Urzeala tronurilor

BRAN

Vânătorii plecară în zori. Regele voia mistreţ la ospăţul din seara asta. Prinţul Jeffrey călărea împreună cu tatăl său, aşa că şi lui Robb i se permisese să se alăture vânătorilor. Unchiul Benjen, Jory, Theon Greyjoy, Ser Rodrik şi chiar şi caraghiosul de frăţior al reginei veniseră cu ei. Era ultima vânătoare, la urma urmei. A doua zi plecau înapoi în sud.

Bran fusese lăsat în urmă, cu Jon şi fetele şi Rickon. Rickon era doar un bebeluş, iar fetele doar fete, însă Jon şi lupul său nu erau de găsit niciunde. Bran nu-l căutase prea mult. Credea că Jon era supărat pe el. Mai nou, Jon ' părea supărat pe toată lumea. Bran nu ştia de ce. Avea de gând să meargă cu unchiul Ben la Zid, ca să se înroleze în Rondul de Noapte. Asta era aproape la fel de bine ca a te duce în sud, ca rege. Robb era cel pe care-l lăsau în urmă, nu Jon. Zile întregi, Bran abia aşteptase ieşirea. Avea de gând să călărească pe drumul regelui, pe propriul său cal, nu pe un ponei, ci pe un cal adevărat. Tatăl său va fi Mâna Regelui, iar ei vor locui la castelul roşu de la Debarcaderul Regelui, castelul pe care-l construise Stăpânul Dragonilor. Bătrâna Nan spunea că acolo erau fantome şi tainiţe unde se petrecuseră lucruri îngrozitoare, cu capete de balauri pe ziduri. Pe Bran îl treceau fiorii numai gândindu-se la aşa ceva, însă nu-i era frică. Cum să-i fi fost frică? Tatăl său va fi cu el, la fel şi regele cu toţi cavalerii săi.

Într-o bună zi, şi Bran va fi cavaler, unul din Garda Regelui. Bătrâna Nan spunea că erau cei mai buni luptători de pe întregul domeniu. Nu erau decât şapte şi purtau armuri albe, nu aveau neveste sau copii, trăiau numai ca să-l servească pe rege. Bran cunoştea toate istorisirile. Numele lor era ca o muzică pentru el. Serwyn al Scutului Oglindă. Ser Ryan Redwyne. Prinţul Aemon Cavalerul-dragon. Gemenii Ser Erryk şi Ser Arryk, care muriseră unul în sabia celuilalt, cu sute de ani în urmă, când fratele se luptase cu sora într-un război pe care cântăreţii îl pomeneau drept Dansul Dragonilor. Taurul Alb, Gerold Hightower. Ser Arthur Dayne, Sabia Dimineţii. Barristan cel Aprig.

Doi dintre cavalerii Gărzii Regale veniseră în nord cu Regele Robert. Bran îi privise fascinat, neîndrăznind însă niciodată să li se adreseze. Ser Boros era un bărbat chel, cu o faţă fălcoasă, iar Ser Meryn avea ochi obidiţi şi o barbă de culoarea ruginii. Ser Jaime Lannister semăna mai mult cu cavalerii din istorisiri, făcea şi el parte din Garda Regelui, dar Robb spunea că îl ucisese pe bătrânul rege nebun şi că nu ar mai trebui să conteze. Cel mai fălos dintre cavalerii în viaţă era Ser Barristan Selmy, Barristan cel Aprig, Lordul Comandant al Gărzi Regelui. Tatăl îi promisese că îl vor întâlni pe Ser Barristan când vor ajunge la Debarcaderul Regelui, iar Bran marcase zilele rămase pe perete, nerăbdător să plece, să vadă lumea visată şi să înceapă o viaţă pe care abia şi-o putea imagina.

Totuşi, acum că sosise şi ultima zi, Bran se simţea dintr-odată pierdut. Winterfell fusese singura casă pe care o cunoscuse vreodată. Tatăl său îi spusese că ar trebui să-şi ia astăzi rămas-bun de la toţi, iar el încercase. După ce vânătorii plecaseră, se plimbase prin castel cu lupul său lângă el, intenţionând să-i viziteze pe toţi cei care vor fi lăsaţi în urmă, Bătrâna Nan şi Gage, bucătarul, Mikken în atelierul său de fierărie, Hodor, băiatul de la grajduri care zâmbea atât de mult şi avea grijă de poneiul său fără să spună niciodată altceva decât „Hodor”, bărbatul din grădinile de sticlă, care-i dăduse o mură când venise în vizită…

Însă nu era bine. Se dusese prima dată la grajduri, ca să-şi vadă poneiul, însă nu mai era poneiul lui, urma să primească un cal adevărat, lăsând poneiul în urmă şi, din? tr-odată, Bran nu mai voise altceva decât să stea jos şi să plângă. Se întorsese şi o luase la goană înainte ca Hodor şi ceilalţi băieţi de grajd să-i vadă lacrimile din ochi. Acesta a fost sfârşitul vizitelor sale de rămas-bun. Apoi îşi petrecuse dimineaţa singur, în pădurea zeilor, încercând să-şi înveţe lupul să prindă un băţ, dar fără a reuşi. Lupul era mai deştept decât orice dulău din coteţele tatălui său* iar Bran ar fi putut jura că înţelegea fiecare cuvânt care se spunea, însă arăta puţin interes în goana după beţe.

Încă încerca să-i găsească un nume. Robb şi-l botezase pe al lui Vântul Cenuşiu, pentru că alerga atât de repede. Sansa îl numise pe al ei Lady, Arya găsise numele unei vrăjitoare bătrâne, o regină de prin balade, iar micul Rickon şi-l botezase pe al său Lăţosul, ceea ce Bran considera că era un nume stupid pentru un lup străvechi. Lupul lui Jon, cel alb, era Năluca. Bran ar fi dorit să se fi gândit el primul la acest nume, chiar dacă lupul său nu era alb. Încercase câteva sute de variante în ultimele două săptămâni, însă nici una nu i se păruse potrivită.

În cele din urmă, se satură de jocul de-a aruncatul băţului şi se decise pentru căţărat. Nu mai dăduse pe la turnul dărâmat în ultimele două săptămâni, după toate cele care se întâmplaseră, iar asta ar fi putut fi ultima sa şansă. O luă la goană prin pădurea zeilor, preferând să facă un ocol ca să evite lacul, unde creştea copacul inimii. Copacul îl înspăimântase dintotdeauna; copacii nu ar trebui să aibă ochi, se gândea Bran, ori frunze care arătau ca palmele. Lupul său alergă spre el.

— Tu rămâi aici, îi spuse lupului la baza bradului înalt de lângă zidul armurăriei. Stai jos. Aşa, bine. Acum stai…

Lupul făcu aşa cum i se ceruse. Bran îl scarpină în dosul urechilor, apoi plecă, sări, apucă o creangă joasă şi se săltă în sus. Se afla pe la jumătatea copacului, deplasându-se cu uşurinţă din ramură în ramură, când lupul se ridică şi începu să urle. Bran se uită în jos. Lupul său tăcu, holbându-se cu ochii săi galbeni. Simţi o înfrigurare ciudată, începu să urce din nou. Lupul urlă încă o dată.

— Linişte! strigă el. Stai jos. Şezi! Eşti mai rău ca mama.

Urletul îl urmări pe tot parcursul ascensiunii spre vârful copacului, până ce, în sfârşit, sări pe acoperişul armurăriei şi dispăru din vedere. Acoperişurile din Winterfell erau cea de-a doua casă a lui Bran. Mama lui spunea adesea că Bran se căţăra încă dinainte de a putea umbla. Nu-şi amintea când învăţase să meargă, dar nici când se apucase de căţărări, aşa că presupunea că trebuia să fie adevărat.

Pentru un băiat, Winterfell era un labirint din piatră cenuşie, de ziduri şi turle şi curţi şi tunele ramificate în toate direcţiile. În părţile mai vechi ale castelului, sălile erau înclinate în sus şi-n jos, aşa că nici măcar nu erai sigur la care etaj te aflai. În decursul secolelor, întregul loc părea că crescuse ca un copac de piatră^ monstruos, iar crengile sale erau întortocheate şi groase, răsucite, cu rădăcinile adânc înfipte în pământ.

Când ieşi de sub el şi se caţără până sus, Bran putu vedea aproape întregul Winterfell dintr-o singură privire. Îi plăcea cum arăta, întins dedesubt, numai cu păsările dându-i ocol pe cer în timp ce, dedesubt, viaţa la castel se desfăşura în continuare. Bran putea rămâne cocoţat ore în şir printre garguiele diforme, spălate de ploi, » care se iţeau peste Prima Fortăreaţă, privind totul: bărbaţii antrenându-se în curte, grădinarii îngrijindu-şi legumele din grădinile de sticlă, câinii fără astâmpăr gonind înainte şi înapoi, tăcerea pădurii zeilor, fetele bârfind pe lângă fântâna pentru spălat. Toate astea îl făceau să se simtă de parcă ar fi fost el stăpânul castelului, într-un fel pe care Robb nu-l va cunoaşte niciodată.

Locul îl învăţa şi secretele din Winterfell. Constructorii nici măcar nu neteziseră pământul; în spatele zidurilor erau văi şi dealuri. Exista şi un pod acoperit care unea cel de-al patrulea etaj al turnului clopotului cu etajul al doilea al grădinii suspendate. Bran ştia de el. Şi mai ştia că puteai intra în spaţiul interior prin poarta de sud, urcai trei etaje şi puteai alerga de jur împrejurul Winterfellului printr-un tunel îngust, săpat în piatră, după care puteai ieşi afară la nivelul solului spre poarta de nord, cu circa treizeci de metri de zid înălţându-se deasupra ta. Nici chiar Maester Luwin nu ştia asta, Bran era convins.

Mama sa era îngrozită că, într-o zi, ar putea aluneca de pe zid şi ar muri. Îi spusese că nu se va întâmpla aşa ceva, însă ea nu-l crezuse niciodată. O dată, îl pusese să-i promită că va sta numai pe pământ. Reuşise să se ţină de cuvânt pentru aproape două săptămâni, fiecare zi fiind mizerabilă, până într-o noapte, când ieşise pe fereastra dormitorului în vreme fraţii săi dormeau. Îşi mărturisise crima a doua zi, într-un acces de vinovăţie. Lord Eddard îi poruncise să plece în pădurea zeilor pentru a se curăţa. Fuseseră postate santinele, pentru ca Bran să rămână acolo singur toată noaptea şi să reflecteze la răzvrătirea sa. În dimineaţa următoare, Bran nu fusese de găsit niciunde. În cele din urmă, îl descoperiseră adormit pe crengile de sus ale celui mai înalt brad din poiană.

Cu toată furia lui, tatăl nu putuse să nu râdă.

— Nu eşti fiul meu, îi spusese lui Bran când i-l aduseseră, eşti o veveriţă. Aşa să fie, atunci. Dacă trebuie să te caţeri, caţără-te, dar încearcă să faci în aşa fel încât mama ta să nu te vadă.

Bran făcuse tot posibilul, deşi nu credea că reuşise vreodată să o păcălească într-adevăr. Din moment ce tatăl nu-i mai interzicea asta, mama apelă la alţii. Bătrâna Nan îi spusese o poveste despre un băieţel rău care se urcase prea sus şi fusese lovit de trăsnet, iar după aceea ciorile veniseră să-i ciugulească ochii. Bran nu fusese impresionat deloc. Erau cuiburi de cioară în vârful turnului pară-ginit, unde nu se aventura nimeni în afară de el, iar uneori îşi umplea buzunarele cu boabe de porumb înainte de a se urca până acolo, iar ciorile îi mâncau direct din palmă. Nici una dintre ele nu vădise nici cel mai mic interes în a-i ciuguli ochii.

Mai târziu, Maester Luwin făcuse un băieţel din lut şi-l îmbrăcase precum Bran, azvârlindu-l dincolo de zid, în curtea de jos, ca să-i demonstreze ce s-ar fi putut întâmpla dacă Bran ar fi căzut. Asta-l distrase, dar după aceea îşi privise maestrul şi-i spusese:

— Eu nu sunt făcut din lut. Şi, oricum, eu nu voi cădea.

Apoi, pentru o vreme, gărzile îl goniră ori de câte ori îl vedeau pe acoperişuri, încercând să-l aducă jos. Asta fusese cea mai bună perioadă dintre toate. Era de parcă ar fi jucat un joc cu fraţii săi, cu deosebire că Bran câştiga întotdeauna. Nici una dintre santinele nu se putea că-ţara atât de bine ca el, nici măcar Jory. De cele mai multe ori, nici nu-l vedeau. Oamenii nu se uitau niciodată în sus. Iată un motiv în plus pentru care aprecia căţăratul, căci era ca şi cum ar fi devenit invizibil.

Îi plăcea şi cum se simţea ridicându-se pe zid, folosindu-se de pietre, cu toate degetele de la mâini şi picioare căutând adânc în fiecare fisură dintre ele. Întotdeauna îşi scotea încălţările şi se ducea să se caţere cu picioarele goale; asta îl făcea să se simtă de parcă ar fi avut patru mâini, nu două. Îi plăcea durerea adâncă resimţită după aceea în toţi muşchii. Îi plăcea gustul aerului acolo sus, dulce şi răcoros, ca perele de iarnă. Îi plăceau păsările: ciorile din turnul părăginit şi vrăbiile micuţe, care-şi făceau cuibul în crăpăturile dintre pietre, bufniţa bătrână care dormea în podul prăfuit de deasupra armurăriei. Bran le cunoştea pe toate.

De cele mai multe ori, îi plăcea să meargă în locuri în care nimeni altcineva n-ar fi putut să ajungă şi să vadă întinderea cenuşie a Winterfellului aşa cum nu o mai văzuse nimeni. Asta transforma întregul castel în ascunzătoarea lui secretă.

Locul său preferat era turnul părăginit. Cândva, fusese un turn de observaţie, cel mai înalt din Winterfell. Cu mult timp în urmă, cu o sută de ani înainte ca tatăl său să se fi născut, o lovitură de trăsnet îl incendiase. O treime din partea de sus se prăbuşise înăuntru, iar de atunci nu mai fusese reconstruit. Uneori, tatăl său trimitea vânătorii de şobolani la baza turnului, să cureţe cuiburile pe care le găseau întotdeauna printre grămezile de pietre căzute şi grinzile arse, putrezite. Însă nimeni nu urcase până acum în structura părăginită de la vârf, cu excepţia lui Bran şi a ciorilor.

Cunoştea două căi de a ajunge până acolo. Te puteai căţăra direct pe partea din afară a turnului, însă pietrele erau nesigure, mortarul care le ţinea împreună fiind de mult cenuşă, iar lui Bran nu-i plăcuse niciodată să-şi lase toată greutatea pe ele.

Cea mai bună era însă plecarea din pădurea zeilor, căţăratul pe bradul înalt şi traversarea peste armurărie şi camera de gardă, sărind de pe un acoperiş pe altul desculţ, pentru ca santinelele să nu te audă de jos. Asta te aducea în unghiul mort al Primei Fortăreţe, cea mai veche parte a castelului, o incintă scundă şi rotunjită, mai înaltă însă decât părea. Acolo mai erau acum numai şobolani şi păianjeni, însă vechile pietre se dovedeau numai bune de căţărat. Puteai urca direct acolo unde capetele de balaur se aplecau oarbe peste spaţiul deschis şi, săltând din gargui în gargui, cu o mână după alta, puteai înconjura partea de la nord. De acolo, dacă te întindeai bine de tot, puteai să te Salţi până la turnul părăginit, care era foarte aproape. În ultima parte o luai în sus, pe pietrele înnegri te, spre cuibul aflat la nu mai mult de zece paşi distanţă, iar atunci ciorile veneau să vadă dacă nu cumva le-ai adus ceva porumb.

Bran sărea din gargui în gargui, cu uşurinţa dată de practica îndelungată, când auzi glasuri. Fu atât de uimit, încât aproape că-şi pierdu echilibrul. Prima Fortăreaţă fusese pustie de când se ştia el.

— Nu-mi place, zise o femeie. Dedesubt era un şir de ferestre, iar vocea se auzea dinspre ultima fereastră de pe partea sa. Tu ar trebui să fii Mâna.

— Ferească zeii! răspunse o voce leneşă de bărbat. Nu este o onoare pe care mi-o doresc. E mult prea mult de lucru.

Bran se ţinu de gargui, ascultând, temându-se dintr-o dată să mai înainteze. I-ar fi putut vedea picioarele dacă ar fi încercat să se salte din nou.

— Nu vezi pericolul spre care ne împinge asta? zise femeia. Robert îl iubeşte pe omul ăsta ca pe un frate.

— Robert abia dacă poate să-i rabde pe fraţii săi.

Nu că l-aş învinui pentru asta. Stannis poate provoca oricui pântecăraie.

— Nu face pe nebunul. Stannis şi Renly sunt una, iar Eddard Stark este cu totul altceva. Robert îl va asculta pe Stark. Blestemaţi fie amândoi! Ar fi trebuit să insist să te numească pe tine, dar eram sigură că Stark îl va refuza.

— Ar trebui să ne considerăm amândoi norocoşi, glăsui bărbatul. Regele ar fi putut numi la fel de uşor pe vreunul dintre fraţii săi, sau chiar pe Degeţel, zeii să ne ajute. Mai degrabă dă-mi nişte duşmani onorabili, decât ambiţioşi, şi am să dorm mai bine noaptea.

Vorbeau de tatăl lui, îşi dădu seama Bran. Voia să audă mai mult. Încă vreo câţiva paşi… Însă îl vor vedea dacă îşi lua avânt în faţa ferestrei.

— Va trebui să-l supraveghem cu mare atenţie, continuă femeia.

— Eu, mai degrabă, te-aş supraveghea pe tine, zise bărbatul. Părea plictisit. Vino aici.

— Lordul Eddard nu a manifestat niciodată vreun interes faţă de ceea se petrece la sud de Gât, zise femeia. Niciodată. Îţi spun eu, vrea să ne atace. De ce altceva şi-ar părăsi cetatea lui de scaun?

— Dintr-o sută de motive. Datoria. Onoarea. Tânjeşte să-şi scrie numele cu litere mari prin cărţile de istorie, să plece de lângă nevastă-sa. Poate că nu vrea altceva decât căldură, măcar o dată în viaţa lui.

— Soaţa sa este sora lui Lady Arryn. Este o minune că Lysa nu este aici să ne întâmpine cu acuzaţiile ei.

Bran privi în jos. Sub fereastră se întindea un pervaz îngust, lat de numai câteva degete. Încercă să-şi dea drumul spre el. Prea departe. Nu ar putea ajunge nicicum.

— Te agiţi prea mult. Lysa Arryn e o vacă înspăimântată.

— Vaca asta înspăimântată s-a urcat in patul lui Jon Arryn.

— Dacă ar şti ceva, s-ar fi dus la Robert, înainte să fugă la Debarcaderul Regelui.

— Când el a fost de acord să-l crească pe nevolnicul ei fiu la Casterly Rock? Nu cred. Ştia că viaţa băiatului era garanţia pentru tăcerea ei. S-ar putea să fie mai îndrăzneaţă acum, că el e în siguranţă pe cai mari la Eyrie.

— Mame! Bărbatul reuşi să facă în aşa fel încât cuvântul să sune ca un blestem. Cred că naşterea face ceva cu minţile voastre. Sunteţi smintite cu toatele. Râse. Era un zgomot trist. Las-o pe Lady Arryn să de-vină pe cât de îndrăzneaţă pofteşte ea. Indiferent ce ştie, sau ce crede că ştie, nu are nici o dovadă. Se opri o clipă. Sau are vreuna?

— Chiar crezi că regelui i-ar trebui o dovadă? Întrebă femeia. Îţi spun clar, nu mă iubeşte deloc.

— Şi a cui greşeală este asta, surioară scumpă?

Bran studie pervazul. Şi-ar fi putut da drumul. Era prea îngust să stea pe el, dar l-ar fi putut apuca în cădere, apoi s-ar ridica… doar dacă nu cumva ar fi făcut vreun sunet, să le atragă atenţia spre fereastră. Nu era sigur de ceea ce auzea, dar ştia că nu era ceva menit urechilor sale.

— Eşti la fel de orb ca Robert, spunea femeia.

— Dacă asta înseamnă că văd aceleaşi lucruri ca el, da, zise bărbatul. Văd un bărbat care mai degrabă ar mult decât să-şi trădeze regele.

— A trădat deja unul, sau ai uitat? Oh, nu neg, îi este loial lui Robert, asta este evident. Ce se întâmplă însă când Robert moare şi Jeff preia tronul? Iar cu cât se întâmplă asta mai curând, cu atât suntem noi mai în siguranţă. Soţul meu este pe zi ce trece tot mai nerăbdător. Avându-l pe Stark alături, lucrurile nu se pot decât înrăutăţi pentru el. Încă mai este îndrăgostit de soră, de insipida aia mică, mortăciunea aia de şaisprezece ani. Cât va mai dura până ce se va hotărî să mă dea de-o parte pentru o nouă Lyanna?

Bran se simţi, dintr-odată, foarte înspăimântat. Nu mai voia nimic altceva decât să se întoarcă de unde plecase, să-şi găsească fraţii. Dar ce le-ar fi spus? Trebuia să se apropie mai mult, îşi dădu el seama. Trebuia să vadă cine vorbea.

Bărbatul oftă.

— Ar trebui să te gândeşti mai puţin la viitor şi mai mult la plăcerile aflate la-ndemână.

— Încetează! spuse femeia.

Bran auzi plesnetul pielii lovite şi apoi râsul bărbatului. Se ridică, se caţără pe gargui, se târî spre acoperiş. Asta era calea uşoară. Traversă acoperişul spre următorul cap de balaur, chiar deasupra ferestrei lângă care discutau.

— Toată vorbăria asta devine foarte obositoare, surioară, zise bărbatul. Vino aici şi linişteşte-te.

Bran se aşeză călare pe gargui, îşi strânse picioarele în jurul burlanului şi se răsuci, cu capul în jos. Lumea arăta ciudat, cu susul în jos. O curte fremăta ameţitor sub el, cu pavajul încă umed din cauza zăpezii topite. Bran privi pe fereastră. Un bărbat şi o femeie se luptau în încăpere. Erau amândoi despuiaţi. Bran nu ar fi putut spune cine erau. Bărbatul era cu spatele spre el, iar trupul său o ascundea vederii pe femeia pe care o lipise de perete.

Se auziră sunete moi şi umede, iar Bran îşi dădu seama că se sărutau. Privea, cu ochii holbaţi, înspăimântat, ţinându-şi bine respiraţia în gâtlej. Bărbatul îşi coborâse mâna între picioarele femeii şi probabil că o rănea acolo pentru că femeia începu să geamă încet, din gât.

— Opreşte-te, spuse ea, opreşte, opreşte-te. Oh, te rog… Însă vocea ei era joasă şi slabă, iar acum nu mai încerca să-l împingă. Mâinile ei se scufundară în părul lui în părul lui blond, încâlcit, şi-i trase faţa spre sânii ei.

Bran îi zări faţa. Avea ochii închişi, iar gura era deschisă larg, gemea. Părul ei auriu se legăna dintr-o parte în alta pe când ea se mişca înainte şi înapoi, dar tot o recunoscu pe regină.

Probabil că făcuse un zgomot. Deodată, ochii ei deschiseră şi se uitară direct spre el. Ea ţipă.

Totul se petrecu atunci deodată. Femeia îl împinse pe bărbat cât colo, strigând şi arătând cu degetul. Bran încercă să se ridice, îndoindu-se din greu, apucând garguiul. Era mult prea grăbit. Mâinile sale zgâriară fără nici un folos piatra netedă, iar din cauza panicii, picioarele îi alunecară şi se pomeni, dintr-odată, căzând. Avu un moment de ameţeală, o greaţă copleşitoare când fereastra dispăru dincolo de el. Impactul îl lăsă fără respiraţie. Ridică o mână, apucă pervazul, pierdu contactul, prinse din nou cu cealaltă mână. Se împinse din greu spre clădire. Lovitura îi tăie respiraţia. Bran se legăna, atârnat de o mână, gâfâind.

La fereastra de deasupra lui apărură feţe. Regina. Bran îl recunoscu acum şi pe bărbatul de lângă ea. Semănau foarte bine, ca nişte reflecţii în oglindă.

— Ne-a văzut, spuse femeia cu o voce ascuţită.

— Într-adevăr, întări bărbatul.

Degetele lui Bran începură să alunece. Se apucă de pervaz cu cealaltă mână. Unghiile se înfipseră în piatra dură. Bărbatul se întinse în jos.

— Ia-mă de mână, zise el. Înainte să cazi.

Bran îl apucă de mână şi o ţinu cu toată forţa sa. Bărbatul îl trase pe pervaz.

— Ce faci? întrebă femeia.

Bărbatul nu o băgă în seamă. Era foarte puternic. Îl ridică pe Bran pe pervaz.

— Câţi ani ai, băiete?

— Şapte, zise Bran, cutremurându-se uşurat. Degetele lui săpaseră urme adânci pe antebraţul bărbatului. Făcu pe el de frică. Bărbatul privi spre femeie.

— Lucrurile pe care trebuie să le fac pentru dragoste!spuse el scârbit, apoi îi dădu copilului un brânci.

Urlând, Bran căzu de la fereastră, cu spatele în aerul gol. Nu era nimic de care să se mai agate. Curtea urcă parcă spre a-l primi. Undeva, la distanţă, un lup începu să urle. Ciorile zburau în cerc împrejurul turnului părăginit, aşteptând porumbul.