Urzeala tronurilor

BRAN

Cei mai în vârstă erau mari, de şaptesprezece şi optsprezece ani împliniţi. Unul avea douăzeci. Majoritatea erau mai tineri, de şaisprezece ani sau chiar mai puţin.

Bran îi privea din balconul turnului Maesterului Luwin, ascultându-le icnetele şi sudălmile când îşi răsuceau beţele şi săbiile de lemn. Curtea răsuna de pocnetul lemnului pe lemn, punctat mult prea adesea de bufnituri şi răcnete de durere, când vreo lovitură atingea pielea sau carnea. Ser Rodrik se plimba printre băieţi, cu faţa înroşită între favoriţii săi albi, mormăind la câte unul sau la toţi. Bran nu-l mai văzuse niciodată pe bătrânul cavaler arătând atât de furios.

— Nu, continua să repete. Nu, nu, nu.

— Nu luptă prea bine, spuse Bran neîncrezător.

Îl scarpină absent pe Vară în dosul urechilor, în vreme ce lupul străvechi sfâşia o halcă de carne. Oasele trosneau între colţii lui.

— Asta-i ceva sigur, se învoi Maester Luwin, oftând îndelung. Se uita prin tubul său mare, cu lentile Myrishiene, măsurând umbre şi notând poziţia unei comete care atârna pe cerul dimineţii. Dar cu timpul… Ser Rodrik are dreptate, avem nevoie de oameni pe metereze. Tatăl tău, lordul, a luat cu el floarea gărzii la Debarcaderul Regelui, iar fratele tău i-a luat pe restul, împreună cu toţi bărbaţii pe o rază de multe leghe împrejur. Mulţi nu se vor mai întoarce, iar noi trebuie să găsim alţii care să-i înlocuiască.

Bran se uită nemulţumit spre băieţii care năduşeau jos, în curte.

— Dacă încă aş mai avea picioarele, aş putea să-i bat pe toţi. Îşi aminti de ultima dată când ţinuse o sabie în mâini, când regele venise la Winterfell. Fusese doar o sabie de lemn, dar îl azvârlise la pământ pe Prinţul Tommen de vreo cincizeci de ori. Ser Rodrik ar putea să mă înveţe să folosesc o halebardă cu mâner lung, iar Hodor ar putea fi picioarele de care am nevoie. Am putea fi un cavaler împreună.

— Mă tem că asta-i… imposibil, zise Maester Luwin. Bran, când un bărbat luptă, braţele, picioarele şi mintea lui trebuie să fie una.

Jos, în curte, Ser Rodrik striga:

— Luptaţi ca nişte gâscani. Te loveşte, iar tu-l loveşti şi mai tare. Parează! Blochează lovitura. Ciondăneala de gâscani nu-i de-ajuns. Dacă aţi avea săbii adevărate, prima lovitură v-ar reteza braţul! Unul dintre băieţi râse, iar bătrânul cavaler se repezi asupra lui. Râzi?! Asta-i culmea! Lupţi ca un arici!

— Cândva a existat un cavaler care nu putea vedea, continuă Bran cu încăpăţânare, pe când Ser Rodrik se agita jos. Bătrâna Nan mi-a povestit de el. Avea o prăjină lungă, cu lame la ambele capete, şi o putea roti cu mâinile şi să doboare doi dintr-odată.

— Symeon Ochi-de-Stea, făcu Luwin scriind numere într-un catastif. Când şi-a pierdut ochii, a pus safire în formă de stea în găvanele goale, sau cel puţin aşa pretind menestrelii. Bran, asta-i doar o poveste, la fel ca legendele despre Florian Smintitul. O legendă din Vremea Eroilor. Trebuie să uiţi de visele astea, nu vor face altceva decât să-ţi amărească inima.

Când pomeni de vise, îşi aminti.

— Am visat din nou cioroiul, azi-noapte. Cel cu trei ochi. A zburat până în camera mea de culcare şi mi-a spus să vin cu el, şi aşa am făcut. Ne-am dus jos, la cripte. Tata era acolo şi am vorbit. Era trist.

— Şi ce-i cu asta? Luwin se uită prin tubul său.

— Era ceva legat de Jon, cred. Visul fusese foarte tulburător, mai mult decât oricare altul dintre cele cu cioroiul. Hodor nu se duce la cripte.

Maester abia dacă-l asculta, Bran putea vedea asta. Îşi ridică privirile de la tub, clipind.

— Hodor nu…

— Nu s-ar duce la cripte. După ce m-am trezit, i-am spus să mă ducă jos, să văd dacă tata era acolo cu adevărat. Prima oară nici n-a priceput ce-i spuneam, însă l-am făcut să mă ducă până la trepte, spunându-i pe unde să meargă, dar de acolo n-a mai vrut să coboare. Stătea la capătul treptelor şi spunea: „Hodor”, de parcă s-ar fi speriat de întuneric, însă aveam o torţă. M-a enervat atât de tare, încât aproape că i-am tras una în cap, aşa face întotdeauna Bătrâna Nan. Remarcă felul în care se încruntase Maester şi adăugă în grabă: Dar nu l-am pocnit.

— Bine. Hodor este un om, nu un catâr, să fie bătut.

— În vis, am zburat jos cu cioroiul, dar nu pot face asta când sunt treaz, explică Bran.

— De ce ai vrea să cobori la cripte?

— V-am spus deja. Ca să-l caut pe tata.

Maester trase de lanţul din jurul gâtului, aşa cum făcea întotdeauna când nu-i convenea ceva.

— Bran, copil dulce, într-o bună zi Lordul Eddard va sta şi el sub lespede, lângă tatăl lui şi tatăl tatălui său, precum toţi cei din neamul Stark până la vechii Regi ai Nordului… dar abia peste foarte mulţi ani, zeii se vor învrednici de asta. Tatăl tău este prizonierul reginei la Debarcaderul Regelui. Nu-l vei găsi în cripte.

— A fost acolo, noaptea trecută. Am vorbit cu el.

— Băiat încăpăţânat ce eşti, oftă Maester, punându-şi ceaslovul la o parte. Ai vrea să mergi să vezi?

— Nu pot. Hodor nu se duce acolo, iar treptele sunt prea înguste şi prea întortocheate pentru Dansatoare.

— Cred că aş putea rezolva eu acest neajuns.

În locul lui Hodor fu chemată barbara Osha. Era înaltă şi aspră şi nu făcea nazuri, era gata să meargă oriunde i se poruncea.

— Am trăit o viaţă întreagă dincolo de Zid, iar o groapă în pământ nu mă înspăimântă deloc, lorzii mei, spuse ea.

— Vară, vino, făcu Bran pe când ea-l ridică în braţele musculoase şi puternice.

Lupul străvechi îşi abandonă osul şi se luă după ei când Osha îl duse pe Bran prin curte şi în jos, pe treptele în spirală, spre tainiţa rece de sub pământ. Maester Luwin mergea înaintea lor, cu o torţă. Lui Bran nici măcar nu-i păsa prea tare că-l căra în braţe şi nu în spate. Ser Rodrik ordonase ca lanţul Oshei să fie scos, din moment ce slujise atât de bine şi cu credinţă de când se afla la Winterfell. Dar încă mai avea cătuşele grele de fier în jurul gleznelor, un semn că nu aveau încă încredere totală în ea, însă nu-i stânjeneau paşii siguri pe trepte.

Bran nu-şi mai amintea când fusese ultima oară în cripte. Era sigur că fusese înainte. Când era mic, obişnuia să se joace acolo cu Robb şi Jon şi cu surorile sale.

Dorea ca ei să fie acum aici; tainiţa nu i s-ar mai fi părut atât de întunecoasă şi înspăimântătoare. Vară se strecură în bezna tăcută, apoi se opri şi înălţă capul, adulmecând în aerul rece şi mort. Îşi dezveli colţii şi se trase îndărăt, cu ochii lucind ca aurul în lumina torţei. Chiar şi Osha, dură ca fierul călit, părea să nu se simtă prea în largul ei.

— Ce oameni mohorâţi, spuse ea privind şirul lung al Starkilor din granit, aşezaţi pe tronurile lor.

— Erau Regii Iernii, şopti Bran. Cumva, i se părea nepotrivit să vorbească tare aici. Osha zâmbi.

— Iarna nu are rege. Dacă ai fi văzut-o, ţi-ai fi dat şi tu seama, băiat al verii.

— Au fost Regii Nordului timp de o mie de ani, spuse Maester Luwin, ridicând torţa în aşa fel încât lumina străluci pe feţele lor din piatră. Unii erau pletoşi şi bărboşi, bărbaţi lăţoşi, sălbatici ca lupii ghemuiţi la picioarele lor. Alţii erau bărbieriţi ca în palmă, cu trăsături alungite şi colţoase, precum săbiile lungi din fier din poala lor.

— Oameni aspri pentru vremuri grele. Vino.

Coborî cu vioiciune în tainiţă, trecând de înşiruirea de coloane din piatră şi de şirul nesfârşit de chipuri sculptate. O limbă de foc se târa în urmă-i, din torţa ridicată. Cavoul era cavernos, întins mai departe decât Winterfellul însuşi, iar Jon îi spusese o dată că mai erau şi alte niveluri, sub pământ, hrube chiar mai adânci şi mai întunecoase, unde erau îngropaţi regii cei vechi, Numai să nu piardă lumina. Vară refuză să se mai mişte de pe trepte chiar şi atunci când Osha se lua după torţă, cu Bran în braţe.

— Îţi aminteşti istoria, Bran? zise Maester în timp ce mergeau. Spune-i Oshei cine au fost ei şi ce au făcut, dacă esti în stare.

Se uită spre chipurile în trecere şi legendele îi reveniră în minte. Maester i le povestise, iar Bătrâna Nan făcuse ca ele să prindă viaţă.

— Acela-i Jon Stark. Când năvălitorii de pe mare au debarcat la răsărit, i-a alungat pe toţi şi a construit castelul de la Portul Alb. Fiul său a fost Rickard Stark, nu tatăl tatălui meu, ci alt Rickard, el a luat Gâtul de la Regele Mlaştinii şi s-a căsătorit cu fiica lui. Theon Stark este cel slab, cu părul lung şi barba rară. Îi spuneau „Lupul Flămând”, pentru că era întotdeauna în război. Acela-i Brandon, cel înalt cu chipul visător, i se zicea Brandon Navigatorul, pentru că iubea marea. Mormântul său este gol. A încercat să navigheze spre vest, peste Marea de Apus, dar nu a mai fost văzut niciodată. Fiul său a fost Brandon Pârjolitorul, pentru că a dat foc tuturor navelor tatălui său, din cauza durerii. Acolo-i Rodrik Stark, cel care a câştigat Insula Ursului la o trântă şi a dăruit-o Mormonţilor. Iar acela-i Torrhen Stark, Regele îngenuncheat. A fost ultimul rege al Nordului şi primul Lord de Winterf ell, după ce s-a predat lui Aegon Cuceritorul. Oh, iată-l acolo pe Cregan Stark. A luptat cu Prinţul Aemon, iar Cavalerul-Dragon a spus ci nu s-a mai înfruntat niciodată cu un spadasin atât de hun. Ajunseseră aproape de capătul şirului, iar Bran simţi tristeţea copleşindu-l lent. Iar acolo este bunicul meu, Lordul Rickard, care a fost decapitat de Aerys, Regele Nebun. Fiica lui, Lyanna, şi fiul său, Brandon, odihnesc în mormintele de lângă el. Nu eu, un alt Brandon, fratele tatălui meu. Ei n-ar trebui să aibă statui, fiindcă sunt numai pentru lorzi şi regi, însă tatăl meu i-a iubit atât de mult încât a pus să li se ridice unele.

— Femeia este frumoasă, zise Osha.

— Robert a fost logodit cu ea, însă Prinţul Rhaegar a răpit-o şi a siluit-o, explică Bran. Robert a luptat într-un război pentru a o recăpăta. L-a ucis pe Rhaegar la Trident, cu ciocanul său, însă Lyanna a murit şi nu a mai revăzut-o niciodată.

— O poveste tristă, făcu Osha, însă nişele acelea goale sunt şi mai triste.

— Mormântul Lordului Eddard, pentru când îi va veni vremea, spuse Maester Luwin. Aici l-ai văzut pe tatăl tău în vis, Bran?

— Da.

Amintirea îl înfiora. Privi în jur neliniştit, cu părul de pe ceafă ridicat. Auzise, cumva, vreun zgomot? Era cineva acolo? Maester Luwin păşi înainte, spre mormântul deschis, cu torţa în mână.

— După cum vezi, nu-i aici. Nici nu va fi, pentru mulţi ani de acum înainte. Visele sunt doar vise, copile, îşi întinse braţul în bezna dinlăuntrul mormântului, ca în botul unei jivine uriaşe. Vezi? Este gol…

Bezna ţâşni spre el, mârâind.

Bran văzu ochi precum un foc verde, o sclipire de colţi, blană neagră ca bezna din jurul lor. Maester Luwin urlă şi-şi azvârli mâinile în sus. Torta îi zbură dintre degete, ricoşând din chipul de piatră al lui Brandon Stark şi căzu la picioarele statuii, flăcările lingându-i degetele, în lumina pâlpâitoare îl văzură pe Luwin luptându-se cu lupul străvechi, lovindu-l peste bot cu o mână, în vreme ce fălcile acestuia se strânseră pe cealaltă.

— Vară! ţipă Bran.

Iar Vară veni, ţâşnind din întunecimea din urma lor, o umbră în salt. Se izbi de Câinele Lăţos şi-l azvârli înapoi, iar cei doi lupi străvechi se rostogoliră într-un ghem de blană cenuşie şi neagră, clămpănind din fălci şi muşcându-se unul pe celălalt, în vreme ce Maester Luwin se clătina pe genunchi, cu braţul sfâşiat şi însângerat. Osha îl sprijini pe Bran de lupul din piatră al Lordului Rickard şi se grăbi să-l ajute pe Maester. În lumina torţei pâlpâind, umbrele alungite ale lupilor se luptau pe zid şi pe tavan.

— Lăţosule, chemă o voce slabă. Când Bran se uită în sus, fratele său cel mic stătea la buza mormântului tatălui lor. Cu o ultimă muşcătură spre botul lui Vară, Câinele Lăţos se desprinse din încleştare şi se duse lângă Rickon. Să-l laşi pe tatăl meu în pace, îl avertiză Rickon pe Luwin. Să-l laşi în pace.

— Rickon, făcu Bran cu blândeţe. Tata nu-i aici.

— Ba, este. L-am văzut. Pe faţa lui Rickon licăreau lacrimile. L-am văzut noaptea trecută.

— În vis?…

Rickon dădu din cap.

— Să-l laşi în pace. Să-i dai pace. Acum vine acasă, aşa cum a promis. Vine acasă.

Bran nu-l mai văzuse niciodată pe Maester Luwin arătând atât de buimăcit. Sângele îi şiroia pe braţ, acolo unde Câinele Lăţos îi sfâşiase mâneca de lână şi carnea de dedesubt.

— Osha, torţa, spuse el îndurând durerea, iar ea o înşfacă înainte să se stingă. Pete de funingine murdăreau ambele picioare ale unchiului său. Fiara asta, continuă Luwin, ar fi trebuit să fie înlănţuită la coteţe.

Rickon îl bătu uşor pe Câinele Lăţos peste botul umed de sânge.

— Îi dau drumul. Nu-i plac lanţurile.

— Rickon, spuse Bran, n-ai vrea să vii cu mine?

— Nu. Îmi place aici.

— Aici e întuneric. Si rece.

— Nu mi-e frică. Trebuie să-l aştept pe tata.

— Poţi să-l aştepţi cu mine, rosti Bran. Aşteptăm împreună, tu şi cu mine şi lupii noştri. Cei doi lupi străvechi îşi lingeau rănile acum, însă erau gata să-şi reia lupta.

— Bran, spuse apăsat Maester, ştiu că ai intenţii bune, însă Câinele Lăţos este prea sălbăticit ca să zburde liber. Eu sunt al treilea pe care-l muşcă. Lasă-l liber la castel şi este numai o problemă de timp până ce va ucide pe cineva. Adevărul este dureros, însă lupul trebuie să fie înlănţuit, sau…

Ezită. Sau sacrificat, se gândi Bran, însă ceea ce spuse fu:

— Nu-i făcut pentru lanţuri. Vom aştepta în turnul tău, toţi.

— Dar nu este posibil, zise Maester Luwin.

Osha rânji.

— Din câte-mi amintesc, băiatul-i stăpânul aici. Îi dădu torţa înapoi lui Luwin şi-l luă din nou pe Bran în braţe. Atunci, spre turn!

— Vii, Rickon?

Fratele său dădu din cap.

— Numai dacă vine şi Câinele Lăţos, spuse, luând-o la fugă după Osha şi Bran, iar Maester Luwin nu mai putu face altceva decât să-i urmeze, privind neliniştit lupii.

Turnul Maesterului Luwin era într-o asemenea neorânduială, încât lui Bran i se părea o minune că reuşea să găsească ceva vreodată. Teancuri nesigure de cărţi se înălţau pe scaune şi pe mese, şiruri de borcane se aliniau pe rafturi, capete de lumânare şi bălţi de ceară uscată pătau mobila, tubul de bronz cu lentile Myrishiene zăcea pe un trepied lângă uşa terasei, hărţi stelare atârnau de pereţi, hărţi în relief zăceau răspândite printre notiţe, hârtii, sticle cu cerneală erau pretutindeni, iar totul era pătat cu excrementele lăsate de corbii de pe grinzi. Croncănitul lor strident se răspândi de sus în vreme ce Osha spălă şi bandajă rănile Maesterului, sub instrucţiunile agitate ale lui Luwin.

— Este o nebunie, zise el în timp ce ea ungea muşcăturile de lup cu o alifie usturătoare. Sunt de acord că este ciudat că amândoi aţi avut acelaşi vis, dar, dacă staţi să vă gândiţi, este ceva normal. Vă este dor de tatăl vostru şi ştiţi că este în captivitate. Spaima poate înfierbânta mintea omului, dându-i gânduri ciudate. Rickon este prea mic ca să priceapă…

— Am patru ani acum, spuse Rickon. Se uita prin tubul cu lentile la capetele de balaur de la Prima Fortăreaţă. Lupii străvechi şedeau pe laturile opuse ale încăperii mari, circulare, lingându-şi rănile şi rozând oase.

— …prea tânăr şi, ooh, pe cele şapte iaduri, mă arde, nu, nu te opri, mai pune. Prea mic, aşa cum cum spun, însă tu, Bran, eşti destul de mare să ştii că visele sunt doar vise.

— Unele da, altele nu. Osha turnă lapte de foc, de un roşu-palid, într-o tăietură lungă. Luwin icni. Copiii pădurii ţi-ar putea spune câte ceva despre vise.

Pe faţa bătrânului alunecau lacrimi, dar el scutură cu încăpăţânare din cap.

— Copiii pădurii… trăiesc doar în vise. Acum… Moarte, pieire… Destul, ajunge! Bandajele acum. Fesele, apoi le înveleşti şi strângi tare, fiindcă voi sângera.

— Bătrâna Nan spune despre copii că ei ştiau cântecele copacilor, că puteau zbura ca păsările şi înota ca peştii şi că vorbeau cu animalele, zise Bran. Spune că au compus o muzică atât de frumoasă, încât te făceau să plângi ca un bebeluş, numai s-o poţi asculta.

— Da, şi toate astea le-au făcut prin vrăji, spuse Maester Luwin năucit. Aş vrea ca ei să fie aici acum. Un farmec al lor mi-ar vindeca braţul cu mai puţină durere, ar putea vorbi cu Câinele Lăţos şi să-i spună să nu mai muşte. Îi aruncă lupului mare şi negru o căutătură furioasă, din coltul ochilor. Învaţă-ţi lecţia, Bran. Omul care se încrede în farmece se duelează cu o sabie de sticlă. Aşa cum au făcut şi copiii pădurii. Uite, lasă-mă să-ţi arăt ceva.

Se ridică dintr-odată, traversă încăperea şi reveni cu un borcan verde în mâna bună.

— Uitaţi-vă la astea, spuse şi deşurubă capacul scoţând la iveală un pumn de vârfuri negre de săgeată.

Bran luă unul.

— E făcut din sticlă.

Curios, Rickon se trase mai aproape, să se uite peste masă.

— Sticla dragonilor, o identifică Osha, aşezându-se lângă Luwin, bandajându-i mâna.

— Obsidian, o corectă Maester. Topit în focurile zeilor adânc, sub pământ. Copiii pădurii vânau cu ele, acum o mie de ani. Ei nu foloseau metal. În locul zalelor, purtau cămăşi lungi din frunze ţesute şi-şi încingeau picioarele în scoarţă de copac, aşa că păreau că se fac una cu pădurea. În loc de săbii, aveau lame din obsidian.

— Şi mai au încă. Osha puse fese moi peste muşcăturile de pe antebraţul lui şi le legă strâns cu fâşii lungi de in.

Bran se uită mai de aproape la vârful de săgeată. Sticla neagră era subţire şi lucitoare. O găsi foarte frumoasă.

— Pot să păstrez unul?

— După cum pofteşti, spuse Maester.

— Şi eu vreau unul, glăsui Rickon. Vreau patru. Am patru ani.

Luwin îl puse să le numere.

— Aveţi grijă, sunt încă ascuţite. Să nu vă tăiaţi.

— Povesteşte-mi despre copii, zise Bran.

Era important.

— Ce ai,vrea să şti?

— Totul.

Maester Luwin se trase de colan, acolo unde se freca de gât.

— Erau oameni din Era Zorilor, primii, înainte de regi şi regate, spuse el. În acele zile nu existau nici castele şi nici avanposturi sau oraşe, nu puteai găsi nici un târg de negustori între locurile de aici şi marea Dorne. Nu erau nici măcar oameni. Numai copiii pădurii locuiau pe tărâmul pe care-l numim acum Cele Şapte Regate. Erau fiinţe întunecate şi frumoase, mici de statură, nu mai înalte decât copiii, chiar şi când ajungeau la vârsta bărbăţiei. Trăiau în adâncurile pădurii, în peşteri şi locuinţe lacustre şi în oraşele secrete de prin copaci. Mărunţi cum erau, aveau agilitate şi graţie. Bărbaţii şi femeile vânau împreună, cu arcurile lor din lemn tare şi cursele lor zburătoare. Zeii lor erau zeii pădurii, pârâului şi pietrei, vechii zei ale căror nume sunt secrete. Înţelepţii lor erau numiţi profeţii verzi şi ciopleau în lemn chipuri ciudate, ca să păzească pădurile. Cât timp au domnit copiii aici, sau de unde au venit, nimeni nu poate şti. Însă acum douăsprezece mii de ani, Primii Oameni au apărut dinspre răsărit, au traversat Braţul Rupt pe Dorne, înainte să fi fost frânt. Au venit cu săbii de bronz şi scuturi mari din piele, călare pe cai. Pe acest mal al mării înguste nu mai fusese văzut nici un cal. Aşa că, fără îndoială, copiii erau înspăimântaţi, precum erau şi Primii Oameni de feţele din copaci. Pe măsură ce Primii Oameni au ridicat avanposturi şi ferme, au tăiat trunchiurile cu feţele cioplite, dându-le pradă focului. Îngroziţi până peste poate, copiii au plecat la luptă. Vechile cântece spun că profeţii verzi au folosit magia neagră ca să facă mările să se ridice şi să măture pământul, zdrobind Braţul, însă era prea târziu ca să mai poată închide uşa. Războaiele au continuat până ce pământul s-a făcut roşu de sângele oamenilor şi copiilor laolaltă, dar mai mult de al copiilor decât de al oamenilor, pentru că oamenii erau mai mai mari şi mai puternici, iar lemnul, piatra şi obsidianul nu se puteau măsura cu bronzul. În cele din urmă, înţelepciunea ambelor rase a avut câştig de cauză, iar conducătorii şi eroii Primilor Oameni s-au întâlnit cu profeţii verzi şi cu dansatorii pădurii, în mijlocul unor poieni pe o insuliţă de pe marele lac numit Ochiul Zeilor. Acolo au pus la cale Pactul. Primilor Oameni li s-au dat teritoriile de pe coaste, câmpiile înalte şi pajiştile luminoase, munţii şi mlaştinile, însă pădurile adânci au fost hărăzite să le rămână copiilor pentru totdeauna, iar nici un lemn vrăjit nu avea să mai fie doborât de secure pe teritoriul lor. Aşa că zeii au fost martorii pecetluirii pactului, fiecărui copac de pe insulă i s-a dat o faţă şi, după aceea, ordinul sacru al oamenilor verzi a fost format să vegheze asupra Insulei Chipurilor. Pactul a adus patru mii de ani de prietenie între oameni şi copii. Cu timpul, Primii Oameni au renunţat la zeii pe care-i aduseseră cu ei şi au început să-i slujească pe zeii secreţi ai pădurii. Respectarea Pactului s-a încheiat odată cu Era Zorilor, când a început Era Eroilor.

Pumnul lui Bran se strânse peste vârful de săgeată, negru şi lucitor.

— Însă acum nu mai sunt copii ai pădurilor, spui tu.

— Ba mai sunt, zise Osha, muşcând cu dinţii capătul ultimului bandaj. La nord de Zid se întâmplă alte lucruri, într-acolo s-au dus copiii, uriaşii şi alte seminţii din vechime.

Maester Luwin oftă.

— Femeie, după lege, ar trebui să fii ori moartă, ori în lanţuri. Casa Stark te-a tratat mai blând decât ai merita. Este nesimţitor să-i răsplăteşti pentru bunătatea lor umplând capul băieţilor cu tot felul de sminteli.

— Spune-mi unde s-au dus, făcu Bran. Vreau să ştiu.

— Şi eu, repetă Rickon.

— Oh, foarte bine, murmură Luwin. Câtă vreme au durat regatele Primilor Oameni, a ţinut şi Pactul, pe toată perioada Erei Eroilor, în Noaptea Lungă şi până la naşterea celor Şapte Regate, dar în cele din urmă a venit o vreme, multe veacuri mai târziu, când şi alţi oameni au traversat marea îngustă. Andalii au fost primii, o seminţie de războinici înalţi, cu părul blond, care au sosit aducând oţel şi foc şi steaua cu şapte colţuri a noilor zei, pictată pe pieptul lor. Războaiele au durat sute de ani, însă cele şase regate din sud au căzut înaintea lor. Numai aici, unde Regele Nordului a respins fiecare armată care a încercat să treacă Gâtul, a mai stăruit domnia Primilor Oameni. Andalii au pârjolit pădurile de copaci vrăjiţi, au retezat chipurile, i-au măcelărit pe copii acolo unde i-au găsit, şi peste tot au proclamat triumful celor Şapte asupra vechilor zei. Aşadar, copiii au fugit în nord…

Vară începu să urle. Maester Luwin tăcu, luat prin surprindere. Când Câinele Lăţos sări în picioare şi-şi alătură glasul la cel al fratelui său, negura cuprinse inima lui Bran.

— Se apropie, şopti el cu siguranţa disperării. Ştiuse încă din noaptea trecută, îşi dădu el seama, de când cioroiul îl călăuzise în jos, spre criptă, să-şi ia rămas-bun. Ştiuse, însă nu crezuse. Ar fi vrut ca Maester Luwin să fi avut dreptate. Cioroiul, se gândi el, cel cu trei ochi…

Urletele încetară la fel de brusc precum începuseră. Vară păşi peste podeaua încăperii ducându-se la Câinele Lăţos şi începu să lingă un smoc de blană însângeraţii de pe ceafa fratelui său. La fereastră se auzi un fâlfâit de aripi. Un corb ateriza pe pervazul din piatră cenuşie, îşi deschise clonţul şi slobozi un croncănit aspru, hârâit, de deznădejde. Rickon începu să plângă. Vârfurile de săgeţi îi căzură din mână, unul câte unul, şi clănţăniră pe podea. Bran îl trase lângă el şi-l îmbrăţişa.

Maester Luwin se holbă la pasărea neagră de parcă ar fi fost un scorpion cu pene. Se ridică lent, ca un somnambul, şi se duse la fereastră. Scoase un fluierat şi corbul sări pe braţul său bandajat. Pe aripă avea urme de sânge închegat.

— Un şoim, murmură Luwin, poate chiar o bufniţă. Biata pasăre, mă întreb prin câte o fi trecut. Desprinse scrisoarea de pe piciorul corbului. Bran se trezi tremurând pe când Maester desfăşura sulul de hârtie.

— Ce-i? întrebă el, strângându-l şi mai tare pe fratele său.

— Ştii ce-i asta, băiete, zise Osha, nu fără simpatie. Îi puse mâna pe cap.

Maester Luwin privi spre ei năucit — un omuleţ cenuşiu, cu sânge pe mâneca robei cenuşii din lână şi lacrimi în ochii de un cenuşiu-deschis.

— Lorzii mei, le spuse el celor doi băieţi, cu o voce slabă şi răguşită, vom… va trebui să găsim un cioplitor în piatră care să-i fi cunoscut bine înfăţişarea…