Poole. Administratorul lui îi duse la buze o cupă. Beţi, stăpânul meu.

— Ce?…

— E doar apă. Maester Pycelle a spus că veţi fi însetat. Ned bău. Buzele lui erau uscate şi crăpate. Apa era dulce ca mierea.

— Regele a dat porunci, îi spuse Vayon Poole după ce goli cupa. Vrea să vă vorbească, stăpâne.

— Mâine, zise Ned. Când mă mai întremez.

Nu se putea arăta acum înaintea lui Robert. Visul îl lăsase nevolnic ca un pisoi.

— Stăpâne, spuse Poole, ne-a poruncit să vă trimitem la el în clipa în care deschideţi ochii.

Administratorul îşi făcu de lucru încercând să aprindă o lumânare de lângă pat. Ned înjură în surdină. Robert nu era cunoscut pentru răbdarea sa.

— Spune-i că sunt prea slăbit să vin la el. Dacă doreşte să-mi vorbească, aş fi bucuros să-l primesc aici. Sper să-l trezeşti dintr-un somn zdravăn. Şi adu-l pe… Fusese cât pe ce să spună Jory, însă îşi aminti. Adu-l pe comandantul gărzii mele.

Alyn intră în camera de culcare la câteva momente după ce administratorul primise permisiunea să plece.

— Stăpâne?

— Poole mi-a spus că au trecut şase zile, zise Ned. Trebuie să ştiu cum stăm.

— Regicidul a fugit din oraş, îl lămuri Alyn. Umblă vorba că s-a dus înapoi la Casterly Rock, pentru a i se alătura tatălui său. Povestea despre felul în care Lady Catelyn l-a prins pe Pezevenghi este acum pe toate buzele. Am pus străji suplimentare, dacă asta vă linişteşte.

— Mă linişteşte, îl asigură Ned. Fiicele mele?

— Au fost alături de dumneavoastră în fiecare zi, stăpâne. Sansa se roagă în tăcere, însă Arya… Ezită. Nu a mai spus un singur cuvânt de când v-au adus. Este o micuţă foarte aprigă, stăpâne. Nu am mai văzut o asemenea furie la vreo fată.

— Indiferent ce se întâmplă, spuse Ned, vreau ca fiicele mele să fie în siguranţă. Mă tem că ăsta este numai începutul.

— Nu li se va întâmpla nimic rău, Lord Eddard, zise Alyn. Îmi pun viaţa chezăşie pentru asta.

— Jory şi ceilalţi…

— I-am încredinţat surorilor tăcute, să fie trimişi în nord, la Winterfell. Jory ar fi vrut să se odihnească lângă bunicul său.

Numai aşa se putea, pentru că tatăl lui Jory era îngropat departe, în sud. Martyn Cassel pierise împreună cu toţi ceilalţi. Ned dărâmase turnul după aceea şi folosise pietrele sângerii pentru a ridica opt gorgane pe colină. Se spunea că Rhaegar numise locul „turnul bucuriei”, însă pentru Ned era o amintire amară. Fuseseră şapte contra trei, şi cu toate astea, numai doi trăiseră ca să poată pleca de acolo, Eddard Stark însuşi şi omul lacurilor, Howland Reed. Nu credea că era un semn bun, să viseze asta ani şi ani la rând.

— Te-ai descurcat bine, Alyn, îi spuse Ned când Vayon Poole reveni.

Administratorul făcu o plecăciune adâncă.

— Înălţimea Sa a venit, stăpâne, cu regina alături de el. Ned se ridică mai sus, strâmbându-se când piciorul îi fu străpuns de durere. Nu se aşteptase să vină şi Cersei. Nu era bine că venise.

— Spune-le să intre. Ceea ce avem de vorbit nu trebuie să iasă dintre zidurile astea.

Poole se retrase în grabă.

Robert îşi făcuse timp să se înveşmânteze ales. Purta o tunică din catifea neagră, cu cerbul încoronat al Casei Baratheon lucrat pe piept în fir de aur, şi o mantie aurie, cu carouri negre. În mână ţinea o butelcă cu vin, iar faţa-i era deja învăpăiată de băutură. Cersei Lanister întră în urma lui, cu o tiară încărcată de pietre preţioase prinsă în păr.

— Maiestatea Voastră, spuse Ned. Iertăciune, nu mă pot ridica.

— Nu contează, spuse regele morocănos. Vrei nişte vin? De la Arnor. Un buchet bun.

— O cupă mică, răspunse Ned. Capul mi-e încă greu de la laptele de mac.

— Un bărbat în situaţia ta trebuie să se socotească norocos că are capul încă pe umeri, recită regina.

— Tăcere, femeie, i-o tăie Robert. Îi întinse lui Ned o cupă cu vin. Te mai doare piciorul?

— Oarecum, zise Ned.

Îi vâjâia capul, însă nu-şi putea recunoaşte slăbiciunea în faţa reginei.

— Pycelle jură că se va vindeca bine. Robert se încruntă. Bănuiesc că ştii ce-a făcut Catelyn?

— Da. Ned luă o înghiţitură mică de vin. Doamna mea este fără vină, Maiestatea Voastră. Tot ce a făcut a făcut la porunca mea.

— Nu sunt deloc încântat, Ned, mormăi Robert.

— Cu ce drept îndrăzneşti să ridici mâna asupra celor de un sânge cu mine? îl apostrofă regina. Cine crezi că eşti?

— Mâna Regelui, îi spuse Ned cu o politeţe îngheţată, însărcinat de însuşi soţul dumneavoastră, stăpânul, să veghez asupra liniştii regelui şi asupra dreptăţii sale.

— Ai fost Mâna, începu Cersei, însă acum…

— Tăcere! tună regele. L-ai întrebat ceva şi ţi-a răspuns. Cersei se supuse, clocotind de furie, iar Robert se întoarse din nou spre Ned. Vegheai asupra liniştii regelui, spui tu. Aşa-mi păzeşti tu liniştea, Ned? Şapte oameni morţi…

— Opt, interveni regina. Tregar a murit în dimineaţa asta, de la rana pe care i-a făcut-o Lord Stark.

— Răpiri pe drumul regelui şi măcel de beţivi pe străzile mele, spuse regele. Nu tolerez asta, Ned.

— Catelyn a avut un motiv întemeiat pentru capturarea Pezevenghiului…

— Am spus că nu tolerez asta! La naiba cu motivele ei. Îi vei porunci să-l elibereze imediat pe pitic, iar tu vei cădea la pace cu Jaime.

— Trei dintre oamenii mei au fost hăcuiţi pentru că Jaime Lannister a vrut să mă pedepsească. Pot să uit, oare, aşa ceva?

— Nu fratele meu a fost pricina încăierării, îi spuse Cersei regelui. Lordul Stark se întorcea beat de la un bordel. Oamenii lui i-au atacat pe Jaime şi pe gărzile lui, tocmai pe când soaţa lui îl ataca pe Tyrion pe drumul regelui.

— Robert, ştii că nu fac aşa ceva, zise Ned. Întreabă-l pe Lord Baelish, dacă te îndoieşti de mine. A fost şi el acolo.

— Am vorbit cu Degeţel, spuse Robert. El susţine că a alergat să aducă mantiile aurii înainte să izbucnească lupta şi a recunoscut că te întorceai de la un bordel.

— Un bordel? Blestemaţi să-ţi fie ochii, Robert, m-am dus acolo ca să o văd pe fiica ta! Mama ei i-a dat numele Barra. Arată ca prima fată pe care ai zămislit-o când eram flăcăi în Vale.

O privi pe regină în timp ce spunea toate astea; chipul ei era ca o mască, neclintit şi palid, netrădând absolut nimic. Robert se înroşi.

— Barra, mormăi el. Iar asta ar trebui să-mi facă plăcere? Afurisita de fată! Credeam că are mai mult bun-simţ.

— Nu poate avea mai mult de cincisprezece ani şi e deja o târfă, iar tu credeai că are şi bun-simţ? zise Ned nevenindu-i să creadă. Piciorul începea să-l doară tare. Era greu să se înfrâneze. Copila aia nebună este îndrăgostită de tine, Robert.

Regele privi spre Cersei.

— Acesta nu este un subiect potrivit pentru urechile reginei.

— Maiestăţii Sale nu-i va plăcea nimic din ce am eu de zis. Mi s-a spus că Regicidul a fugit din oraş. Dă-mi permisiunea să-l aduc în faţa justiţiei.

Regele îşi legăna cupa cu vin, căzut pe gânduri. Luă o înghiţitură.

— Nu, zise el. Nu mai vreau să aud de asta. Jaime ţi-a hăcuit trei oameni, iar tu cinci dintre ai lui. Povestea se termină aici.

Asta-i noţiunea ta de dreptate? se aprinse Ned. Dacă da, atunci sunt bucuros că nu mai sunt Mâna ta. Regina privi spre soţul ei.

— Dacă vrea un alt bărbat ar fi îndrăznit să vorbească unui Targaryen aşa cum ţi-a vorbit el ţie…

— Mă iei drept Aerys? o întrerupse Robert.

— Te-am luat drept rege. Jaime şi Tyrion sunt propriii tăi fraţi, prin toate legiuirile căsătoriei şi jurămintelor care ne unesc. Starkii l-au gonit pe unul şi l-au răpit pe celălalt. Omul ăsta te dezonorează cu fiecare respiraţie, iar tu zaci aici docil, întrebându-l dacă-l doare piciorul şi dacă n-ar vrea puţin vin.

Faţa lui Robert se întunecase de furie.

— De câte ori trebuie să-ţi spun să-ţi ţii gura, femeie? Chipul lui Cersei era o întruchipare a dispreţului.

— Ce mai haz au făcut zeii pe seama noastră, spuse ea. După toate regulile, tu ar trebui să fii în fuste, iar eu în cămaşă de zale.

Purpuriu la faţă de furie, regele izbucni, dându-i o lovitură grea, cu laţul palmei, peste tâmplă. Ea se lovi de masă şi căzu cu zgomot; totuşi, Cersei Lannister nu scoase nici măcar un icnet. Degetele ei subţiri atinseră obrazul, în vreme ce pielea-i albă şi moale prinsese deja să se înroşească. Până a doua zi, urma îi va acoperi jumătate din faţă.

— Voi purta această decoraţie de onoare, anunţă ea.

— Poart-o în tăcere, altfel te onorez din nou, promise Robert.

Strigă după un străjer, Ser Meryn Trant intră în încăpere, înalt şi sumbru în armura sa albă.

— Regina e obosită, spuse regele. Condu-o în iatacul ei. Cavalerul o ajută pe Cersei să se ridice şi o conduse afară fără nici un cuvânt. Robert se întinse după butelcă şi-şi umplu cupa.

— Vezi ce-mi face, Ned! Regele se aşeză ţinând cupa în palme. Nevasta mea iubitoare. Mama copiilor mei. Furia îi dispăruse, iar în ochii lui se întrezărea o nălucire de tristețe şi spaimă. N-ar fi trebuit s-o lovesc. Asta nu a fost… nu a fost ceva regesc. Privi spre palmele sale, de parcă n-ar fi ştiut ce erau. Am fost întotdeauna puternic… nimeni nu-mi putea sta în cale, nimeni. Cum să lupţi cu cineva, dacă nu poţi să loveşti? Năucit, regele clătină din cap. Rhaegar… Rhaegar a învins, blestemat să fie. L-am ucis, Ned, i-am înfipt suliţa prin armura aceea neagră, direct în inima lui întunecată, şi a murit la picioarele mele. S-au compus şi cântece despre asta. Totuşi, într-un fel, el a învins. O are pe Lyanna acum, iar eu o am pe ea. Regele îşi goli cupa.

— Maiestatea Voastră, spuse Ned Stark, trebuie să vorbim.

Robert îşi apăsă tâmplele cu degetele.

— Sunt sătul de discuţii despre moarte. Mâine mă duc în pădurea regelui să vânez. Orice ai avea de spus poate aştepta până mă întorc.

— Dacă zeii sunt îngăduitori, nu voi mai fi aici la întoarcerea ta. Mi-ai poruncit să mă întorc la Winterfell, îţi aminteşti?

Robert se ridică, apucându-se de unul dintre stâlpii patului ca să-şi menţină echilibrul.

— Zeii sunt arareori îngăduitori, Ned. Poftim, e a ta. Scoase din căptuşeala mantiei clema grea, de argint, şi o aruncă pe pat. Fie că-ţi place, fie că nu, eşti încă Mâna mea, blestematule. Îţi interzic să pleci.

Ned luă clema de argint. Nu i se dădea de ales, din câte se părea. Piciorul îi pulsa de durere şi se simţea neajutorat ca un copil.

— Fata targaryeană… Regele gemu.

— Pe cele şapte iaduri, nu mai începe din nou cu ea. S-a hotărât deja. Nu mai vreau să aud nimic.

— De ce m-ai dori ca Mână dacă refuzi să-mi asculţi sfaturile?

— De ce? Robert izbucni în râs. De ce nu? Cineva trebuie să conducă acest regat blestemat. Pune-ţi clema, Ned. Ţi se potriveşte. Iar dacă mi-o mai arunci vreodată în faţă, îţi jur că am s-o înfig direct în pieptul lui Jaime Lannister.