Urzeala tronurilor

CATELYN

Erau mult prea departe pentru a distinge flamurile clar, dar chiar şi prin ceaţa învolburată putea vedea că erau albe, cu o pată întunecată în centrul lor, care putea fi numai lupul străvechi al Casei Stark, cenuşiu pe fondul câmpiei îngheţate. Când îl văzu cu propriii săi ochi, Catelyn îşi struni calul şi-şi plecă fruntea în semn de mulţumire. Zeii erau buni. Nu întârziase prea mult.

— Aşteaptă să venim, doamna mea, spuse Ser Wylis Manderly, aşa cum a jurat tatăl meu, lordul, că vor face.

— Să nu-i mai lăsăm să aştepte prea mult.

Ser Brynden Tully dădu pinteni calului său şi se avântă repede spre flamuri. Catelyn gonea lângă el. Ser Wylis şi fratele lui, Ser Wendel, îi urmau, conducându-şi forţele, aproape o mie cinci sute de oameni: unii, cavaleri de numai douăzeci de ani, la fel ca mulţi dintre scutieri, două sute de lăncieri călare, spadasini şi călăreţi liberi, iar restul pedestraşi înarmaţi cu suliţe, ţepuşe şi furci. Lordul Wyman rămăsese în urmă să se îngrijească de apărarea de la Portul Alb. La aproape şaizeci de ani, se îngrăşase mult prea mult ca să mai poată sta în şa.

— Dacă aş fi crezut că o să mai apuc un război în viaţa mea, aş fi înfulecat mai puţini ţipari, îi spusese lui Catelyn când se întâlniseră pe corabia ei, lovindu-se cu ambele mâini peste pântecul masiv. Degetele sale erau groase precum carnaţii. Băietanii mei vor avea grijă de Hui dumneavoastră, asa că nu vă fie teamă.

„Băietanii” lui erau amândoi mai bătrâni decât Catelyn, iar ea şi-ar fi dorit să nu calce pe urmele tatălui lor atât de repede. Ser Wylis era la numai câţiva ţipari distanţă de starea în care nu ar mai fi putut să-şi încalece calul; îi era milă de bietul animal. Ser Wendel, cel mai tânăr, ar fi fost cel mai gras bărbat pe îl văzuse ea vreodată, dacă nu ar fi rămas în urma tatălui şi a fratelui său. Wylis era tăcut şi formal, Wendel gălăgios şi gregar; amândoi aveau mustăţi ca de focă şi capete la fel de pleşuve precum fundul unui nou-născut; nici unul dintre ei nu părea să aibă vreo haină care să nu fie pătată cu urme de mâncare. Totuşi, îi plăceau destul de mult; o aduseseră la Robb, aşa cum promisese tatăl lor, iar acum nu mai conta nimic altceva.

Era bucuroasă că fiul ei trimisese iscoade înainte, chiar şi aici, la răsărit. Lannisterii ar putea veni dinspre sud, când vor veni, dar era bine că Robb acţiona cu prudenţă. Fiul meu conduce oştirea la război, se gândi ea, nevenindu-i să creadă. Îi era o teamă cumplită pentru el şi pentru Winterfell, dar nu putea nega că simţea şi o anume mândrie. Cu un an înainte, fusese doar un băiat. Ce era acum? se întrebă ea.

Cercetaşii călare aşteptau flamurile Manderly, un bărbat-sirenă, alb, cu un trident în mână, ridicându-se dintr-o mare verde-albastră, şi le salutară cu bucurie. Fură conduşi într-un loc ridicat şi destul de uscat pentru un bivuac. Ser Wylis ordonă oprirea acolo, rămânând în spate cu oamenii săi, pentru a vedea focurile aprinse şi caii ţesălaţi, în vreme ce fratele său, Wendel, plecă împreuna cu Catelyn şi unchiul ei pentru a prezenta omagiile tatălui lor în faţa lordului.

Pământul de sub copitele cailor era moale şi umed. Se risipea încet în urma lor, pe când călăreau pe lângă focurile din turbă puturoasă, alături de şirurile de cai şi căruţe încărcate până la refuz cu pâine tare şi carne sărată de vită. Pe un tăpşan pietros, mai ridicat decât câmpul din jur, trecură de pavilionul lordului, cu împrejmuiri din pânză tare de in. Catelyn recunoscu flamura, elanul Casei Hornwood, maro pe un fond portocaliu-închis.

Dincolo, printre ceţuri, văzu zidurile şi turnurile de la Moat Cailin… sau mai degrabă ce rămăsese din ele. Blocuri imense din bazalt negru, fiecare la fel de mare cât un conac, zăceau împrăştiate şi răsturnate, ca un joc de cuburi, pe jumătate afundate în pământul mlăştinos. Nimic altceva nu mai rămăsese din zidurile de apărare ale cetăţii care se înălţase odată la fel de mândră ca Winterfell.

Fortăreaţa de lemn dispăruse în întregime, putrezită de o mie de ani, de nu se mai vedea nici urmă de lemnul din care fusese construită. Tot ceea ce mai rămăsese din măreaţa fortăreaţă a Primilor Oameni erau cele trei turnuri… din cele douăzeci, câte fuseseră — dacă povestitorii puteau fi crezuţi.

Turnul Porţii părea destul de solid, ba chiar mai erau şi câteva rămăşiţe din ziduri, pe fiecare parte. Turnul Beţivanului, departe în mlaştină, acolo unde se întâlneau zidurile din sud şi vest, era aplecat ca un bărbat gata să-şi golească în mocirlă vinul din pântec. Iar Turnul Copiilor, înalt şi zvelt, despre care legendele spuneau că fusese locul unde copiii pădurii strigaseră, cândva, spre zeii lor fără nume ca să trimită puhoaiele apelor, îşi pierduse jumătate din creneluri. Arăta de parcă o lighioană uriaşă ar fi muşcat din vârful turnului, scuipând resturile pe cuprinsul mlaştinii. Toate cele trei turnuri erau verzi din cauza muşchiului. Un copac creştea între pietrele din partea de nord a Turnului Porţii, crengile sale noduroase fiind acoperite cu piei albe şi puturoase.

— Zeii să aibă milă, exclamă Ser Brynden când dădu cu ochii de priveliştea din faţa lor. Ăsta-i Moat Cailin? Dar nu-i altceva decât…

— …o capcană mortală, termină Catelyn în locul lui. Ştiu cum arată, unchiule. Am gândit la fel când l-am văzut prima oară, însă Ned m-a asigurat că aceste ruine sunt mai grozave decât par. Cele trei turnuri rămase controlează toate căile de acces, iar un duşman trebuie să treacă printre ele. Mlaştinile sunt impenetrabile, pline de nisipuri mişcătoare şi gropi adânci şi freamătă de atâţia şerpi. Pentru a lua cu asalt oricare dintre turnuri, o oaste ar trebui să-şi facă drum prin smârcurile până la şold, să traverseze şanţul de apărare plin cu şopârle-leu şi să se caţere pe ziduri alunecoase din cauza muşchiului, toate astea în timp ce ar fi expusă la tirul arcaşilor din celelalte turnuri. Îi oferi unchiului ei un zâmbet mohorât. Iar la lăsarea nopţii se zice că apar nălucile, spiritele reci şi răzbunătoare ale nordului, însetate de sângele celor din sud.

Ser Brynden chicoti.

— Să-mi aminteşti să nu zăbovesc pe aici. Ultima dată când m-am căutat, eram şi eu tot din sud.

Pe toate cele trei turnuri fuseseră ridicate portdrapele. Razele de soare ale Casei Karstark fâlfâiau pe Turnul Beţivanului, sub lupul străvechi; pe Turnul Copiilor era gigantul cu lanţurile sfărâmate al lui Marele Jon. Însă pe Turnul Porţii, flamura Casei Stark flutura singură. Acolo îşi stabilise Robb comanda. Catelyn se îndreptă într-acolo, iar Ser Brynden şi Ser Wendel o urmară, caii lor păşind încet pe drumul din scânduri care fusese amenajat peste câmpurile negre-verzi din mocirlă.

Îşi găsi fiul înconjurat de lorzii-stegari ai tatălui său, într-o sală friguroasă, cu un foc de turbă arzând în vatra neagră. Era aşezat la o masă masivă, din piatră, iar înaintea lui erau teancuri de hârtii şi hărţi; vorbea aprins cu Roose Bolton şi Marele Jon. La început nici nu o băgă în seamă… Însă lupul său da. Fiara cenuşie, imensă, zăcea lângă foc, însă când Catelyn intră, îşi înălţă capul, iar ochii săi aurii se fixară asupra ochilor ei. Lorzii tăcură unul după altul, iar Robb ridică privirile, intrigat de liniştea bruscă, şi o văzu.

— Mamă? spuse el cu un glas încărcat de emoţie.

Catelyn ar fi vrut să alerge la el, să-i sărute fruntea frumoasă, să-l copleşească cu îmbrăţişări şi să-l strângă atât de tare în braţe încât să nu-l mai lase niciodată să fie primejduit… Însă acolo, cu toţi lorzii de faţă, nu îndrăzni. Aşa ca rămase la capătul celălalt al lespezii de bazalt pe care o foloseau drept masă. Lupul străvechi se ridică în picioare şi traversă încăperea, venind la ea. Părea mai mare decât un lup.

— Ţi-ai lăsat barbă, îi spuse lui Robb, în timp ce Vântul Cenuşiu îi amuşina mâna.

El îşi mângâie smocul de barbă, intimidat brusc.

— Da.

Părul de pe obraji era mai roşu decât cel de pe cap.

— Îmi place. Catelyn mângâie cu blândeţe capul lupului. Te face să semeni cu fratele meu, Edmure.

Vântul Cenuşiu o apucă cu dinţii de degete, în joacă, după care se duse înapoi la locul său, lângă foc. Ser Helman Tallhart fu primul care imită lupul străvechi, străbătând încăperea pentru a o omagia, îngenunchind în faţa ei şi plecându-şi fruntea pe mâna ei.

— Lady Catelyn, spuse el, sunteţi frumoasă ca întotdeauna, o privelişte bine-venită în aceste vremuri tulburi.

Urmară Gloverii, Galbart, Robett, Marele Jon Umber şi restul, unul câte unul. Theon Greyjoy fu ultimul.

— Nu m-am gândit că vă voi vedea aici, doamna mea, spuse el lăsându-se în genunchi.

— Nici eu n-am gândit că mă voi afla aici, zise Catelyn, până ce n-am ajuns la ţărm, la Portul Alb, iar Lordul Wyman mi-a spus că Robb adună steagurile. Îl ştiţi pe fiul lui, Ser Wendel. Wendel Manderly păşi înainte şi se plecă pe cât de jos îi permitea apărătoarea de la gât. Iar el este unchiul meu, Ser Brynden Tully, care a părăsit serviciul surorii mele, pentru mine.

— Peştele Negru, făcu Robb. Îţi mulţumesc că ni te-ai alăturat, ser. Avem nevoie de oameni curajoşi. Şi dumneata, Ser Wendel, mă bucur că te avem aici, cu noi. A venit şi Ser Rodrik cu tine, mamă? Mi-a fost dor de el.

— Ser Rodrik este pe drum, la nord de Portul Alb. L-am numit castelan şi i-am poruncit să aibă grijă de Winterfell până la întoarcerea noastră. Maester Luwin este un sfătuitor înţelept, însă nepriceput în artele războiului.

— Să nu vă fie teamă pentru alegerea făcută, Lady Stark, îi spuse Marele Jon, cu vocea sa baritonală. Winterfell este în siguranţă. Ne vom răsuci destul de curând spadele în fundul lui Tyrion Lannister, să-mi fie cu iertăciune, iar apoi mergem la Fortăreaţa Roşie, să-l eliberăm pe Ned.

— Doamna mea, o întrebare, dacă nu vă este cu supărare. Roose Bolton, Lord de Dreadfort, avea o voce subţire, însă când vorbea, bărbaţi mai puternici decât el se opreau să-l asculte. Ochii săi erau ciudat de spălăciţi, aproape decoloraţi, iar privirea sa era tulburătoare. Se spune că-l ţineţi ostatic pe piticul de fiu al Lordului Tywin. Ni l-aţi adus? Ştiu, ar trebui să ne folosim foarte bine de acest ostatic.

— L-am avut pe Tyrion Lannister, dar nu-l mai am, fu nevoită Catelyn să admită. Vestea fu salutată cu un cor de lamentări. Nu am fost mai puţin încântată decât dumneavoastră, lorzii mei. Zeii au găsit de cuviinţă să-l elibereze, cu ajutorul nebunei de soră-mea.

N-ar trebui să fie atât de deschisă în a-şi arăta dispreţul, ştia asta, însă plecarea ei de la Eyrie nu fusese prea plăcută. Se oferise să-l ia pe Lordul Robert cu ea, să-l crească la Winterfell pentru câţiva ani. Tovărăşia celorlalţi băieţi i-ar fi prins bine, îndrăznise ea să sugereze. Furia Lysei fusese ceva înspăimântător de privit.

— Soră sau nu, răspunsese ea, dacă încerci să-mi furi copilul, vei pleca pe Poarta Lunii. După asta nu mai rămăsese nimic de spus.

Lorzii erau nerăbdători să-i pună şi alte întrebări, însă Catelyn ridică o mână.

— Fără nici o îndoială, vom avea timp pentru ele mai târziu, însă călătoria m-a obosit. Vreau să rămân singură cu fiul meu. Ştiu că mă veţi ierta, domnii mei. Nu le dăduse o alternativă; conduşi de mereu îndatoritorul Lord Hornwood, stegarii se înclinară şi plecară. Şi tu, Theon, adăugă ea când văzu ca Greyjoy încă mai zăbovea. El zâmbi şi părăsi încăperea.

Pe masă erau bere şi brânză. Catelyn umplu un corn, se aşeză şi sorbi, apoi îşi cercetă fiul cu privirea. Părea mai înalt decât îl lăsase, iar ţepii bărbii îl făceau să arate mai bătrân.

— Edmure avea şaisprezece ani când şi-a lăsat prima dată perciuni.

— Şi eu voi avea în curând şaisprezece ani, zise Robb.

— Iar acum ai numai cincisprezece. Cincisprezece şi conduci ostile la război. Poţi să înţelegi de ce mi-e teamă, Robb?

Expresia lui deveni mai încăpăţânată.

— Nu exista nimeni altcineva care s-o facă.

— Nimeni? Rogu-te, cine erau bărbaţii care au fost aici până acum o clipă? Roose Bolton, Rickard Karstark, Galbart şi Robett Glover, Marele Jon, Helman Tallhart… Ai fi putut lăsa comanda oricăruia dintre ei. Zeii să fie îngăduitori, dar l-ai fi putut trimite chiar şi pe Theon, deşi eu nu pe el l-aş alege.

— Ei nu sunt Stark, făcu el.

— Ei sunt bărbaţi, Robb, căliţi în lupte. Tu te jucai cu sabia de lemn până mai acum un an.

Văzu furia în ochii săi, la auzul acestor cuvinte, însă dispăru la fel de repede precum venise şi, din nou, redeveni băiatul de altădată.

— Ştiu, zise el tulburat. Mă trimiţi… Înapoi la Winterfell?

Catelyn oftă.

— Asa ar trebui. Dar nu îndrăznesc asta acum. Ai mers prea departe. Într-o bună zi, toţi aceşti lorzi te vor privi ca pe seniorul lor. Dacă te trimit acum înapoi, ca un copil trimis la culcare fără cină, îşi vor aminti şi vor râde în pocalele lor. Va veni ziua când vei avea nevoie de respectul lor, ba chiar şi de teama lor. Râsul ucide frica. Nu am să-ţi fac asta acum, deşi aş vrea să te ştiu în siguranţă.

— Ai mulţumirile mele, mamă, spuse el, cu o uşurare evidentă în spatele tonului formal.

Ea se întinse peste masă şi-i mângâie părul.

— Eşti primul meu născut, Robb. Trebuie doar să mă uit la tine ca să-mi amintesc ziua în care ai venit pe lume, cu faţa roşie şi scâncind.

El se ridică, vizibil deranjat de atingerea ei, şi se duse spre vatră. Vântul Cenuşiu începu să-şi frece capul de piciorul lui.

— Ştii de… tata?

— Da. Relatările despre moartea bruscă a lui Robert şi căderea lui Ned o înspăimântaseră mai mult decât ar fi putut spune, dar nu trebuia să-l lase pe fiul ei să-i simtă teama. Lordul Manderly mi-a spus, când am debarcat la Portul Alb. Ai vreo veste despre surorile tale?

— Am primit o scrisoare, zise Robb, scărpinându-şi lupul străvechi sub bot. Şi una pentru tine, dar a sosit la Winterfell împreună cu a mea. Se duse la masă şi răscoli printre câteva hărţi şi hârtii, întorcându-se cu un pergament mototolit. Pe asta mi-a scris-o mie, nu m-am gândit să o aduc şi pe a ta.

Ceva din glasul lui o puse pe gânduri. Netezi hârtia şi citi. Îngrijorarea făcu loc neîncrederii, apoi furiei şi, în cele din urmă, fricii.

— Asta-i scrisoarea lui Cersei, nu a surorii tale, spuse ea când termină de citit. Adevăratul mesaj se află în ceea ce Sansa nu mai spune. Nu spune decât cu câtă amabilitate şi gentileţe o tratează Lannisterii… Recunosc o ameninţare chiar şi când e şoptită. O au pe Sansa ca ostatică şi au intenţia de a o ţine acolo.

— Nu spune nimic de Arya, sublinie Robb, cu un aer jalnic.

— Nu. Catelyn nici nu voia să se gândească la ce putea însemna asta, nu acum, nu aici.

— Sperasem… dacă-l mai ai tu pe Pezevenghi, un schimb de prizonieri… Luă scrisoarea Sansei şi o strivi în pumn, şi ea putu să-şi dea seama din felul în care o făcuse că nu era pentru prima oară. Ce veşti sunt de la Eyrie? I-am scris mătuşii Lysa, ca să-i cer ajutor. A chemat steagurile Lordului Arryn, ştii? Ni se vor alătura cavalerii din Vale?

— Doar unul, spuse ea, cel mai bun dintre ei, unchiul meu… Însă Brynden Peşte Negru este mai întâi un Tully. Sora mea nu are de gând să treacă de Poarta însângerată.

Robb fu lovit în plin.

— Mamă, ce-o să facem? Am adunat această armată, optsprezece mii de oameni, dar nu… nu sunt sigur… Privi spre ea cu ochi strălucitori. Tânărul şi mândrul lord dispăru într-o clipă, devenind la fel de repede copilul dinainte, un băiat de cincisprezece ani, aşteptând răspunsuri de la mama sa.

— De ce te temi, Robb? întrebă ea cu blândeţe.

— Eu… Întoarse capul în altă parte, pentru a-şi ascunde prima lacrimă. Dacă plecăm… chiar dacă învingem… Lannisterii îi au pe Sansa şi pe tata. Îi vor ucide, nu-i asa?

— Vor să ne facă să credem asta.

— Vrei să spui că mint?

— Nu stiu, Robb. Ce stiu este că nu ai de ales. Dacă te duci la Debarcaderul Regelui şi juri credinţă, nu ţi se va mai permite să pleci de acolo. Dacă te dai bătut acum şi te întorci la Winterfell, lorzii tăi îşi vor pierde orice respect pentru tine. Unii s-ar putea chiar să plece să se alăture Lannisterilor. Apoi regina, care are mult mai puţine motive să se teamă, poate face ce vrea cu prizonierii ei. Cea mai mare speranţă a noastră este ca tu să înfrângi duşmanul pe câmpul de luptă. Dacă ai reuşi să-l iei pe Lordul Tywin sau pe Regicid în captivitate, atunci un târg s-ar putea încheia, dar asta nu e totul. Atâta vreme cât eşti destul de puternic, trebuie să se teamă; Ned şi surorile tale ar fi în siguranţă. Cersei este destul de deşteaptă ca să ştie că are nevoie de ei ca să poată face pace, dacă războiul se întoarce împotriva sa.

— Şi dacă lupta nu se întoarce împotriva sa? întrebă Robb. Dacă sorţii se întorc împotriva noastră?

Catelyn îl luă de mână.

— Robb, nu am să ferchezuiesc adevărul pentru tine. Dacă pierzi, nu mai există nici o speranţă, pentru nici unul dintre noi. Se spune că în inima cetăţii Casterly Rock nu-i decât piatră. Aminteşte-ţi de soarta copiilor lui Rhaegar.

În clipa aceea văzu frica oglindindu-se în ochii săi tineri, însă acolo era şi puterea.

— Atunci, n-am să pierd, promise el.

— Spune-mi ce ştii despre luptele din ţinuturile riverane, zise ea.

Trebuia să afle dacă era cu adevărat pregătit.

— Cu mai puţin de două săptămâni în urmă, au dat o bătălie pe dealurile de sub Dintele de Aur, făcu Robb. Unchiul Edmure i-a trimis pe Lordul Vance şi Lordul Piper să ţină trecătoarea, însă Regicidul s-a aruncat asupra lor şi i-a pus pe fugă. Lordul Vance a fost omorât. Ultimele veşti spuneau că Lordul Piper se retrăgea, ca să se alăture fratelui tău şi celorlalţi stegari la Riverrun, cu Jaime Lannister pe urmele sale. Dar asta nici nu-i chiar atât de rău. În timpul cât s-au luptat în trecătoare, Lordul Tywin venea cu o a doua armată a Lannisterilor dinspre sud. Se spune că este chiar mai mare decât oastea lui Jaime.

— Tatăl tău trebuie că ştia astea, pentru că a trimis nişte oameni care să li se opună, sub flamurile regelui. A trimis porunci unui lord din sud, un anume Lord Erik sau Derik, sau aşa ceva, însă Ser Raymun Darry îl însoţise, iar scrisoarea mai spune că erau şi alţi cavaleri, plus garda tatălui tău. Numai că a fost o capcană. Lordul Derik nici n-a apucat să treacă de Fortăreaţa Roşie, că Lannisterii au căzut asupra lui, fie blestemată flamura regelui, iar Gregor Clegane i-a atacat pe la spate când încercau să se retragă pe la Vadul Păpuşarului. Acest Lord Derik şi vreo alţi câţiva s-ar putea să fi scăpat, nimeni nu-i sigur, însă Ser Raymun a fost ucis, la fel şi majoritatea oamenilor noştri de la Winterfell. Se spune că Lordul Tywin a închis drumul regelui, iar acum se îndreaptă spre nord, spre Harrenhal, pârjolind totul în calea sa.

Din ce în ce mai sinistru, se gândi Catelyn. Era mai rău decât îşi imaginase.

— Vrei să-i ieşi în cale aici? întrebă ea.

— Dacă vine până aici, însă nimeni nu crede că o va face, explică Robb. I-am trimis vorbă lui Howland Teed, vechiul prieten al tatii, de la Rondul Greywater. Dacă Lannisterii vin până în sud la Gât, oamenii lacurilor îi vor face să verse sânge pentru fiecare pas de pe drum, însă Galbart Glover spune că Lordul Tywin este prea deştept ca să facă asta, iar Roose Bolton zice la fel. Va rămâne aproape de Trident, cred ei, cucerind rând pe rând castelele lorzilor de lângă râu, până ce Riverrun va rămâne singur. Trebuie să o luăm spre sud ca să-i ieşim în cale.

La ideea asta, Catelyn simţi fiori până în oase. Ce şanse ar avea un băiat de cincisprezece ani împotriva unor comandanţi căliţi în bătălii, precum Jaime şi Tywin Lannister?

— Dar oare este înţelept? Aici eşti bine apărat. Se spune că vechii regi din nord puteau rezista la Moat Cailin, respingând armate de zeci de ori mai mari decât ale lor.

~ Da, însă rezervele noastre de hrană sunt tot mai puţine, iar aici nu este un tărâm pe care să putem rezista cu uşurinţă. Îl aşteptam pe Lordul Manderly, dar acum că fiii săi ni s-au alăturat, trebuie să plecăm.

Îi auzea pe lorzii-stegari vorbind prin glasul fiului ei, îşi dădu ea seama. În decursul anilor îi primise pe mulţi dintre ei la Winterfell şi-i omenise împreună cu Ned la vetrele şi mesele lor. Ştia ce fel de oameni erau, fiecare dintre ei. Se întreba dacă Robb stia.

Dar era un adevăr în ceea ce spuneau. Oastea pe care o strânsese fiul ei nu era o armată omogenă, aşa cum obişnuiau să aibă Oraşele Libere, şi nici o forţă de elită, plătită. Majoritatea erau oameni simpli: meşteşugari, agricultori, pescari, ciobani, fii de hangii şi negustori sau pielari, amestecaţi cu un grup mic de mercenari şi călăreţi liberi, ahtiaţi după pradă. Când i-au chemat lorzii lor, au venit… Însă nu vor rămâne pentru totdeauna.

— Plecarea în marş e bună, îi spuse ea fiului ei, însă unde, cu ce scop? Ce vrei să faci?

Robb ezită.

— Marele Jon crede că ar trebui să-l atacăm noi pe Lordul Tywin şi să-l luăm prin surprindere, zise el, însă Gloverii şi Karstark cred că ar fi mai înţelept dacă am da ocol armatei lui ca să ne alăturăm unchiului Ser Edmure împotriva Regicidului. Îşi trecu degetele prin coama nepieptănată de păr roşcat, afişând o expresie nefericită. Deşi, când vom ajunge noi la Riverrun… Nu sunt sigur…

— Fii sigur, îi spuse Catelyn, sau atunci du-te acasă şi ia din nou sabia de lemn. Nu-ţi poţi permite să pari indecis în faţa unor oameni ca Roose Bolton şi Rickard Karstark. Să nu faci nici o greşeală, Robb, ei sunt stegarii tăi, nu prieteni. Te-ai numit singur comandant de bătălie. Atunci, comandă.

Fiul ei se uită la ea uluit, de parcă nu i-ar fi venit să creadă ce auzise.

— Cum spui tu, mamă.

— Am să te întreb din nou. Ce vrei să faci?

Robb întinse o hartă peste masă, o bucată din piele veche, zdrenţuită, acoperită cu dâre de vopsea decolorată. Unul dintre capetele ei se răsuci în sus; îl fixă cu pumnalul.

— Ambele planuri au virtuţile lor, însă… priveşte, dacă încercăm să ocolim armata Lordului Tywin, riscăm să fim prinşi între el şi Regicid, iar dacă îl atacăm… După toate informaţiile, are mai mulţi oameni decât mine şi mai multă cavalerie. Marele Jon spune că asta nu ar mai conta dacă l-am prinde cu pantalonii în vine, însă mi se pare că un bărbat care a luptat în tot atâtea bătălii ca şi Tywin Lannister nu va fi chiar aşa de uşor de surprins.

— Bine, spuse ea. Încă mai putea auzi ecourile vocii lui Ned în glasul lui pe când stătea acolo, cercetând nedumerit harta. Spune-mi mai mult.

— As lăsa o mică armată aici, să tină Moat Cailin, mai mult arcaşi, iar cu restul aş pleca pe drum, spuse el, însă odată ce am ajunge sub Gât, aş împărţi armata în două. Pedestraşii pot continua să mărşăluiască pe drumul regelui, în vreme ce călăreţii traversează Furca Verde la Gemeni. Arătă. Când Lordul Tywin va auzi că am venit în sud, o va lua spre nord ca să atace principala noastră armată, lăsând astfel călăreţii să gonească în jos pe malul râului, spre Riverrun. Robb se lăsă pe spate, neîndrăznind, totuşi, să zâmbească, dar încântat de el însuşi şi doritor să-i audă laudele.

Catelyn se încruntă peste hartă.

— Pui un râu între cele două părţi ale armatei tale?

— Şi între Jaime şi Lordul Tywin, spuse el. Zâmbetul îi înflori după aceea. Nu există treceri pe Furca Verde mai sus de vadul rubiniu, unde şi-a câştigat Robert coroana. Numai la Gemeni, până aici, iar Lordul Frey controlează podul de acolo. Este stegarul tatălui tău, nu-i aşa?

Bătrânul Lord Frey, se gândi Catelyn.

— Este, admise ea, însă tatăl meu nu s-a încrezut niciodată în el. Nici tu nu ar trebui s-o faci.

— N-am să mă încred, promise Robb. Ce zici?

În pofida strângerii sale de inimă, era impresionată. Arată ca un Tully, se gândi ea, dar este fiul tatălui său, iar Ned l-a instruit bine.

— Ce armată iei sub comanda ta?

— Cavaleria, răspunse el imediat. Din nou, la fel ca tatăl său; întotdeauna Ned lua cea mai grea parte asupra lui.

— Iar ceilalţi?

— Marele Jon spune mereu că ar trebui să-l lovim pe Lordul Tywin. M-am gândit să-i ofer lui această onoare.

Era primul său pas greşit, dar cum să-l facă să vadă asta fără să nu-i zdruncine încrederea de novice?

— Tatăl tău mi-a spus odată că Marele Jon este la fel de neînfricat ca oricare alt bărbat pe care l-a cunoscut vreodată.

Robb rânji.

— Vântul Cenuşiu i-a mâncat două degete, iar el a râs de asta. Acum eşti de acord?

— Tatăl tău nu este neînfricat, sublinie Catelyn. Este curajos, dar asta este altceva.

Fiul ei se gândi o clipă la ce spusese ea.

— Armata din est va dispune de toate poziţiile între Lordul Tywin şi Winterfell, adăugă el gânditor. Plus mâna de arcaşi pe care îi las aici, la Moat. Aşa că nu vreau pe cineva neînfricat, nu?

— Nu. Vrei şiretenie calculată, la asta m-aş gândi eu, nu la curaj.

— Roose Bolton, spuse Robb imediat. Acest om mă sperie.

— Să sperăm că-l va speria şi pe Tywin Lannister. Robb dădu din cap şi înfăşură harta.

— Am să dau poruncile şi am să adun o escortă care să te ducă acasă, la Winterfell.

Catelyn se luptase să se ţină tare, de dragul lui Ned şi pentru acest curaj încăpăţânat al fiului lor. Îşi lăsase frica şi disperarea deoparte, de parcă erau veşminte pe care nu mai voia să le poarte… Însă acum văzu că tot le îmbrăcase.

— Nu mă duc la Winterfell, se auzi spunând, surprinsă de puhoiul de lacrimi care-i împăienjeni vederea. Tatăl meu poate că este pe moarte, în dosul zidurilor de la Riverrun. Fratele meu este înconjurat de duşmani. Trebuie să merg la ei.