Urzeala tronurilor

EDDARD

Mergea prin criptele de sub Winterfell, aşa cum mai făcuse de mii de ori înainte. Regii Iernii îl priveau cu ochii lor de gheaţă, iar lupii străvechi de la picioarele lor îşi întorceau capetele masive, din piatră, şi mârâiau. În cele din urmă, ajunse la mormântul în care se odihnea tatăl său, cu Brandon şi Lyanna în apropiere. Promite-mi, Ned, şopti statuia Lyannei. Purta o ghirlandă de trandafiri de un albastru-deschis, iar din ochi îi curgeau lacrimi de sânge.

Eddard Stark se ridică brusc, cu inima bătându-i tare, din aşternutul mototolit. Încăperea era cufundată într-o beznă adâncă, iar cineva bătea la uşă.

— Lord Eddard, auzi o voce puternică.

— Un moment. Năuc şi dezbrăcat, bâjbâi prin întuneric. Când deschise uşa, se pomeni înaintea lui Tomard, care ridicase din nou pumnul, iar Cayn ţinea o lumânare. Între ei şedea administratorul regelui. Chipul său părea a fi fost cioplit în piatră, atât de puţine se puteau citi pe el.

— Lord Mână, intona el, Maiestatea Sa vă cheamă. Acum.

Aşadar, Robert se întorsese de la vânătoare. Trecuse cam mult timp.

— Voi avea nevoie de o clipă să mă îmbrac.

Ned îl lăsă să aştepte fără nici un alt cuvânt. Cayn îl ajută să se îmbrace; tunică din lână albă şi mantie cenuşie, pantaloni deschişi pe piciorul în ghips, însemnul rangului său, iar ultima, o cingătoare cu verigi grele din argint. Îşi înfipse la brâu pumnalul din oţel Valyrian.

Fortăreaţa Roşie era tăcută şi cufundată în beznă când Cayn şi Tomard îl escortară prin curtea interioară. Luna spânzura deasupra zidurilor, aproape împlinită. Pe metereze, un străjer cu mantia aurie îşi făcea rondul.

Apartamentele regale se aflau în Avanpostul lui Maegor, o fortăreaţă masivă şi pătrată în inima Fortăreţei Roşii, în spatele zidurilor groase de patru metri şi dincolo de un şanţ uscat, plin de ţepuşe ascuţite, un castel în castel. Ser Boros Blount păzea capătul celălalt al podului, iar armura sa din oţel alb licărea fantomatică în lumina lunii. Înăuntru, Ned trecu de alţi doi cavaleri ai gărzii regale: Ser Preston Greenfield stătea la capătul scării, iar Ser Barristan Selmy aştepta la uşa încăperii de dormit a regelui. Trei bărbaţi cu mantii albe, se gândi cl străbătut de un fior ciudat. Chipul lui Ser Barristan era la fel de alb precum armura sa. Ned nu trebui decât să se uite la el ca să ştie că se întâmplase ceva teribil. Administratorul regal deschise uşa.

— Lord Eddard Stark, Mâna Regelui, anunţă el.

— Adu-l aici, răsună vocea lui Robert, ciudat de încordată.

În cele două vetre gemene de la capetele încăperii ardea focul, umplând camera cu o strălucire roşiatică, mohorâtă. Căldura din interior era sufocantă. Robert zăcea trântit pe patul cu baldachin. Lângă pat se afla Marele Maester Pycelle, în vreme ce Lordul Renly păşea înainte şi înapoi în faţa ferestrelor închise. Servitorii se agitau neîncetat, punând buşteni pe foc şi fierbând vin. Cersei Lannister stătea la marginea patului, lângă soţul ei. Avea părul ciufulit, de parcă tocmai se trezise din somn, însă în ochii ei nu era nici urmă de somnolenţă, îl urmăreau pe Ned în vreme Tomard şi Cayn îl ajutau să traverseze încăperea. Părea să se mişte foarte încet, de parcă era încă sub imperiul visului.

Regele purta cizme. Ned putea vedea noroiul uscat şi firele de iarbă lipite de piele, acolo unde picioarele regelui ieşeau de sub pătura care-l acoperea. Pe podea zăcea un pieptar verde, deschis şi abandonat, pânza fiind acoperită cu pete roşii-maronii. Încăperea mirosea a fum, a sânge şi moarte.

— Ned, şopti regele când dădu cu ochii de el. Avea faţa albă ca laptele. Vino… mai aproape.

Oamenii îl ajutară să se apropie. Ned se sprijini cu mâna de unul dintre stâlpii baldachinului. Nu trebui decât să-l privească o dată pe Robert ca să-şi dea seama cât era de grav.

— Ce s-a… Începu el, iar vorbele-i rămaseră în gâtlej.

— Un mistreţ.

Lordul Renly era încă înveşmântat în hainele verzi, de vânătoare, iar mantia lui era pătată cu sânge.

— Un demon, hârâi regele. A fost greşeala mea. Prea mult vin, blestemat să fiu. Am dat greş cu lovitura.

— Iar voi, ceilalţi, unde eraţi? îl întrebă Ned pe Lordul Renly. Unde erau Ser Barristan şi Garda Regelui?

Buzele lui Renly tremurară.

— Fratele meu ne-a poruncit să stăm deoparte şi să-l lăsăm să dovedească singur vierul.

Eddard Stark ridică pătura.

Făcuseră tot ce le stătuse în putere ca să-l încolţească, dar nu izbutiseră mai nimic. Mistreţul trebuie câ fusese o bestie înfiorătoare. Îl spintecase pe rege cu coarnele, de la vintre până la sfârcuri. Bandajele înmuiate în vin pe care Marele Maester Pycelle le aplicase erau deja înnegrite de sânge, iar mirosul ce se ridica din rană era hidos. Stomacul lui Ned se revoltă. Lăsă pătura să cadă.

— Duhneşte, zise Robert. Duhoarea morţii, să nu crezi că nu o simt şi eu. Ticălosul m-a nenorocit, nu? însă l-am… l-am răsplătit şi eu, într-un fel, Ned. Zâmbetul regelui era la fel de îngrozitor ca rana lui, cu dinţii roşii. I-am împlântat pumnalul în ochi. Întreabă-i dacă n-am făcut asa. Întreabă-i.

— E adevărat, murmură Lordul Renly. Am adus hoitul cu noi, la porunca fratelui meu.

— Pentru ospăţ, murmură Robert. Acum lăsaţi-ne, toţi. Trebuie să vorbesc cu Ned.

— Robert, scumpul meu stăpân…, începu Cersei.

— Am spus să plecaţi, insistă Robert cu o umbră din vechea lui asprime. Ce anume nu pricepi, femeie?

Cersei îşi adună fustele şi-şi recapătă demnitatea deschizând calea spre uşă. Lordul Renly şi ceilalţi o urmară. Marele Maester Pycelle mai zăbovi, cu mâinile tremurând pe când îi oferi regelui o cupă cu un lichid alb, gros.

— Laptele de mac, Maiestatea Voastră, zise el. Beţi. Pentru durere.

Cu un dos de palmă, Robert azvârli cupa cât colo.

— Piei dinaintea mea. Am să dorm destul, smintit bătrân. Ieşi!

Marele Maester Pycelle îi oferi lui Ned o privire îngrozită şi se strecură afară din încăpere.

— Afurisit să fii, Robert, spuse Ned când rămaseră singuri. Piciorul îl durea atât de tare încât era aproape orbit de suferinţă. Sau poate că era amărăciunea cea care-i înceţoşa privirile. Se aplecă spre pat, lângă prietenul său. De ce trebuie să fii întotdeauna atât de încăpăţânat?

— Ah, crăpa-ţi-ar fierea, Ned, zise regele cu glas hârâit. Am răpus bestia, nu? O şuviţă de păr năclăit îi căzu peste ochi. Ar trebui să-ţi fac şi ţie la fel. Nu poţi lăsa omul să vâneze în linişte. Ser Robar m-a găsit. Capul lui Gregor. Urâte gânduri. N-a zis nimic Câinelui. S-o lăsăm pe Cersei să-i facă surpriza. Râsul i se transformă într-un horcăit când îl străbătu un spasm de durere. Zeii să aibă milă, murmură el, înghiţindu-şi suferinţa. Fata, Daenerys. Doar o copilă, ai avut dreptate… de asta, fata… zeii au trimis vierul… l-au trimis să mă pedepsească… Regele tuşi, înecându-se cu sânge. Greşit, a fost greşit, eu… Doar o copilă… Varys, Degeţel, chiar şi fratele meu… buni de nimic… nimeni nu mi-a spus, doar tu, Ned… numai tu… Îşi înălţă mâna, cu un gest chinuit şi nevolnic. Hârtie şi cerneală. Acolo, pe masă. Scrie ce-ţi spun eu.

Ned netezi hârtia pe genunchi şi luă tocul.

— La porunca ta, Maiestate.

— Acestea sunt voinţa şi cuvântul lui Robert din Casa Baratheon, Primul în Numele său, Rege al Andalilor şi restul, scrie tu afurisitele alea de titluri, le stii care sunt. Prin aceasta îi poruncesc lui Eddard din Casa ■

Stark, Lord de Winterfell şi Mână a Regelui, să servească în calitate de Lord Regent şi Protector al Domeniului după… după moartea mea… să domnească în… În locul meu, până ce fiul meu, Joffrey, ajunge la vârsta potrivită…

— Robert…

Joffrey nu este fiul tău, ar fi vrut să spună, însă cuvintele îi rămaseră în gât. Durerea era scrisă prea limpede pe faţa lui Robert; nu-l putea răni şi mai mult. Aşa că Ned îşi plecă fruntea şi scrise, dar acolo unde regele spusese „fiul meu Joffrey”, el scrijeli „moştenitorul meu”, înşelătoria îl făcu să se simt mânjit. Minciunile pe care le spunem din dragoste, se gândi el. Să mă ierte zeii.

— Ce altceva vrei să scriu?

— Să scrii… orice este nevoie. Protejează şi apără, zeii vechi şi cei noi, găseşti tu cuvintele. Scrie. Am să semnez. Îl dai consiliului după ce mor.

— Robert, spuse Ned cu o voce încărcată de durere, nu trebuie să faci asta. Nu muri acum. Domeniul are nevoie de tine.

Robert îi luă mâna, iar degetele strânseră cu putere.

— Eşti… un mincinos nepriceput, Ned Stark, spuse el înfruntând durerea. Domeniul… domeniul ştie… ce rege mizerabil am fost. La fel de rău ca Aerys, zeilor fie-le milă de mine.

— Nu, îi spuse Ned prietenului său pe moarte, nu atât de rău ca Aerys, Maiestate. Nici măcar, pe aproape de el.

Robert izbuti să schiţeze un zâmbet firav şi roşiatic.

— Cel puţin vor spune… că acest ultim lucru… pe Asta l-am făcut bine. N-o să mă dezamăgeşti. Acum o să domneşti tu. N-o să-ţi placă, nici cât mi-a plăcut mie… însă ai s-o faci bine. Ai terminat cu scrijelitul?

— Da, Maiestatea Voastră. Ned îi întinse hârtia. Regele îşi puse semnătura fără să se mai uite, lăsând o dâră de sânge pe întinsul foii. Sigiliul ar trebui pus cu martori.

— Să serviţi vierul la ospăţul meu de înmormântare, hârâi Robert. Cu un măr în bot şi pielea friptă crocantă. Mâncaţi-l pe ticălos. Nu-mi pasă dacă vă înecaţi cu el. Promite-mi asta, Ned.

— Promit.

Promite-mi, Ned, repetă vocea Lyannei.

— Fata, spuse regele. Daenerys. Las-o să trăiască. Dacă poţi, dacă… nu-i prea târziu… vorbeşte cu ei… Varys, Degeţel… nu-i lăsa s-o ucidă. Şi ajută-l pe fiul meu, Ned. Fă-l să fie… mai vrednic ca mine. Tresări. Zeii să aibă milă!

— Vor avea, prietene, spuse Ned. Vor avea. Regele închise ochii şi păru că se destinde.

— Răpus de un porc, murmură el. Ar trebui să râd, dar mă doare prea tare.

Lui Ned nu-i venea să râdă.

— Să-i chem înapoi? Robert dădu încet din cap.

— Cum vrei tu. Zeilor, de ce-i aşa de frig aici? Servitorii dădură buzna înăuntru şi se grăbiră să pună lemne pe foc. Regina plecase; cel puţin, era o mică uşurare. Dacă ar avea puţină minte, Cersei şi-ar lua copiii şi ar zbura de aici înainte să se crape de ziuă, se gândi Ned. Zăbovise deja prea mult.

Regele Robert nu părea să-i ducă dorul. Le ceru fratelui său, Renly, şi Marelui Maester Pycelle să rămână ca martori când îşi puse sigiliul pe ceara galbenă şi fierbinte pe care Ned o picurase pe scrisoare.

— Acum dă-mi ceva pentru durere şi lăsaţi-mă să mor. În mare grabă, Marele Maester Pycelle îi amestecă încă o porţie de lapte de mac. De data asta, regele îl bău până la fund. Când puse cupa jos, barba lui neagră era năclăită de picături albe.

— Voi visa? Ned îi răspunse:

— Nu, stăpâne.

— Prea bine, spuse el zâmbind. Îi vor transmite Lyannei dragostea ta, Ned. Ai grijă de copiii mei, pentru mine.

Cuvintele se răsuciră în Ned precum un pumnal. Pentru o clipă, fu descumpănit. Nu putea să mintă. Apoi îşi aminti de bastarzi: mica Barra, la sânul mamei sale, Mya din Vale, Gendry de la fierărie şi toţi ceilalţi.

— Îi voi… veghea pe copiii tăi de parcă ar fi ai mei, rosti el încet.

Robert dădu din cap şi închise ochii. Ned îl privi pe vechiul său prieten cum se lăsă încet pe pernă când laptele de mac îi şterse durerea de pe faţă. Treptat, îl fură somnul. Lanţurile grele zornăiră încet când Marele Maester se apropie de Ned.

— Voi face tot ce-mi stă în putere, lordul meu, însă rana este mortală. Au avut nevoie de două zile ca să-l aducă înapoi. Când l-am văzut, era deja prea târziu. Pot ogoi suferinţele Maiestăţii Sale, dar numai zeii îl pot vindeca.

— Cât mai durează?

— După toate regulile, ar fi trebuit să fie mort deja. Nu am mai văzut niciodată un om care să se agate de viaţă cu atâta îndârjire.

— Fratele meu a fost întotdeauna puternic, interveni Lordul Renly. Poate că nu isteţ, însă puternic.

În dogoarea copleşitoare a camerei de dormit, fruntea îi strălucea de transpiraţie. Ar fi putut fi fantoma lui Robert, cum stătea acolo, tânăr şi întunecat, chipeş.

— A măcelărit vierul. Maţele-i atârnau din burtă, însă tot a reuşit să-l răpună.

— Robert n-a fost niciodată un bărbat care să fugă de pe câmpul de luptă atât timp cât mai avea un vrăjmaş rămas în picioare, îi spuse Ned.

Afară, la uşă, Ser Barristan Selmy continua să păzească treptele din turn.

— Maester Pycelle i-a dat lui Robert lapte de mac, zise Ned. Veghează ca nimeni să nu-i tulbure somnul fără încuviinţarea mea.

— Voi face precum porunciţi, lordul meu. Ser Barristan părea mai bătrân decât anii săi. Am înşelat încrederea sacră ce mi s-a acordat.

— Nici cel mai brav cavaler nu-l poate proteja pe rege de el însuşi, rosti Ned. Lui Robert i-a plăcut să vâneze vieri. L-am văzut răpunând mii. Rămânea pe loc fără să clipească, cu picioarele încordate, cu suliţa în mâini, şi adesea blestema vierul când ataca, aşteptând până în ultima clipă, până ce era aproape deasupra lui, înainte de a-l ucide cu o singură lovitură, o străpungere sălbatică. Nu putea şti nimeni că acesta îi va aduce moartea.

— Sunteţi foarte blând că spuneţi asta, Lord Eddard.

— Şi regele însuşi spunea la fel. A dat vina pe vin. Cavalerul cu părul alb dădu amărât din cap.

— Maiestatea Sa se clătina în şa când am izgonit vierul din vizuina sa, dar ne-a poruncit să stăm deoparte.

— Mă întreb, Ser Barristan, spuse Varys cât se poate de încet, cine i-o fi dat regelui să bea acest vin.

Ned nu-l auzise pe eunuc când se apropiase, însă când se uită împrejur, îl văzu. Purta o robă din catifea neagră, care mătura podeaua, iar faţa îi era proaspăt pudrată.

— Vinul era din burduful regelui, zise Ser Barristan.

— Un singur burduf? Vânătoarea este o activitate care provoacă o sete teribilă.

— Nu am ţinut socoteală. Mai mult de unul, asta-i sigur. Scutierul său îi aducea un alt burduf ori de câte ori îi cerea.

— Aşa un băiat îndatoritor, făcu Varys, să fie sigur că Maiestăţii Sale nu-i lipseau întăritoarele.

Ned avea un gust amar în gură. Îşi aminti de cei doi băieţi cu părul bălai pe care Robert îi trimisese să caute un întinzător de platoşe. Regele spusese tuturor povestea în acea noapte, la ospăţ, râzând de se cutremura.

— Care scutier?

— Cel mai mare, răspunse Ser Barristan. Lancel.

— Îl cunosc bine pe băiatul ăsta, făcu Varys. Un flăcău solid, fiul lui Ser Kevan Lannister, nepotul Lordului Tywin şi văr al reginei. Sper că dragul băiat nu se învinovăţeşte singur. Copiii sunt atât de vulnerabili în inocenţa vârstei lor, ce bine-mi amintesc asta!

Fără îndoială, Varys fusese şi el tânăr odată, însă Ned se îndoia că fusese şi inocent.

— Că tot vorbeşti de copii. Robert şi-a schimbat intenţiile în ceea ce o priveşte pe Daenerys Targaryen. Indiferent ce aranjamente ai făcut, vrea să le anulezi. Imediat.

— Aha, zise Varys. Imediat ar putea fi prea târziu. Mă tem că păsările au zburat deja. Însă am să fac tot ce pot, lordul meu. Cu îngăduinţa dumneavoastră.

Făcu o plecăciune şi dispăru în jos pe scări, papucii săi moi foşnind pe piatră în timp ce cobora. Cayn şi Tomard îl ajutară pe Ned să străbată podul când Lordul Renly ieşi din Avanpostul lui Maegor.

— Lord Eddard, strigă el, un moment, dacă sunteţi aşa de bun.

Ned se opri.

— După cum ţi-e voia. Renly se apropie.

— Trimiteţi-vă oamenii de aici.

Se întâlniseră la mijlocul podului, cu şanţul uscat între ei. Lumina lunii argintase vârfurile ascuţite ale ţepuşelor aşezate pe fundul şanţului. Ned făcu un gest, iar Tomard şi Cayn se plecară şi se îndepărtară respectuoşi. Lordul Renly se uită îngrijorat spre Ser Borros, aflat la capătul celălalt al punţii, şi la Ser Preston, aşezat în pragul uşii, în spatele lui.

— Scrisoarea aceea. Se aplecă aproape de el. A fost regenţa? V-a numit fratele meu Protector? Nu aşteptă să i se răspundă. Lordul meu, am treizeci de oameni în garda mea personală, iar alţi prieteni îmi sunt alături, cavaleri şi lorzi. Lăsaţi-mi mie onoarea şi aduc sute de săbii în serviciul dumneavoastră.

— Şi ce să fac eu cu sute de săbii, lordul meu?

— Să loviţi! Acum, cât întregul castel este adormit. Renly aruncă din nou o privire spre Ser Boros şi-şi reduse glasul la o şoaptă repezită. Trebuie să-l facem pe Joffrey să stea departe de mama lui şi să-l ţinem în mână. Protector sau nu, cel care-l are pe rege are şi regatul. I-am putea lua pe Myrcella şi pe Tommen. Odată ce-i avem pe copiii ei, Cersei nu va îndrăzni să se ni se opună. Consiliul vă va confirma drept Lord Protector şi-l va face pe Joffrey pupilul dumneavoastră. Ned îl privi cu răceală.

— Robert nu a murit încă. Zeii s-ar putea să-l cruţe. Dacă nu, voi convoca eu consiliul pentru a-i asculta ultimele cuvinte şi a discuta chestiunea succesiunii, dar nu-i voi dezonora ultimele ore de viaţă vărsând sânge sub acoperişul lui şi trăgând din pat copii înspăimântaţi.

Lordul Renly făcu un pas înapoi, încordat ca o coardă de arc.

— Fiecare clipă de întârziere îi dă lui Cersei încă un răgaz să se pregătească. Când va muri Robert, s-ar putea să fie deja prea târziu… pentru amândoi.

— Atunci ar trebui să ne rugăm ca Robert să nu moară.

— Slabe speranţe pentru asta, zise Renly.

— Uneori, zeii sunt îngăduitori.

— Dar nu şi Lannisterii.

Lordul Renly se întoarse şi plecă peste şanţ, spre turnul unde fratele său trăgea să moară.

Când Ned ajunse în camerele sale, se simţea obosit şi îndurerat, însă nici nu se punea problema să meargă să se culce. Când te prinzi în jocul tronurilor, învingi sau mori, îi spusese Cersei Lannister în grădina zeilor. Se trezi întrebându-se dacă făcuse bine refuzând oferta Lordului Renly. Nu avea nici o tragere pentru astfel de intrigi şi nu exista nici urmă de onoare în a ameninţa copii, dar… Dacă Cersei alegea să lupte în loc să fugă, s-ar putea să aibă nevoie de suta de săbii a lui Renly, ba chiar de mai multe.

— Adu-l pe Degeţel, îi spuse lui Cayn. Dacă nu-i în apartamentele sale, ia cât de mulţi oameni ai nevoie şi caută în toate cârciumile şi lupanarele din Debarcaderul Regelui, până ce dai de el. Adu-l aici înainte de a se crăpa de ziuă. Cayn făcu o plecăciune şi plecă, iar Ned se întoarse spre Tomard. Vrăjitoarea Vântului pleacă diseară. Ai ales o escortă?

— Zece oameni sub comanda lui Porther.

— Douăzeci şi-i vei comanda tu, zise Ned. Porther era un bărbat curajos, dar încăpăţânat.

Voia acolo pe cineva mai puternic, capabil să aibă grijă de fiicele lui.

— După cum vă este voia, lordul meu, făcu Tom. N-aş putea spune că mă întristează să plec de aici. Mi-e dor de soaţa mea.

— Veţi trece pe lângă Piatra Dragonului când o veţi lua spre nord. Vreau să predai o scrisoare din partea mea.

Tom părea îngrijorat.

— La Piatra Dragonului, stăpâne?

Insula fortificată a Casei Targaryen avea o reputaţie sinistră.

— Spune-i căpitanului Qos să arboreze steagul meu îndată ce se apropie de insulă. Cei de acolo s-ar putea să fie bănuitori faţă de oaspeţii neaşteptaţi. Dacă se codeşte să facă asta, oferă-i tot vrea. Am să-ţi dau o scrisoare pe care trebuie s-o pui în mâna Lordului Stannis Baratheon şi a nimănui altcuiva. Nu a administratorului său, nu a comandantului gărzii sale, nu a soaţei lui, ci numai a lordului Stannis însuşi.

— După cum porunciţi, stăpâne.

Când Tomard îl părăsi, Lordul Eddard Stark rămase cu privirile aţintite asupra flăcării lumânării care ardea lângă el, pe masă. Pentru o clipă, amărăciunea îl copleşi. Nu voia nimic altceva decât să caute grădina zeilor, să îngenuncheze în faţa copacului inimii şi să se roage pentru viaţa lui Robert Baratheon, care îi fusese mai mult decât un frate. Oamenii vor şuşoti, după aceea, că Eddard Stark trădase prietenia arătată de rege şi îi dezmoştenise fiii; putea doar spera ca zeii să ştie mai bine ce să facă şi că Robert va afla adevărul de dincolo de mormânt.

Ned luă ultima scrisoare a regelui. Un sul de pergament alb, sigilat cu ceară galbenă şi o dâră de sânge. Ce diferenţă mică era între victorie şi înfrângere, între viaţă şi moarte.

Scoase o nouă foaie de hârtie şi înmuie tocul în călimara cu cerneală.

Înălţimii Sale, Stannis din Casa Baratheon, scrise el. La vremea când veţi primi această scrisoare, fratele vostru, Robert, regele nostru în aceşti ultimi cincisprezece ani, va fi murit. A fost sfârtecat de un mistreţ în timp ce vâna în pădurea regelui…

Literele păreau să se zvârcolească şi să se răsucească până când mâna i se opri pe hârtie. Lordul Tywin şi Ser Jaime nu erau bărbaţii care să admită vreo dezonoare fără să crâcnească; mai degrabă luptau decât să o ia la goană. Fără nici o îndoială că Lordul Stannis era prevăzător după uciderea lui Jon Arryn, însă era obligatoriu ca el să se îndrepte îndată, pe mare, spre Debarcaderul Regelui cu întreaga sa forţă, înainte ca Lannisterii să se pună în mişcare.

Ned alese cu mare grijă fiecare cuvânt. Când termină de scris, semnă Eddard Stark, Lord de Winterfell, Mâna Regelui, Protector al Domeniului, uscă cerneala, împături hârtia în două şi topi ceară de sigiliu deasupra flăcării lumânării.

Regenţa sa va fi una scurtă, se gândi el. Noul rege îşi va alege propria sa Mână. Iar Ned va fi liber să plece acasă. Gândul la Winterfell îi aduse zâmbetul pe buze. Voia să audă încă o dată râsul lui Bran, să plece la vânătoare cu şoimii, împreună cu Robb, să-l privească pe Rickon jucându-se. Voia să se cufunde într-un somn fără vise în propriul său pat, cu braţele strâns împreunate în jurul soaţei sale, Catelyn.

Cayn reveni pe când el apăsa sigiliul cu lupul străvechi pe ceara moale şi albă. Desmond venise cu el, iar între ei se afla Degeţel. Ned le mulţumi străjerilor şi-i expedie.

Lordul Petyr era înveşmântat într-o tunică de catifea albastră cu mânecile bufante, iar mantia sa argintie era ornată cu mierle ţesute.

— Bănuiesc că urmează acum felicitările, zise el aşezându-se.

Ned se încruntă.

— Regele zace rănit, între viaţă şi moarte.

— Ştiu, zise Degeţel. Mai ştiu şi că Robert te-a numit Protector al Domeniului.

Ochii lui Ned se opriră pe scrisoarea regelui, aşezată pe masă lângă el, cu sigiliul nedesfăcut.

— Şi de unde ştii, domnul meu?

— Varys a cam dat asta de înţeles, făcu Degeţel, iar tu tocmai ai confirmat.

Gura lui Ned se schimonosi de furie.

— Blestemat fie Varys cu păsărelele lui. Catelyn avea dreptate, omul stăpâneşte magia neagră. N-am încredere în el.

— Excelent, începi să înveţi. Degeţel se aplecă înainte. Totuşi, nădăjduiesc că nu m-ai adus aici în puterea nopţii pentru a discuta despre eunuc.

— Nu, recunoscu Ned. Am aflat secretul pentru care a murit Jon Arryn. Robert nu va lăsa nici un urmaş al lui. Joffrey şi Tommen sunt bastarzii lui Jaime Lannister, născuţi din împreunarea incestuoasă cu regina.

Degeţel înălţă o sprânceană.

— Uluitor, spuse el pe un ton care sugera că nu era deloc uluit. Şi fata la fel? Nu am îndoieli. Aşa că, atunci când regele va muri…

— După toate regulile, tronul îl preia Lordul Stannis, cel mai mare dintre cei doi fraţi ai lui Robert.

Lordul Petyr îşi mângâie barba ascuţită, gândindu-se la această eventualitate.

— Aşa se pare, doar dacă…

— Dacă ce, domnul meu? Aici nu se pare absolut nimic. Stannis este moştenitorul. Nimic nu poate schimba asta.

— Stannis nu poate accede la tron fără ajutorul tău. Dacă eşti isteţ, vei face în aşa fel încât Joffrey să reuşească.

Ned îi aruncă o privire împietrită.

— N-ai nici un dram de onoare?

— Oh, un dram, da, desigur, răspunse Degeţel nepăsător. Ascultă-mă bine. Stannis nu-ţi este prieten, nici mie. Nici măcar fraţii săi nu prea îl au la stomac. Omul e fier dur, nesimţitor. Ne va da o nouă Mână şi un nou consiliu, mai mult ca sigur. Fără îndoială, îţi va mulţumi pentru că i-ai predat coroana, însă nu te va preţui pentru asta. Iar ascensiunea lui va duce la război. Stannis nu poate sta liniştit pe tron decât după ce Cersei şi bastarzii ei vor fi morţi. Crezi că Lordul Tywin va sta cu braţele încrucişate în timp ce se ia măsura ţepei în care va fi înfipt capul fiicei sale? Casterly Rock se va ridica, şi nu numai el. Robert a izbutit să-i ierte pe cei care l-au servit pe Regele Aerys, atâta vreme cât aceştia i-au arătat devotament. Stannis este însă mai puţin iertător. El nu va uita asediul de la Capătul Furtunii şi pe Lorzii Tyrell şi Redwyne. Fiecare om care a luptat sub flamura dragonului sau s-a ridicat alături de Balon ' Greyjoy va avea un motiv serios să înceapă să se teamă. Aşază-l pe Stannis pe Tronul de Fier şi te asigur că domeniul va sângera. Acum uită-te şi la cealaltă faţetă a monedei. Joffrey nu are decât doisprezece ani, iar Robert ţi-a dat ţie regenţa, domnul meu. Eşti Mâna Regelui şi Protector al Domeniului. Puterea este a ta, Lord Stark. Tot ce trebuie să faci este să te întinzi şi să o iei. Fă pace cu Lannisterii. Eliberează-l pe Pezevenghi. Căsătoreşte-l pe Joffrey cu Sansa a ta. Mărit-o pe mezină cu Prinţul Tommen, iar pe moştenitorul tău cu Myrcella. Mai sunt patru ani până ce Joffrey va ajunge la vârsta potrivită. Până atunci, te va considera un al doilea tată, iar dacă nu… ei bine, patru ani sunt vreme îndelungată, lordul meu. Suficient încât să poţi scăpa de Lordul Stannis. Apoi, dacă Joffrey se dovedeşte a fi aducător de necazuri, îi putem dezvălui micul lui secret şi să-l punem pe Lordul Renly pe tron.

— Noi? repetă Ned.

Degeţel dădu din umeri.

— Vei avea nevoie de cineva cu care să-ţi împărţi povara. Te asigur că preţul cerut de mine va fi modest.

— Preţul tău. Vocea lui Ned era îngheţată. Lord Baelish, ceea ce sugerezi este trădare.

— Numai dacă pierdem.

— Uiţi, îi spuse Ned. Uiţi de Jon Arryn. Uiţi de Jory Cassel. Şi mai uiţi de asta. Scoase pumnalul şi-l lăsă pe masă, între ei: os de dragon şi oţel Valyrian, la fel de ascuţit ca deosebirea dintre bine şi rău, adevăr şi minciună, viaţă şi moarte. Au trimis un om ca să-i taie gâtul fiului meu, Lord Baelish.

Degeţel oftă.

— Mă tem că am cam uitat, domnul meu. Rogu-te să mă ierţi. Pentru o clipă, nu mi-am amintit că vorbeam cu un Stark. Îşi ţuguie buzele. Deci alegi Stannis şi războiul?

— Nu fac nici o alegere. Stannis este moştenitorul.

— Departe de mine să-l contrazic pe Lordul Protecior. Atunci, ce ai putea folosi de la mine? Nu înţelepciunea, asta-i sigur.

— Mă voi strădui să-ţi uit… Înţelepciunea, spuse Ned iritat. Te-am chemat aici ca să-ţi cer ajutorul pe care i l-ai promis lui Catelyn. Pentru noi toţi, este o oră foarte periculoasă. Robert m-a numit pe mine Protector, este adevărat, însă în ochii lumii, Joffrey este fiul săli şi moştenitorul. Regina are vreo duzină de cavaleri şi o sută de oameni înarmaţi până în dinţi, care vor face tot ce le porunceşte ea… destul cât să dea peste cap ceea ce mi-a rămas din garda mea. Şi din câte ştiu, fratele ei, Jaime, s-ar putea să se îndrepte spre Debarcaderul Regelui chiar acum, când noi vorbim, cu un steag Lannister în spate.

— Iar tu nu ai armată. Degeţel se jucă cu pumnalul pe masă, întorcându-l încet cu degetul. Între Lordul Renly şi Lannisteri nu este cine ştie ce dragoste. Bronze Yohn Royce, Ser Balon Swann, Serr Loras, Lady Tanda, gemenii Redwyne… fiecare dintre ei are o suită de cavaleri şi de oameni juraţi aici, la curte.

— Renly are doar treizeci de oameni în garda sa personală, restul chiar mai puţini. Nu este destul, chiar dacă aş fi sigur că toţi vor alege să-mi jure mie credinţă. Trebuie să pun mâna pe mantiile aurii. Garda Oraşului numără două mii de oameni, care au jurat să apere castelul, oraşul şi pacea regelui.

— Ah, dar când regina va proclama un rege, iar Mâna altul, a cui pace o vor apăra? Lord Petyr dădu un bobârnac pumnalului, făcându-l să se învârtească. Se tot rotea, din ce în mai încet. În cele din urmă se opri, cu vârful spre Degeţel. Iată şi răspunsul tău, zise el zâmbind, îl vor urma pe cel care-i plăteşte. Se lăsă pe spătar şi îl privi pe Ned direct în faţă, ochii săi verzi-cenuşii strălucind de batjocură. Îţi porţi onoarea ca pe o armură, Stark. Crezi că asta te pune la adăpost, dar tot ceea ce face este doar să te împovăreze şi mai tare şi să te împiedice să te mişti. Uită-te la tine acum. Ştii prea bine de ce m-ai chemat aici. Ştii ce vrei să-mi ceri să fac. Mai ştii că acest lucru trebuie făcut… Însă nu-i ceva onorabil, aşa că vorbele ţi-au rămas în gât.

Pe Ned îl durea ceafa de încordare. Pentru o clipă, fu atât de furios, încât nici nu îndrăzni să vorbească. Degeţel râse.

— Ar trebui să te fac s-o spui, însă asta ar fi o cruzime… aşa că nu-ţi fie teamă, bunul meu lord. Pentru dragostea pe care i-o port lui Catelyn, mă voi duce la Janos Slynt chiar acum şi voi aranja ca Garda Oraşului să fie de partea ta. Cu şase mii de galbeni ar trebui să meargă de minune. O treime pentru comandant, o treime pentru ofiţeri, o treime pentru oameni. S-ar putea să reuşim să-i cumpărăm pentru jumătate din suma asta, însă prefer nu risc nimic. Zâmbind, apucă pumnalul şi i-l oferi lui Ned, cu mânerul întins spre el.