Urzeala tronurilor

ARYA

Din nou, broderiile Aryei nu ieşiseră bine deloc. Şi încruntă spre ele şi privi spre locul unde sora sa, Sansa, şedea printre alte fete. Lucrul de mână al Sansei era deosebit. Toată lumea spunea asta.

— Lucrurile făcute de Sansa sunt la fel de frumoase ca ea, îi spusese o dată Septa Mordane mamei lor. Are mâini atât de fine şi de delicate.

Când Lady Catelyn întrebase de Arya, septa pufnise.

— Arya are mâinile unui fierar.

Arya se uită pe furiş prin încăpere, temându-se că Septa Mordane i-ar fi putut citi gândurile, dar ea nu-i acorda, astăzi, nici o atenţie. Stătea împreună cu Prinţesa Myrcella, numai zâmbete şi admiraţie. Nu se întâmpla prea des ca septa să aibă privilegiul de a instrui în artele femeilor o prinţesă regală, după cum spusese când regina o adusese pe Myrcella să li se alăture. Arya credea că broderiile Myrcellei nu erau deloc drepte, dar nu puteai deduce asta din felul în care o lăuda Septa Mordane.

Îşi studie, din nou, propria sa broderie, căutând o cale să o salveze, apoi oftă şi puse acul jos. Privi mohorâtă spre sora sa. Sansa sporovăia veselă în timp ce lucra. Beth Cassel, fetiţa lui Ser Rodrik, stătea la picioarele ei sorbind fiecare cuvânt pe care-l rostea, iar Jeyne Poole se a pleca pentru a-i şopti ceva la ureche.

— Despre ce vorbiţi? întrebă Arya dintr-odată. Jeyne îi aruncă o privire surprinsă şi apoi chicoti.

Sansa părea uimită. Beth se înroşi. Nu răspunse nici una.

— Spuneţi-mi, făcu Arya.

Jeyne se uită în jur, pentru a se asigura ca Septa Mordane nu o putea auzi. Myrcella spuse ceva, iar septa râse împreună cu celelalte doamne.

— Vorbeam despre prinţ, zise Sansa, cu o voce moale ca un sărut.

Arya ştia de care prinţ era vorba: Jeffrey, bineînţeles. Cel înalt şi arătos. Sansa făcuse în aşa fel încât să stea lângă el la ospăţ. Arya fusese nevoită să stea lângă cel mic şi gras. Bineînţeles.

— Lui Jeffrey îi place de sora ta, şopti Jeyne, mândră de parcă ar fi avut şi ea un merit în asta. Era fiica unuia dintre slujitorii de la Winterfell şi cea mai bună prietenă a Sansei. I-a spus că este foarte frumoasă.

— Are de gând să se căsătorească cu ea, zise micuţa Beth visătoare, îmbrăţişându-se singură. Atunci Sansa va fi regina întregului domeniu.

Sansa avu bunul-simţ să roşească. Se îmbujora frumos. Făcea totul frumos, se gândi Arya cu un resentiment amar.

— Beth, n-ar trebui să scorneşti atâtea, o dojeni Sansa pe fetiţă, mângâindu-i încet părul pentru a îndepărta asprimea vorbelor sale. Privi spre Arya. Ce crezi despre prinţul Jeff, surioară? E foarte galant, nu ţi se pare?

— Jon crede că arată ca o fată, răspunse Arya. Sansa oftă în timp ce broda.

— Bietul Jon, rosti ea. Devine gelos pentru că este un bastard.

— E fratele tău, zise Arya, mult prea tare.

Vocea ei străbătu liniştea de la amiază a încăperii din turn. Septa Mordane îşi ridică privirile. Avea o faţă osoasă, ochi pătrunzători şi o gură subţire, aproape fără buze, o figură făcută pentru încruntări. Se încrunta chiar acum.

— Despre ce tot vorbiţi, copii?

— Fratele nostru vitreg, răspunse Sansa, cu aceeaşi voce moale. Îi zâmbi septei. Arya şi cu mine tocmai remarcam cât de bucuroase suntem să o avem acum printre noi pe prinţesă, zise ea.

Septa Mordane dădu din cap.

— Într-adevăr. Este o mare onoare pentru noi toate. Prinţesa Myrcella zâmbi nesigură de compliment. Arya, de ce nu lucrezi? întrebă septa. Se ridică în picioare, iar fustele ei apretate foşneau în timp ce traversa încăperea. Arată-mi broderiile.

Arya ar fi vrut să urle. De ce trebuise ca Sansa să atragă atenţia septei?!

— Iată, zise ea, predându-şi lucrul de mână. Septa examina ţesătura.

— Arya, Arya, Arya, spuse ea. Aşa nu merge. Aşa nu merge deloc.

Toată lumea se uita la ea. Era prea mult. Sansa era prea bine-crescută ca să zâmbească la ruşinea surorii sale, dar Jeyne îi adresă un surâs afectat. Chiar şi prinţesa Myrcella arăta că-i pare rău de ea. Arya simţi cum în ochi i se adunau lacrimile. Se ridică de pe scaun şi ţâşni spre uşă. Septa Mordane strigă după ea:

— Arya, vino înapoi! Nu mai face nici un pas! Doamna mama ta va afla de asta. În faţa prinţesei noastre regale! Ne faci pe toate de ruşine!

Arya se opri la uşă şi se întoarse muşcându-şi buza. Lacrimile-i curgeau acum pe obraji. Reuşi să încropească o mică plecăciune spre Myrcella.

— Cu voia dumneavoastră, doamnă.

Myrcella clipi spre ea şi privi spre doamnele de companie pentru un sfat. Dar dacă ea era nehotărâtă, Septa Mordane nu era.

— Unde crezi că te duci, Arya?Ea o privi cu duşmănie.

— Trebuie să merg să potcovesc un cal, rosti ea dulce, simţind o scurtă satisfacţie la şocul oglindit pe chipul septei.

Apoi se răsuci şi ieşi, alergând pe trepte cât de repede o ţineau picioarele.

Nu era drept. Sansa avea totul. Sansa era cu doi ani mai mare ca ea; poate că, la vremea când se născuse Arya, nu mai rămăsese nimic pentru ea. Aşa se simţea acum destul de des. Sansa putea coase, dansa şi cânta. Scria poezii. Ştia cum să se îmbrace. Cânta la harfa mare şi la clopote. Mai rău, era şi frumoasă. Sansa moştenise pomeţii înalţi şi delicaţi ai mamei lor şi părul des, roşcat, al celor din neamul Tully. Arya semăna cu tatăl lor, stăpânul. Părul ei era de un castaniu lipsit de luciu, iar chipul său era alungit şi solemn. Jeyne obişnuia să-i spună Arya-Faţă-de-Cal şi necheza ori de câte ori se apropia ea. O mai durea şi faptul că singurul lucru pe ca*i re-l putea face mai bine decât sora ei era să călărească. Şi să conducă o gospodărie. Sansa nu avusese niciodată mintea potrivită pentru socoteli. Dacă se va mărita cu Prinţul Jeff, Arya spera pentru binele ei că va avea un bun servitor.

Nymeria o aştepta în camera de gardă de la capătul scării. Se ridică imediat ce dădu cu ochii de ea. Arya!rânji. Puiul de lup o iubea, nimeni altcineva nu mai făceai asta. Mergeau împreună peste tot, iar Nymeria dormea în camera ei, la piciorul patului. Dacă mama nu ar fi interzis asta, Arya ar fi luat bucuroasă puiul de lup cu ea în camera de cusut. Las-o pe Septa Mordane să se plângă atunci de broderiile ei.

Nymeria o muşcă în joacă de mână, cu fervoare, pe când Arya o dezlega. Avea ochii galbeni. Când lumina soarelui îi atingea, străluceau ca două monede din aur. Arya îi dăduse numele după cel al reginei războinice de Rhoyne, care-şi condusese poporul peste marea îngustă. Fusese şi un mare scandal. Sansa, desigur, îi spusese puiului ei „Lady”. Arya se strâmbă şi strânse şi mai tare în braţe puiul de lup. Nymeria îi linse urechea, iar ea chicoti.

Dar acum Septa Mordane trimisese, cu siguranţă, vorbă mamei sale. Dacă se ducea în camera ei, o vor găsi. Aryei nu-i păsa dacă era găsită. Avea o idee mai bună. Băieţii se aflau în curte, pentru exerciţii. Voia să vadă cum Robb îl punea pe galantonul de Prinţ Jeffrey cu spatele la pământ.

— Vino, şopti ea spre Nymeria.

Se ridică şi începu să alerge, lupul gonind din greu pe urmele ei.

Pasarela acoperită care lega armurăria de Marea Fortăreaţă avea o fereastră care-ţi oferea privelişte asupra întregii curţi. Spre locul acela se îndreptau. Ajunse roşie la aţă, abia trăgându-şi sufletul, pentru a-l găsi pe Jon aşezat, cu un genunchi ridicat până la bărbie. Privea acţiunea atât de absorbit, încât nici nu băgă de seamă apropierea ii decât atunci când lupul său alb se ridică să le întâmpine. Nymeria se apropie precaută. Nălucă, deja mai mare decât frăţiorii săi, o mirosi, o muşcă cu grijă de o ureche şi se aşeză.

Jon îi aruncă o privire intrigată.

— N-ar trebui să-ţi lucrezi acum broderiile, surioară dragă?

Arya se bosumflă.

— Am vrut să-i văd cum se luptă.

El zâmbi.

— Atunci, vino aici.

Arya escaladă fereastra şi se aşeză lângă el, într-un cor de bufnituri şi grohăieli venite din curtea de jos.

Spre dezamăgirea ei, era ora de antrenament a băieţilor mai mici. Bran era atât de protejat de căptuşeală, încât arăta de parcă s-ar fi încins cu o saltea umplută cu pene, iar Prinţul Tommen, care era destul de durduliu şi aşa, acum i se înfăţişa de-a dreptul rotund. Se hărţuiau şi pufăiau, lovindu-se cu săbii de lemn învelite în pânză sub privirile atente ale lui Ser Rodrik Cassel, maestrul de arme, un bărbat pântecos ca un butoi, cu favoriţi albi, magnifici. O duzină de spectatori, bărbaţi şi băieţi, strigau încurajări, iar vocea lui Robb se auzea cel mai tare dintre toate. Îl observă şi pe Theon Greyjoy lângă el, cu pieptarul lui negru împodobit cu krakenul auriu ai Casei sale, şi cu o strâmbătură de dispreţ pe faţă. Ambii combatanţi se clătinau. Arya aprecie că erau în arenă de ceva timp.

— Doar cu o idee mai istovitor decât lucrul de mână, remarcă Jon.

— Doar cu o idee mai distractiv decât lucrul de mână, îi răspunse Arya.

Jon rânji, se întinse şi-i ciufuli părul. Arya se înroşi. Ei fuseseră întotdeauna apropiaţi. Jon avea figura tatălui său, la fel ca ea. Erau singurii. Robb şi Sansa şi Bran, ba chiar şi micul Rickon, toţi aveau trăsături de Tully, cu zâmbete plăcute şi foc în păr. Când Arya era mică, îi fusese teamă că şi ea era tot un bastard. La Jon se dusese să-i comunice temerile sale, şi tot Jon fusese acela care o liniştise.

— De ce nu eşti şi tu în curte? îl întrebă Arya.

El îi oferi un zâmbet strâmb.

— Bastarzilor nu li se permite să-i atingă pe tinerii prinţi, zise el. Rănile cu care se aleg pe terenul de exerciţii trebuie să fie făcute de săbiile celor ca ei.

— Oh!

Arya se simţi tulburată. Ar fi trebuit să-şi dea seama. Pentru a doua oară în cursul aceleiaşi zile, reflectă la faptul că viaţa nu era cinstită. Privi cum frăţiorul ei îl pocnea pe Tommen.

— Aş putea lupta la fel de bine ca Bran, zise ea. Are numai şapte ani, eu nouă.

Jon o contemplă cu întreaga sa înţelepciune de la paisprezece ani.

— Eşti prea slăbănoagă, zise el. O luă de braţ ca să-i simtă muşchii, apoi oftă şi clătină din cap. Mă îndoiesc că ai putea, măcar, ridica o sabie lungă, darămite s-o şi roteşti.

Arya îşi trase braţul şi-i aruncă o privire cruntă. Jon îi ciufuli din nou părul. Se uitau cum Bran şi Tommen îşi dădeau târcoale.

— Îl vezi pe Prinţul Jeffrey? întrebă Jon.

Nu-l văzuse, nu la început, dar când se uită din nou, îl găsi în spate, sub umbra zidului înalt de piatră. Era înconjurat de bărbaţi pe care nu-i recunoscu, tineri domni îmbrăcaţi în livrelele Caselor Lannister şi Baratheon, nişte străini cu toţii. Printre ei se găseau şi câţiva bărbaţi mai vârstnici; cavaleri, presupuse ea.

— Uită-te la blazonul de pe pieptarul lui, îi sugeră Jon.

Arya privi. Pe pieptarul vătuit al prinţului era brodat un blazon ornamentat. Nu exista nici o îndoială că lucrul de mână fusese migălos. Blazonul era împărţit la mijloc; pe o parte se afla cerbul încoronat al Casei regale, iar pe partea cealaltă, leul Casei Lannister.

— Lannisterii sunt mândri, remarcă Jon. Ai putea crede că sigiliul regal ar fi suficient, dar nu. El face Casa mamei sale egală în onoruri cu cea a regelui.

— Femeia este la fel de importantă! protestă Arya. Jon chicoti.

— Poate că şi tu ar trebui să faci acelaşi lucru, surioară. Uneşte Tully cu Stark pe blazonul tău.

— Un lup cu un peşte în bot? Asta o făcu să râdă. Ar arăta caraghios. În afară de asta, o fată nu poate lupta, aşa că de ce ar avea blazon?

Jon dădu din umeri.

— Fetele primesc blazonul, însă nu şi armele pe el. Bastarzii primesc armele, însă nu şi blazonul. Nu eu am făcut regulile, surioară.

Dinspre curtea de jos se auzi un strigăt. Prinţul Tommen se rostogolea prin praf încercând să se ridice, fără să reuşească. Căptuşeala de protecţie îl făcea să arate ca o ţestoasă căzută pe spate. Bran stătea deasupra lui, cu sabia ridicată, gata să-l pocnească din nou, îndată ce s-ar fi ridicat în picioare. Bărbaţii începură să râdă.

— Ajunge! strigă Ser Rodrik. Îi întinse mâna prinţului şi-l ridică. Ai luptat bine, Lew. Donnis, ajută-l să scape de armură. Privi în jur. Prinţ Jeffrey, Robb, aţi vrea să faceţi o rundă?

Robb, deja transpirat de pe urma ultimei 'runde, înainta nerăbdător.

— Bucuros.

Jeffrey ieşi la lumină, ca răspuns la provocarea Robb. Părul său lucea precum firul de aur. Părea plictisit.

— Acesta-i un joc pentru copii, Ser Rodrik.

Lui Theon Greyjoy îi scăpă, brusc, un hohot de râs.

— Sunteţi copii, rosti el ironic.

— Poate că Robb este copil, zise Jeffrey. Eu sunt f prinţ. Şi apoi, m-am săturat să-i pocnesc pe cei din Casa Stark cu săbii de jucărie.

— Ai primit mai multe lovituri decât ai dat, Jeff, zise Robb. Ţi-e teamă?

Prinţul Jeffrey se uită la el.

— Oh, de-a dreptul îngrozit. Eşti atât de în vârstă!Unii dintre bărbaţii Lannister râseră. Jon privi în jos, spre scenă, încruntându-se.

— Jeffrey este cu adevărat doar un rahat mic, îi spuse el Aryei.

Ser Rodrik se trăgea gânditor de perciunii săi albi.

— La ce vă gândiţi? îl întrebă el pe prinţ.

— Săbii cu tăiş.

— S-a făcut, răspunse Robb. O să-ţi pară rău! Maestrul armurier îşi puse un braţ pe umărul lui, pentru a-l face să tacă.

— Săbiile cu tăiş sunt prea periculoase. Am să vă dau voie cu săbiile de turnir, cu muchiile boante.

Jeffrey nu spuse nimic, însă un bărbat, necunoscut Aryiei, un cavaler înalt cu părul negru şi urme de arsură pe faţă, îşi făcu loc spre prinţ.

— Acesta e prinţul tău. Cine eşti tu ca să-i spui că nu are voie cu săbii cu tăiş, ser?

— Maestrul armurier din Winterfell, Clegane, iar tu ai face bine să nu uiţi asta.

— Antrenaţi şi femei aici? vru să ştie bărbatul cu faţa arsă.

— Antrenez cavaleri, zise Ser Rodrik apăsat. Vor primi oţel atunci când vor fi pregătiţi. Când vor ajunge la o anumită vârstă.

Bărbatul cu faţa arsă privi spre Robb.

— Câţi ani ai, băiete?

— Paisprezece.

— Eu am omorât un bărbat când aveam doisprezece. Şi puteţi fi siguri că nu cu o sabie boantă.

Arya îl văzu pe Robb cum se zbârleşte. Mândria sa era rănită. Se întoarse spre Ser Rodrik.

— Lăsaţi-mă s-o fac. Îl pot învinge.

— Atunci învinge-l cu o sabie de turnir, zise Ser Rodrik, iar Jeffrey dădu din umeri.

— Vino să mă vezi când mai creşti ceva, Stark. Dacă nu vei fi prea bătrân.

Între bărbaţii Lannister se auziră hohote de râs. Blestemele lui Robb izbucniră în curte. Arya îşi acoperi gura, şocată. Theon Greyjoy îl apucă pe Robb de braţ c să-l ţină departe de prinţ. Ser Rodrik se trase de favoriţi uluit. Jeffrey mimă un căscat şi se întoarse spre fratele său mai mic.

— Haide, Tommen, zise el. Ora de joacă s-a terminat. Lasă-i pe copii în zburdălniciile lor.

Aceste vorbe smulseră şi mai multe râsete din partea Lannisterilor şi mai multe blesteme de la Robb. Faţa lui Ser Rodrik era roşie ca sfecla de furie, sub albul favoriţilor. Theon îl ţinu pe Robb încătuşat într-o strânsoare de fier până ce prinţul şi suita sa ajunseră la distanţă sigură.

Jon îi privi îndepărtându-se, iar Arya se întoarse spre Jon. Faţa sa rămăsese la fel de neclintită ca lacul din inima grădinii zeilor. În cele din urmă, el coborî de la fereastră.

— Spectacolul s-a terminat, spuse el. Se aplecă să-l scarpine pe Nălucă între urechi. Lupul alb se ridică şi se frecă de el. Cel mai bine ar fi să fugi acum înapoi în cameră, surioară. Septa Mordane te pândeşte, cu siguranţă. Cu cât te ascunzi mai mult timp, cu atât va fi pedeapsa mai grea. Vei ajunge să coşi toată iarna. Când va veni dezgheţul de primăvară, îţi vor găsi trupul cu un ac încă bine prins între degetele îngheţate. Arya nu credea că era ceva nostim.

— Urăsc lucrul de mână, spuse ea cu însufleţire. Nu-i corect!

— Nimic nu-i corect, zise Jon.

O ciufuli din nou şi plecă de lângă ea, cu Nălucă deplasându-se fără zgomot pe lângă el. Nymeria fu cât pe ce să se ia după el, apoi se opri şi se întoarse când văzu că Arya nu mai venea. Se întoarse în silă în direcţia opusă. Era mai rău decât crezuse Jon. Nu doar Septa Mordane o aştepta în cameră, ci şi mama ei.