Urzeala tronurilor

EDDARD

— L-am vegheat eu, pentru ultima dată, spuse Ser Barristan Selmy, privind amândoi spre trupul din spatele căruţei. Nu mai avea pe nimeni. O mamă în Vale, din câte mi s-a spus.

În lumina spălăcită a zorilor, tânărul cavaler părea că doarme. Nu fusese prea frumos, însă moartea îi cizelase trăsăturile aspre, iar surorile tăcute îl îmbrăcaseră în cea mai bună tunică a sa de catifea, cu gulerul ridicat, pentru a acoperi ravagiile făcute de lance. Eddard Stark îi privi chipul şi se întrebă dacă băiatul murise pentru el. Ucis de un stegar Lannister înainte ca Ned să fi putut vorbi cu el; să fi fost doar o întâmplare? Bănuia că nu va afla niciodată.

— Hugh a fost scutierul lui Jon Arryn timp de patru ani, continuă Selmy. Regele l-a înnobilat înainte de a pleca în nord, în amintirea lui Jon. Băiatul îşi dorea asta cu disperare, deşi mă tem că nu era pregătit.

Ned dormise prost noaptea trecută şi se simţea obosit.

— Nici unul dintre noi nu este pregătit vreodată, zise el.

— Pentru rangul de cavaler?

— Pentru moarte. Cu blândeţe, Ned îl acoperi pe băiat cu mantia, o ţesătură albastră, pătată de sânge, tivita cu semiluni. Când mama sa va întreba de ce murise fiul ei, se gândi el cu amărăciune, îi vor spune că luptase pentru Mâna Regelui, Eddard Stark.

— Nu trebuia să se întâmple aşa ceva. Luptele nu ar trebui să devină un joc. Ned se întoarse spre femeia de lângă căruţă, învăluită în cenuşiu, cu faţa acoperiţii până la ochi. Surorile tăcute pregăteau bărbaţii pentru mormânt şi aducea ghinion să priveşti spre faţa morţii. Trimiteţi-i armura înapoi în Vale. Mama lui va dori să o aibă.

— Valorează ceva arginţi, spuse Ser Barristan. Băiatul pusese să-i fie special confecţionată pentru turnir. Lucrătură simplă, dar bună. Nu ştiu dacă a reuşit să-i plătească tot fierarului.

— A plătit ieri, lordul meu, şi a plătit din greu, răspunse Ned. Iar surorii tăcute îi spuse: Trimiteţi-i mamei armura. Am să rezolv eu cu fierarul.

Ea făcu o plecăciune. După aceea, Ser Barristan se duse cu Ned la pavilionul regelui. Tabăra începea să se agite. Pe grătare sfârâiau cârnaţi graşi, risipind în aer miros de usturoi şi ardei. Tinerii scutieri se grăbeau spre treburile lor, în timp ce stăpânii se trezeau, căscând şi întinzându-se pentru a se pregăti de o nouă zi. Un slujitor cu o gâscă sub braţ se lăsă pe un genunchi când dădu cu ochii de ei.

— Stăpânii mei, murmură el, iar gâscă gâgâi şi-l pişcă de degete. Scuturile expuse lângă fiecare cort arătau cine doarme înăuntru: vulturul de argint al Casei Seagard, stolul de privighetori al lui Bryce Caron, un ciorchine de struguri pentru Redwyne, vierul împestriţat, boul roşiatic, copacul arzând, berbecul alb, spirala triplă, inorogul purpuriu, fecioara care dansa, vipera neagră, turnurile gemene, bufniţa cu corn şi, ultimele, blazoanele de un alb pur ale Gărzii Regale, strălucind precum zorii.

— Regele vrea să lupte astăzi corp la corp, zise Ser Barristan pe când treceau de scutul lui Ser Meryn, cu vopseaua scorojită de o lovitură adâncă, acolo unde lancea lui Loras Tyrell zgâriase lemnul când îl doborâse din şa.

— Da, făcu Ned mohorât.

Jory îl trezise noaptea trecută să-i aducă vestea. Nici nu era de mirare că dormise atât de prost. Privirea lui Ser Barristan era stânjenită.

— Se spune că frumuseţile nopţii pălesc în zori, iar copiii vinului sfârşesc adesea dezmoşteniţi sub lumina dimineţii.

— Aşa se spune, însă nu şi în cazul lui Robert. Alţi oameni ar fi putut să-şi retragă vorbele spuse în timpul bravadelor de la beţie, însă Robert Baratheon îşi amintea şi nu se retrăgea niciodată.

Pavilionul regelui era aproape de apă, iar ceţurile dimineţii îl învăluiau cu fuioare cenuşii. Era tot din mătase aurită, cea mai mare şi mai grandioasă structură din tabără. Lângă intrare era expus ciocanul de luptă al lui Robert, lângă un scut imens de fier, cu blazonul cerbului încoronat al Casei Baratheon.

Ned sperase să-l găsească pe rege cufundat încă în somnul greu al beţiei, însă norocul nu era de partea sa. Îl găsiră pe Robert bând bere dintr-un corn lustruit şi răcnindu-şi nemulţumirea la doi tineri scutieri care încercau să-l îmbrace cu armura.

— Maiestatea Voastră, spunea unul aproape plângând, este prea mică, nu va ţine.

Bâjbâi şi apărătoarea pe care tot încerca s-o potrivească pe gâtlejul gros al lui Robert căzu la pământ.

— Pe cele şapte iaduri! înjură Robert. Trebuie să fac tot eu şi asta? Mă uşurez pe voi amândoi. Ridic-o. Nu-mi sta acolo ca un căscat, Lancel, ridic-o! Băiatul sări şi regele băgă de seamă că avea oaspeţi. Uită-te la molâii ăştia, Ned. Soaţa mea a insistat să-i iau pe aceşti doi scutieri, iar ei sunt mai mult decât nefolositori. Nu pot nici măcar să pună o armură ca lumea. Scutieri, îşi zic ei, iar eu spun că sunt o turmă de porci îmbrăcaţi în mătăsuri.

Lui Ned nu-i trebui decât o privire ca să înţeleagă dificultatea.

— Nu-i vina băieţilor, îi spuse el regelui. Eşti prea gras pentru armura ta, Robert.

Robert Baratheon luă o înghiţitură lungă de bere şi azvârli cornul golit între blănurile pentru dormit, îşi şterse gura cu mâneca şi glăsui pe un ton sumbru:

— Gras? Gras, ai spus? Cum îndrăzneşti să vorbeşti aşa cu regele tău? Lăsă să-i scape un hohot de râs brusc, ca o furtună. Ah, lua-te-ar naiba, Ned, de ce trebuie să ai întotdeauna dreptate?

Scutierii zâmbiră nervoşi până ce regele se întoarse spre ei.

— Voi. Da, amândoi. Aţi auzit ce-a spus Mâna. Regele este prea gras pentru armura lui. Duceţi-vă după Ser Aron Santagar. Spuneţi-i că am nevoie de un întinzător pentru platoşă. Acum! Ce mai aşteptaţi?

Băieţii se împiedicară unul de altul în graba lor de a pleca din cort. Robert reuşi să-şi menţină un chip sobru, până ce ei ieşiră, apoi se lăsă pe spate în scaun, scuturându-se de râs.

Ser Barristan Selmy chicotea împreună cu el. Chiar şi Eddard Stark încropi un zâmbet. Dar ca întotdeauna, gândurile cele mai negre i se strecurau în minte. Nu putuse să nu-i observe pe cei doi scutieri: băieţi frumoşi, blonzi şi bine făcuţi. Unul era de vârsta Şansei, cu plete lungi, aurii; celălalt poate că avea cincisprezece ani, cu părul de culoarea nisipului, umbra unei mustăcioare şi ochii verzi ca smaraldul, ai reginei.

— Ah, aş vrea să fiu acolo să văd mutra lui Santagar, zise Robert. Sper că are înţelepciunea să trimită pe altcineva. Ar trebui să-i fugărim toată ziua!

— Băieţii ăştia, îl întrerupse Ned, sunt Lannisteri? Robert dădu din cap, ştergându-şi lacrimile de la ochi.

— Veri. Fiii fratelui Lordului Tywin. Unul dintre cei morţi. Sau poate ai celui în viaţă, dacă stau să mă gândesc. Nu-mi amintesc acum. Soaţa mea provine dintr-o familie foarte mare, Ned.

O familie foarte ambiţioasă, se gândi el. Nu spuse nimic despre scutieri, însă îl tulbura să-l vadă pe Robert înconjurat de rubedeniile reginei, la trezire şi la culcare. Apetitul Lannisterilor pentru funcţii şi onoruri părea să nu cunoască limite.

— Se vorbeşte că tu şi regina aţi schimbat nişte vorbe grele azi-noapte.

Orice urmă de veselie dispăru de pe chipul lui Robert.

— Femeia a încercat să-mi interzică să intru în lupta corp la corp. Acum zace îmbufnată la castel, lua-o-ar naiba. Sora ta nu m-ar fi făcut niciodată de ruşine în felul ăsta.

— Nu ai cunoscut-o niciodată pe Lyanna aşa cum am cunoscut-o eu, Robert, îi spuse Ned. I-ai văzut frumuseţea, însă nu şi fierul de dedesubt. Ţi-ar fi spus că nu ai nici o treabă să te amesteci în luptele corp la corp.

— Şi tu? Regele se încruntă. Eşti un om acru, Stark. Ai stat prea mult în nord, toate zemurile au îngheţat în tine. Ei bine, ale mele încă mai clocotesc.

Se bătu în piept ca să dovedească asta.

— Tu eşti regele, îi aminti Ned.

— Şed pe blestematul ală de jilţ din fier atunci când trebuie. Asta nu înseamnă însă că nu am şi eu aceleaşi pofte ca alţi bărbaţi! Un pic de vin din când în când, o fată care să geamă în pat sau un cal între picioare! Pe cele şapte iaduri, Ned, vreau să lovesc pe cineva.

Ser Barristan Selmy interveni:

— Maiestatea Voastră, zise el, nu pare potrivit ca un rege să se bage într-o încăierare. Nu ar fi o competiţie cinstită. Cine ar îndrăzni să vă lovească?

Robert păru cu adevărat surprins.

— Păi, toţi ceilalţi, fir-ar să fie! Dacă pot! Iar ultimul rămas în picioare…

— …vei fi tu, încheie Ned.

Văzu imediat că Selmy atinsese coarda sensibilă. Pericolele unei lupte corp la corp erau o dulceaţă pentru Robert, însă remarca lovise în mândria lui.

— Ser Barristan are dreptate. Nu-i nici un om în toate cele Şapte Regate care să rişte să-şi atragă mânia ta lovindu-te.

Regele se ridică în picioare, cu faţa roşie.

— Vreţi să spuneţi că toţi aceşti laşi care fac pe grozavii m-ar lăsa să înving?

— Cu siguranţă, spuse Ned, iar Ser Barristan Selmy îşi înclină capul, consimţind pe tăcute.

Pentru o clipă, Robert se înfurie atât de tare încât nici nu mai putu vorbi. Păşi în sus şi-n jos prin cort, răvăşit, apoi se întoarse cu faţa întunecată de mânie. Înşfacă pieptarul căzut la pământ şi-l aruncă spre Ser Barristan Selmy într-un acces de furie mută. Selmy se feri.

— Ieşi afară, spuse regele cu răceală. Ieşi, înainte să te omor.

Ser Barristan plecă în grabă. Ned era pe cale să-l urmeze, când regele strigă după el.

— Tu nu, Ned.

El se întoarse. Robert îşi luă din nou cornul, îl umplu cu bere din butoiul din colţ şi-l împinse spre Ned.

— Bea, îi spuse brusc.

— Nu sunt însetat…

— Bea! Ţi-o porunceşte regele tău.

Ned luă cornul şi bău. Berea era neagră şi groasă, atât de tare, încât îl usturau ochii. Robert se aşeză din nou.

— Luate-ar naiba, Ned Stark. Pe tine şi pe Jon Arryn. V-am iubit pe amândoi. Ce mi-ai făcut? Tu eşti cel care ar fi trebuit să fie rege, tu sau Jon.

— Aţi avut mai mult temei, Maiestate.

— Ţi-am spus să bei, nu să te cerţi cu mine. Tu m-ai făcut rege, şi cel puţin ai putea avea bunul-simţ să mă asculţi când vorbesc, naiba să te ia! Uită-te la mine, Ned. Priveşte ce a făcut din mine domnia. Zei, sunt prea gras pentru armură, cum de s-a întâmplat aşa ceva?

— Robert…

— Bea şi nu spune nimic când vorbeşte regele tău. Îţi jur, nu m-ara simţit niciodată mai bine ca atunci când mi-am câştigat tronul, dar nici atât de nenorocit după aceea. Iar Cersei… trebuie să-i mulţumesc lui Jon Arryn pentru ea. Nu am avut nici o intenţie de a mă căsători după ce Lyanna mi-a fost luată, însă Jon spunea că regatul are nevoie de moştenitori. Cersei Lannister ar fi potrivită, mi-a spus, mi l-ar aduce de partea mea pe Lordul Tywin dacă Viserys Targaryen ar încerca să recâştige tronul tatălui său. Regele scutură din cap. L-am iubit pe bătrânul ăsta, jur, însă acum mă gândesc că am fost un prost chiar mai mare şi decât Băiatul din Lună. Oh, Cersei este încântătoare la privit, cu adevărat, dar este rece… felul în care-şi păzeşte pântecul… ai crede că are între picioare tot aurul de la Casterly Rock. Bine, dă-mi mie berea dacă tot nu vrei s-o bei.

Îi luă cornul, îl dădu peste cap, râgâi şi-şi şterse gura.

— Îmi pare rău de fiica ta, Ned. Cu adevărat. Şi de lup, vorbesc serios. Fiul meu minţea, pun rămăşag pe sufletul meu. Fiul meu… Îţi iubeşti copiii, nu-i aşa?

— Din toată inima.

— Dă-mi voie să-ţi spun un secret, Ned. Nu de puţine ori mi-am dorit să renunţ la coroană. Să iau o corabie către Oraşele Libere, cu calul meu şi cu ghioaga, să-mi petrec timpul războindu-mă, curvind — pentru asta sunt eu făcut. Regele-mercenar, ce m-ar mai pomeni toţi menestrelii! Ştii ce mă opreşte? Numai gândul la Joffrey pe tron, cu Cersei stând în spatele lui, şoptindu-i vorbe la ureche. Fiul meu. Cum de am un astfel de fiu, Ned?

— Acum e doar un flăcău, spuse Ned cu prudenţă. Nu avea prea mare simpatie pentru Prinţul Joffrey, însă putea auzi durerea din glasul lui Robert. Ai uitat cât de nărăvaş erai când aveai anii lui?

— Nu m-ar deranja dacă băiatul ar fi nărăvaş, Ned. Nu-l cunoşti cum îl cunosc eu. Oftă şi clătină din cap. Ah, poate că ai dreptate. Jon şi-a pierdut speranţa în mine de nenumărate ori, şi totuşi am devenit un rege bun. Acum s-ar cuveni să deschizi gura şi să fii de acord cu mine, nu? întrebă apoi, după o pauză.

— Maiestatea Voastră…, începu Ned cu grijă. Robert îl bătu pe spate.

— Ah, spune-mi că sunt un rege mai bun decât Aerys şi gata. Nu poţi să minţi niciodată pentru dragoste sau onoare, Ned Stark. Sunt încă tânăr, şi acum, că eşti aici cu mine, lucrurile vor fi altfel. Vom face ca acest regat să cânte, iar pe Lannisteri îi vom trimite în cele şapte iaduri, îmi miroase a şuncă. Cine crezi că va fi învingătorul de astăzi? L-ai văzut pe băiatul lui Mace Tyrell? Cavalerul Florilor, aşa i se spune. Uite un fiu de care ar fi mândru orice bărbat. La ultimul turnir l-a azvârlit pe Regicid de a căzut direct pe târtiţa lui aurită, ar fi trebuit să vezi expresia de pe faţa lui Cersei. Am râs până m-au durut coastele. Renly spunea că are o soră, o fată de paisprezece ani, frumoasă precum zorii de zi.

Mâncară pâine neagră, ouă de gâscă fierte şi peşte prăjit cu ceapă şi şuncă, pe o masă pusă pe căpriori, pe malul râului. Tristeţea regelui se topi precum ceaţa dimineţii, iar curând, Robert desfăcu o portocală, încântat de amintirea unei dimineţi în Eyrie, pe vremea când erau doar nişte băietani.

— …îi dădusem lui Jon un butoi cu portocale, îţi mai aminteşti? Numai că fructele putreziseră, aşa că eu am aruncat-o pe a mea peste masă şi l-am nimerit pe Dacks drept în nas. Ţi-l aminteşti pe Redfort, scutierul cu faţa ciupită de vărsat? Mi-a aruncat şi el una şi, înainte ca Jon să poată slobozi măcar un vânt, prin Sala Mare zburau portocale în toate direcţiile.

Râse zgomotos, iar Ned zâmbi şi el amintindu-şi toate astea.

Acesta era băiatul cu care copilărise, se gândi; acesta era Robert Baratheon pe care-l cunoscuse şi-l iubise. Dacă ar fi putut dovedi că Lannisterii puseseră la cale uciderea lui Bran şi că-l asasinaseră pe Jon Arryn, acest om îl va asculta. Atunci Cersei va cădea, iar odată cu ea şi Regicidul, şi dacă Lord Tywin îndrăznea să se ridice dinspre vest, Robert l-ar zdrobi, aşa cum îl nimicise pe Rhaegar Targaryen pe Trident. Putea vedea toate astea foarte clar.

Micul dejun era mai bun decât tot ce mâncase Eddard Stark în ultima vreme, iar după un timp începu să zâmbească mai uşor şi mai des, până când sosi momentul ca turnirul să reînceapă.

Ned se duse cu regele pe terenul de luptă. Promisese că va privi confruntările finale împreună cu Sansa; Septa Mordane nu se simţea bine astăzi, iar fiica sa era hotărâtă să nu piardă ultimele runde. Pe când îl conducea pe Robert la locul său, băgă de seamă că Cersei Lannister hotărâse să nu-şi mai facă apariţia; locul de lângă rege era gol. Şi asta-i dădu un motiv de speranţă.

Îşi croi drum spre locul unde era aşezată fiica sa şi o găsi tocmai când răsunară goarnele, anunţând prima înfruntare a zilei. Sansa era atât de absorbită, încât abia dacă-i observă sosirea.

Sandor Clegane era primul călăreţ care apăru. Peste armura sa de un cenuşiu murdar purta o mantie de un verde-oliv. Aceasta şi coiful său turnat în forma unui cap de câine erau singurele concesii făcute ornamentaţiei.

— O sută de dragoni din aur pe Regicid, anunţă Degeţel tare, pe când Jaime Lannister îşi făcu intrarea călărind un cal de luptă pursânge. Calul era acoperit cu cămaşă de zale, iar Jaime strălucea din cap până-n picioare. Chiar şi lancea sa era confecţionată din lemn aurit, din Insulele Verii.

— S-a făcut, îi răspunse Lord Renly. Câinele pare hămesit în dimineaţa asta.

— Chiar şi câinii flămânzi ştiu că-i mai bine să nu muşte mâna care-i hrăneşte, observă sec Degeţel.

Sandor Clegane îşi coborî viziera cu un zăngănit sonor şi-şi ocupă poziţia. Ser Jaime trimise o bezea spre o femeie din rândul gloatei, coborându-şi încet viziera, şi călări până la capătul arenei. Amândoi îşi întinseră lăncile.

Lui Ned Stark nu i-ar fi plăcut nimic mai mult decât să-i vadă pe amândoi pierzând, dar Sansa privea nerăbdătoare, cu ochii umeziţi. Galeria ridicată în grabă se cutremură când caii trecură în galop. Câinele se aplecă înainte şarjând, cu lancea bine cumpănită, dar Jaime îşi schimbă poziţia cu o clipă înainte de impact. Vârful lăncii lui Clegane lovi fără nici un efect scutul auriu. Lemnul se spulberă, iar Câinele se clătină sub impact, străduindu-se să rămână în şa. Sansa icni. Dinspre mulţime se ridicară urale anemice. •

— Deja mă întreb cum să-mi cheltui banii, comentă Degeţel pentru urechile Lordului Renly.

Câinele reuşise să se menţină în şa. Îşi întoarse brusc calul şi se duse la capătul arenei pentru cea de-a doua rundă. Jaime Lannister îşi azvârli lancea ruptă şi apucă una nouă, glumind cu scutierul său. Câinele ţâşni înainte, lansându-se într-un galop crâncen. Lannister goni în întâmpinarea sa. De această dată, când Jaime îşi schimbă poziţia, Sandor Clegane făcu la fel. Ambele lănci se spulberară, iar când aşchiile coborâră pe pământ, un cal de luptă fără călăreţ alerga la trap, în timp ce Ser Jaime Lannister se rostogolea în noroi, auriu şi lovit.

Sansa spuse:

— Ştiam că va învinge Câinele. Degeţel o auzi.

— Dacă ştii cine va câştiga a doua confruntare, vorbeşte înainte ca Lordul Renly să mă jumulească de bani, îi spuse el.

Ned zâmbi.

— Ce păcat că Pezevenghiul nu-i aici cu noi, glăsui Lordul Renly. Aş fi câştigat de două ori pe atât.

Jaime Lannister se ridicase în picioare, însă coiful lui ornat cu cap de leu se răsucise şi se deformase în cădere şi nu mai putea să şi-l scoată. Mulţimea huiduia şi gesticula, iar lorzii şi doamnele încercau să-şi stăpânească chicotelile şi dezamăgirea, iar pe deasupra tuturor, Ned îl auzi pe Regele Robert râzând, mai tare decât oricine. În cele din urmă, fu nevoie ca Lannister să fie condus la un fierar, orbecăind împleticit.

Însă Ser Gregor Clegane se poziţionase deja la capătul arenei. Era uriaş, cel mai mare bărbat pe care Eddard Stark îl văzuse vreodată. Robert Baratheon şi fraţii săi erau cu toţii bărbaţi înalţi, la fel şi Câinele, iar la Winterfell muncea la grajduri un băiat simplu, pe nume Hodor, care-i depăşea pe toţi, însă cavalerul căruia i se zicea Muntele Călare l-ar fi dominat chiar şi pe Hodor. Era trecut bine de doi metri înălţime, aproape de doi metri şi jumătate, cu umeri masivi şi braţe la fel de groase precum trunchiurile unor copaci tineri. Armăsarul său părea un ponei între picioarele înzăuate, iar lancea aducea cu o coadă de mătură.

Spre deosebire de fratele său, Ser Gregor nu trăia la curte. Era un om singuratic, care-şi părăsea foarte rar domeniul, numai pentru războaie şi turniruri. Fusese alături de Lordul Tywin când căzuse Debarcaderul Regelui, proaspăt învestit cavaler la şaptesprezece ani, şi de pe atunci se remarcase prin mărimea şi ferocitatea sa implacabilă. Unii spuneau că Gregor fusese cel care zdrobise de un zid capul micului prinţ Aegon Targaryen şi se şoptea că după aceea o siluise pe mamă, prinţesa Elia, înainte de a o străpunge cu sabia. Aceste lucruri nu erau însă spuse de faţă cu el.

Ned Stark nu-şi amintea să-i fi vorbit vreodată, deşi Gregor călărise împreună cu el în timpul rebeliunii lui Balon Greyjoy, ca unul dintre miile de cavaleri. Îl privi cu nelinişte. Ned acorda arareori atenţie şuşotelilor, însă cele spuse despre Ser Gregor erau lucruri mai mult decât îngrijorătoare. Curând se va căsători pentru a treia oară şi se răspândiseră vorbe sinistre despre moartea primelor sale soţii. Se spunea că fortăreaţa sa era un loc sumbru, unde slujitorii dispăreau fără urmă, că până şi câinilor le era frică să intre în sală. Şi mai era şi o soră care murise de tânără, în circumstanţe nelămurite, apoi focul care-l desfigurase pe fratele său şi accidentul de vânătoare care-i răpusese tatăl. Gregor moştenise domeniul, aurul şi acareturile familiei. Fratele său mai mic, Sandor, plecase în aceeaşi zi ca să servească drept lefegiu al Lannisterilor şi se spunea că nu se mai întorsese niciodată, nici măcar în vizită.

Când Cavalerul Florilor îşi făcu apariţia, mulţimea fu străbătută de un murmur general şi Ned o auzi pe Sansa şoptind cu frenezie:

— Oh, e atât de frumos!

Ser Loras Tyrell era zvelt ca o trestie, îmbrăcat într-o armură din argint lustruit până la un luciu orbitor şi filigranată cu frunze de viţă negre, îngemănate, şi flori albastre de nu-mă-uita. Oamenii de rând realizară în aceeaşi clipă cu Ned că albastrul florilor provenea de la safire; un sunet gâtuit se ridică din mii de gâtlejuri. Pe umerii băiatului atârna o mantie grea. Era ţesută cu flori adevărate de nu-mă-uita, sute de flori proaspete, cusute pe o capă de lână grea.

Iapa lui era la fel de zveltă ca el, o iapă cenuşie şi frumoasă, făcută pentru viteză. Armăsarul uriaş al lui Ser Gregor necheză când îi adulmecă mirosul. Băiatul din Highgarden făcu o mişcare cu picioarele, iar calul se cabra agil ca un dansator.

— Tată, nu-l lăsa pe Ser Gregor să-l rănească, spuse Sansa.

Ned văzu că purta trandafirul roşu pe care i-l dăduse ieri Ser Loras. Jory îi spusese şi de asta.

— Astea sunt lănci de turnir. Sunt făcute să se rupă la impact, aşa nu se răneşte nimeni.

Totuşi, îşi aminti de băiatul mort din căruţă, cu mantia lui cu semiluni, iar cuvintele i se opriră în gât. Ser Gregor avea de furcă încercând să-şi controleze armăsarul. Calul necheza şi lovea pământul cu copitele, scuturând din cap. Muntele îl lovi cu sălbăticie cu cizma. Animalul se ridică pe picioarele din spate şi aproape că-l aruncă jos.

Cavalerul Florilor îl salută pe rege şi călări spre capătul celălalt al arenei şi-şi coborî lancea, pregătit. Ser Gregor îşi aduse calul la stand, strângând frâul. Şi imediat începu. Armăsarul Muntelui se aruncă într-un galop năprasnic, gonind sălbatic, în vreme ce iapa şarjă lin ca o fâlfâire de mătase. Ser Gregor îşi ridică scutul pe poziţie, întinse lancea şi se strădui să-şi aducă armăsarul pe o linie dreaptă, însă dintr-odată Loras Tyrell fu peste el, plasându-şi vârful lăncii acolo şi, într-o clipită, Muntele căzu. Era atât de mare, încât îşi doborî şi calul într-o învălmăşeală de oţel şi carne.

Ned auzi aplauze, urale, fluierături şi icnete de surpriză, mormăieli surescitate şi, înălţându-se peste toate, hohotele aspre şi batjocoritoare ale Câinelui. Cavalerul Florilor îşi struni calul la capătul arenei. Lancea sa nu era nici măcar ruptă. Safirele luceau în soare şi el îşi ridică vizorul, zâmbind. Mulţimea era înnebunită după el.

În mijlocul arenei, Ser Gregor Clegane se eliberă singur şi se ridică în picioare fierbând. Îşi smulse coiful şi dădu cu el de pământ. Faţa-i era neagră de furie, iar părul îi căzuse peste ochi.

— Dă-mi sabia, strigă spre scutierul său, iar băiatul alergă să i-o aducă.

Armăsarul se ridicase şi el.

Gregor Clegane îl omorî cu o singură lovitură de sabie, dată cu o asemenea ferocitate, încât tăie gâtul animalului. Uralele se transformară într-o clipită în ţipete. Armăsarul căzu în genunchi, nechezând în clipa morţii. Ser Gregor se îndreptă spre standuri, spre Ser Loras Tyrell, strângând în pumn mânerul sabiei însângerate.

— Opriţi-l! strigă Ned, însă cuvintele sale se pierdură în vuietul general.

Toţi strigau în acelaşi timp, iar Sansa plângea.

Totul se petrecu fulgerător. Cavalerul Florilor striga să i se aducă sabia, când Ser Gregor îi azvârli scutierul într-o parte şi înşfacă dârlogii calului. Iapa mirosi sângele şi se trase înapoi. Loras Tyrell abia dacă putu să rămână în şa. Ser Gregor îşi răsuci sabia, dând o lovitură sălbatică, cu ambele mâini, care-l izbi pe celălalt în piept si-l zbură din şa. Calul o luă la goană înspăimântat, iar Ser Loras rămase ameţit în noroi. Însă când Gregor ridică sabia pentru lovitura ucigătoare, un glas aspru îl avertiză:

— Lasă-l în pace!

Şi o mână înzăuată îl smulse de lângă băiat.

Muntele se răsuci cuprins de o furie oarbă, legănându-şi sabia lungă într-un cerc ucigător, punând întreaga sa forţă la bătaie, însă Câinele pară lovitura şi i-o întoarse; preţ de ceea ce păru o veşnicie, cei doi fraţi se loviră unul pe celălalt în vreme ce Loras Tyrell, ameţit, fu dus la adăpost. Ned îl văzu de trei ori la rând pe Ser Gregor dând lovituri sălbatice în coiful cu cap de câine, însă nici măcar o singură dată Sandor nu atinse faţa neprotejată a fratelui său.

Vocea regelui puse capăt confruntării… vocea regelui şi douăzeci de săbii. Jon Arryn le spusese că un comandant are nevoie de un glas pe potrivă pentru lupte, iar Robert dovedise cât de adevărat era acest lucru chiar pe Trident.

— ÎNCETAŢI ACEASTĂ NEBUNIE! bubui el. ÎN NUMELE REGELUI VOSTRU!

Câinele căzu într-un genunchi. Lovitura lui Ser Gregor tăie aerul, dar în cele din urmă el îşi veni în fire. Aruncă sabia şi se uită spre Robert, înconjurat de Garda Regală şi de zeci de cavaleri şi de soldaţi. Fără nici un cuvânt, se întoarse şi plecă, trecând pe lângă Barristan Selmy.

— Lăsaţi-l să plece, spuse Robert, şi atunci se termină totul.

— Acum campion e Câinele? îl întrebă Sansa pe Ned.

— Nu, îi spuse el. Va mai fi o şarjă finală, între Câine şi Cavalerul Florilor.

Dar Sansa avusese dreptate. Peste câteva clipe, Ser Loras Tyrell se întoarse în arenă, înveşmântat cu un simplu pieptar de lână, şi-i spuse lui Sandor Clegane:

— Îţi datorez viaţa. Ziua este a ta, ser.

— Nu sunt nici un ser, răspunse Câinele, însă acceptă victoria şi punga campionului şi, poate că pentru prima oară în viaţa lui, dragostea mulţimii.

Oamenii îl ovaţionau când plecă din arenă, spre pavilioane. Când Ned şi Sansa se duseră spre terenul de tragere cu arcul, Degeţel şi Lordul Renly, precum şi alţii, se luară după ei.

— Tyrell ştia că iapa lui este în călduri, spunea Degeţel. Jur că băiatul a pus totul la cale. Lui Gregor i-au plăcut întotdeauna armăsarii uriaşi, nărăvaşi, cu mai mult spirit decât minte. .

Ideea părea că-l amuză. Nu şi pe Ser Barristan Selmy.

— Vicleşugurile nu au nici o onoare, spuse sec bătrânul.

— Nici o onoare şi douăzeci de mii de galbeni, zâmbi Lordul Renly.

În acea după-amiază, un băiat pe nume Anguy, un om de rând, fără blazon, din Mlaştinile Dornish, câştigă concursul de tragere cu arcul, întrecându-i pe Ser Balon Swann şi Jalabhar Xho cu peste o sută de paşi, după ce toţi arcaşii fuseseră eliminaţi la distanţe mult mai mici. Ned îl trimise pe Alyn să vorbească cu el şi să-i ofere un loc în garda Mâinii, însă băiatul era îmbătat de vin şi de victorie şi de o bogăţie la care nici nu visase, şi refuză oferta.

Lupta corp la corp dură trei ore. Aproape patruzeci de bărbaţi luară parte la ea, călăreţi liberi şi cavaleri rătăcitori, cavaleri recent învestiţi, în căutare de faimă. Se luptară cu arme tocite într-o învălmăşeală de noroi şi sânge, grupuri mici luptându-se unele cu altele, alianţele înjghebându-se şi spulberându-se, până ce în picioare mai rămase un singur om. Învingătorul era preotul roşu, Thoros din Myr, un smintit care se răsese în cap şi lupta cu o sabie în flăcări. Mai câştigase alte trei lupte înainte; sabia de foc înfricoşase caii adversarilor, însă nimic nu-l înfricoşa pe Thoros. Finalul însemna trei membre rupte, o claviculă spulberată, zeci de degete strivite, doi cai care trebuiseră sacrificaţi şi mai multe răni, luxaţii şi contuzii decât ar fi putut număra cineva. Ned era încântat la nebunie că Robert nu participase.

La ospăţul de seară, Eddard Stark avea speranţe mai mari decât în ultima vreme. Robert era în vervă, iar Lannisterii nu se vedeau pe nicăieri şi chiar şi fiicele sale se purtau pe potrivă. Jory o adusese pe Arya să stea cu ei, iar Sansa vorbi frumos cu ea.

— Turnirul a fost magnific, oftă ea. Ar fi trebuit să vii şi tu. Cum a fost la dans?

— Sunt plină de băşici, răspunse Arya încântată, arătându-şi mândră rănile purpurii de pe picior.

— Cred că eşti o dansatoare îngrozitoare, spuse Sansa cu îndoială.

Mai târziu, după ce Sansa plecase să asculte o trupă de menestreli cântând o serie de balade complicate, numite „Dansul Dragonilor”, Ned examina chiar el rana.

— Sper că Forel nu se poartă prea dur cu tine, spuse el.

Arya se ridică într-un picior. Era mult mai bine decât ultima dată.

— Syrio spune că fiecare lovitură este o lecţie si fiecare lecţie te cizelează mai mult.

Ned se încruntă. Acel Syrio Forel venise cu o reputaţie excelentă, iar stilul său fistichiu, din Braavos, era numai potrivit pentru sabia îngustă a Aryei; totuşi, cu câteva zile mai înainte, ea bâjbâise de colo-colo cu o fâşie de mătase neagră legată la ochi. Syrio o învăţa să vadă cu urechile şi cu nasul şi pielea, îi spusese ea. Iar înainte de asta, o pusese să facă răsuciri şi aruncări pe spate.

— Arya, eşti sigură că vrei să continui cu asta? Ea încuviinţă.

— Mâine o să prindem pisici.

— Pisici. Ned oftă. Poate că am greşit când l-am angajat pe acest Braavos. Dacă vrei, am să-l rog pe Jory să preia lecţiile tale. Sau aş putea să-i strecor o vorbuliţă lui Ser Barristan. În tinereţea sa, a fost cel mai bun spadasin din cele Şapte Regate.

— Nu vreau, spuse Arya. Eu îl vreau pe Syrio.

Ned îşi trecu degetele prin păr. Orice maestru de arme decent i-ar putea transmite Aryei noţiuni rudimentare despre lovituri şi eschive, fără acest circ cu legarea la ochi, şi cu sărituri într-un picior, însă o cunoştea suficient de bine pe fiica sa încât să ştie că nu avea rost să se pună cu încăpăţânarea ei.

— Cum doreşti, spuse. Dar era sigur că, în curând, se va sătura şi de asta. Încearcă să ai grijă.

— Voi avea, promise ea solemn, sărind cu graţie de pe un picior pe celălalt.

Mult mai târziu, după ce le dusese pe fete înapoi în oraş şi le trimisese la culcare, Sansa cu visele ei, iar Arya cu rănile, Ned urcă în propriile sale încăperi din Turnul Mâinii. Ziua fusese călduţă şi încăperea era închisă şi neaerisită. Ned se duse la fereastră şi ridică obloanele grele pentru a lăsa să intre aerul răcoros al nopţii. Dincolo de Curtea Mare observă licărul unei lumânări la ferestrele Degeţelului. Trecuse bine de miezul nopţii. În jos, pe râu, petrecerile începeau abia acum să se stingă.

Scoase pumnalul şi-l studie. Lama Degeţelului, câştigată de Tyrion Lannister la un rămăşag de turnir, trimisă să-i curme viaţa lui Bran în somn. De ce? De ce ar vrea piticul ca Bran să moară? De ce ar dori cineva ca Bran să moară?

Pumnalul, căderea lui Bran, toate erau legate cumva de moartea lui Jon Arryn, putea simţi asta în toţi rărunchii, însă adevărul despre moartea lui Jon îi rămăsese la fel de ascuns ca la început. Lordul Stannis nu se întorsese la Debarcaderul Regelui pentru turnir. Lysa Arryn păstra tăcerea în spatele zidurilor groase de la Eyrie. Scutierul era mort, iar Jory încă mai căuta prin lupanare. Ce altceva mai avea, în afară de bastardul lui Robert?

Că ucenicul mohorât al armurierului era fiul regelui, Ned nu avea nici o îndoială. Înfăţişarea unui Baratheon era vizibilă la el — aspectul feţei, linia mandibulei, ochii şi părul negru. Renly era prea tânăr ca să fi zămislit un băiat de vârsta lui, Stannis mult prea rece şi prea mândru. Gendry nu putea fi decât al lui Robert.

Dar dacă ştia astea, ce altceva mai aflase? Regele mai avea şi alţi copii nelegitimi, împrăştiaţi prin toate cele Şapte Regate. Îl recunoscuse deschis pe unul dintre bastarzi, un băiat de vârsta lui Bran, a cărui mamă era de viţă nobilă. Băiatul fusese crescut de castelanul lordului Renly, la Capătul Furtunii.

Ned şi-l amintea pe primul copil al lui Robert, o fată născută în Vale, când Robert însuşi abia dacă era ceva mai mult decât un flăcău. O fetiţă drăgălaşă; tânărul lord de la Capătul Furtunii îi asigurase dota. Obişnuia să facă vizite zilnice şi să se joace cu copila, mult timp după ce-şi pierduse orice interes faţă de mama sa. Îl lua adesea şi pe Ned să-i ţină companie, fie că el voia sau nu. Acum, fata trebuie să aibă vreo şaptesprezece, optsprezece ani, îşi dădu el seama; era mai mare decât fusese Robert când o zămislise. Un gând ciudat.

Cersei nu putea fi încântată de aventurile soţului ei, dar în cele din urmă nu mai conta aproape deloc dacă regele avea un bastard sau o sută. Legea şi obiceiurile dădeau copiilor nelegitimi puţine drepturi. Gendry, fata din Vale, băiatul de la Capătul Furtunii, nici unul dintre ei nu i-ar fi putut ameninţa pe copiii legitimi ai lui Robert…

Gândurile sale fură întrerupte de o bătaie în uşă.

— Un bărbat vrea să vă vadă, lordul meu, spuse Harwin. Nu şi-a dat numele.

— Lasă-l să intre.

Vizitatorul său era un bărbat solid, încălţat cu cizme acoperite de noroi uscat, înveşmântat cu o robă grea, maro, din cea mai aspră ţesătură, trăsăturile îi erau ascunse de o glugă, iar mâinile i se pierdeau în mânecile largi.

— Cine eşti? întrebă Ned.

— Un prieten, răspunse bărbatul cu glugă cu un glas ciudat şi şoptit. Trebuie să vorbim între patru ochi, Lord Stark.

Curiozitatea-i era mai puternică decât prudenţa.

— Harwin, lasă-ne singuri, porunci el.

După ce rămaseră numai ei în spatele uşilor închise, vizitatorul îşi dădu gluga jos.

— Lord Varys? făcu Ned uimit.

— Lord Stark, răspunse Varys cu politeţe, aşezându-se. Mă întreb dacă v-aş putea deranja pentru un pahar de băutură.

Ned umplu două cupe cu vin de vară şi-i întinse una lui Varys.

— Aş fi putut trece şi la un pas de tine fără să te fi recunoscut, spuse nevenindu-i să creadă.

Nu-l văzuse niciodată pe eunuc îmbrăcat altfel decât în mătăsuri şi catifea, iar acum acest om duhnea a transpiraţie în loc să miroasă a liliac.

— Asta mi-a fost şi cea mai scumpă nădejde, zise Varys. Nu s-ar mai putea face nimic dacă anumiţi oameni ar afla că ne-am întâlnit în secret. Regina vă supraveghează îndeaproape. Vinul este foarte bun. Mulţumesc.

— Cum ai trecut de gărzile mele? întrebă Ned. Porther şi Cayn fuseseră postaţi la turn, iar Alyn pe scări.

— Fortăreaţa Roşie are multe căi, cunoscute numai fantomelor şi păianjenilor. Varys zâmbi stânjenit. N-am să vă reţin foarte mult, lordul meu. Sunt anumite lucruri pe care trebuie să le aflaţi. Sunteţi Mâna Regelui, dar regele este un smintit. Dulcegăriile din vorba eunucului dispăruseră: acum glasul lui era ascuţit şi subţire ca un bici. E prietenul dumneavoastră, ştiu, un smintit, fără nici o îndoială… şi sortit pieirii, dacă nu-l salvaţi dumneavoastră. Astăzi era să se întâmple. Speraseră să-l ucidă în timpul luptelor corp la corp. Pentru o clipă Ned rămase fără grai.

— Cine?

Varys sorbi din vin.

— Dacă chiar trebuie să vă spun şi asta, sunteţi mai prost decât Robert, iar eu nu mă adresez cui trebuie.

— Lannisterii, zise Ned. Regina… Nu, nu cred asta, nu Cersei. Ea i-a cerut să nu lupte!

— I-a interzis să lupte, asta în faţa fratelui său, a cavalerilor şi sub ochii curtenilor. Spuneţi-mi adevărul, ştiţi vreo cale mai sigură de a-l trimite pe Robert într-o luptă? Vă întreb.

Ned avu un simţământ neplăcut. Eunucul avea dreptate; dacă-i spuneai lui Robert Baratheon că nu putea sau n-ar trebui să facă un anumit lucru, era ca şi săvârşit.

— Dar chiar dacă ar fi luptat, cine ar fi îndrăznit să-l lovească pe rege?

Varys dădu din umeri.

— În competiţie au fost implicaţi patruzeci de cavaleri. Lannisterii au mulţi prieteni. În miezul acelui haos, cu toţi caii nechezând şi atâtea oase rupte, cu Thoros din Myr agitându-şi sabia ridicolă, în flăcări, cine l-ar fi putut şti pe criminal dacă vreo lovitură întâmplătoare ar fi doborât-o pe Maiestatea Sa? Se întinse după butelcă şi-şi umplu din nou cupa. După ce treaba ar fi fost săvârşită, asasinul ar fi fost copleşit de durere. Parcă-l şi aud plângând. Ce trist! Totuşi, fără nici o îndoială, graţioasei şi milostivei văduve i s-ar fi făcut milă, l-ar fi ridicat în picioare pe bietul nefericit şi i-ar fi dat un sărut delicat în semn de iertare. Iar bunul Rege Joffrey n-ar fi avut altceva de făcut decât să-l ierte. Eunucul îşi mângâie obrazul. Sau poate că Cersei l-ar fi lăsat pe Ser Ilyn să-i ia capul. În acest fel ar fi apărut mai puţine riscuri pentru Lannisteri, deşi pentru micul prieten ar fi fost o surpriză destul de neplăcută.

Ned simţi cum îl cuprinde furia.

— Ştiai de acest complot, dar nu ai făcut nimic.

— Eu îi controlez pe şoptitori, nu pe războinici.

— Ai fi putut veni mai repede la mine.

— Oh, da, mărturisesc că aşa este. Iar dumneavoastră v-aţi fi dus fuga-fuguţa la rege, nu-i aşa? Iar când Robert ar fi auzit de primejdie, ce-ar fi făcut?

Ned se gândi la asta.

— I-ar fi condamnat pe toţi şi ar fi luptat oricum, ca să arate că nu se teme de ei.

Varys îşi desfăcu mâinile.

— Am să vă mai fac încă o mărturisire, Lord Eddard. Eram curios să văd ce-aţi fi făcut. De ce nu ai venit la mine? m-aţi întrebat, iar eu trebuie să răspund: De ce? Pentru că nu am avut încredere în dumneavoastră, domnul meu.

— De ce nu ai avut încredere în mine? Ned era cu adevărat uluit.

— Fortăreaţa Roşie găzduieşte două feluri de oameni, Lord Eddard, spuse Varys. Cei care sunt devotaţi domeniului şi cei care nu sunt devotaţi decât lor înşile. Până în această dimineaţă nu am ştiut de care parte sunteţi… aşa că am aşteptat să mă dumiresc… Iar acum ştiu sigur. Îi oferi un zâmbet scurt, iar pentru o clipă chipul său real şi masca purtată în public se contopiră. Încep să înţeleg de ce se teme regina atât de mult de dumneavoastră. Oh, da, înţeleg.

— Tu eşti cel de care ar trebui să se teamă, spuse Ned.

— Nu. Eu sunt ceea ce sunt. Regele mă foloseşte, dar îl stânjenesc. Robert al nostru este cel mai puternic dintre războinici, iar un bărbat atât de potent are puţină compasiune pentru iscoade şi spioni şi eunuci. Dacă va veni ziua în care Cersei va şopti: „Ucide-l pe ăsta”, Ilyn Payne mi-a smulge capul într-o clipită, şi cine l-ar plânge pe bietul Varys? În nord sau în sud, păianjenii nu sunt cântaţi în balade. Se întinse şi-l atinse pe Ned cu o palmă moale. Dar pe tine, Lord Stark… cred… Ba nu, ştiu… nu te va ucide nici măcar pentru regina lui, şi aici este salvarea noastră.

Era prea mult. Pentru o clipă, Eddard Stark simţi că nu mai vrea nimic decât să se întoarcă la Winterfell, la simplitatea curată a nordului, unde duşmanii erau iarna şi sălbăticia de dincolo de Zid.

— În mod sigur, Robert mai are şi alţi prieteni credincioşi, protestă el. Fraţii săi, a sa…

— …soţie? încheie Varys cu un zâmbet tăios. Fraţii lui îi urăsc pe Lannisteri, foarte adevărat, însă ura faţă de regină şi iubirea pentru rege nu sunt chiar acelaşi lucru, nu? Ser Barristan îşi iubeşte onoarea, iar Marele Maester Pycelle, doar funcţia, iar Degeţel îl iubeşte doar pe Degeţel.

— Garda Regelui…

— Un scut de hârtie, spuse eunucul. Încearcă să nu pari atât de tulburat, Lord Stark. Jaime Lannister însuşi este un Frate Jurat al Săbiilor Albe şi ştim cu toţii cât valorează un jurământ. Zilele în care oameni precum Ryam Redwyne şi Prinţul Aemon Cavalerul-Dragon purtau mantiile albe s-au dus, prefăcute în praf şi cântec. Dintre cei şapte, numai Ser Barristan Selmy este din oţel adevărat, dar Selmy e bătrân. Ser Boros şi Ser Meryn sunt creaţiile reginei până în măduva oaselor şi am îndoieli mari cu privire la ceilalţi. Nu, lordul meu, când se vor trage săbiile, vei rămâne singurul prieten adevărat pe care-l va avea Robert Baratheon.

— Robert trebuie prevenit, zise Ned. Dacă este adevărat ceea ce-ai spus, fie şi numai parţial, regele trebuie să afle asta.

— Şi ce dovadă îi vom aduce? Vorbele mele împotriva lor? Păsărelele mele împotriva reginei şi a regicidului, împotriva fraţilor lui şi a consiliului său, împotriva Păzitorilor Estului şi Vestului, împotriva măreţului Casterly Rock? Rogu-te, trimite de-a dreptul după Ser Ilyn, ne va scuti pe toţi de pierderea de vreme. Ştiu când un drum se sfârşeşte.

— Totuşi, dacă este adevărat ceea ce spui, vor încerca să câştige timp şi să facă încă o tentativă.

— Într-adevăr, aşa e, spuse Varys, şi mă tem că mai repede decât credem. Le provoci cele mai mari nelinişti, Lord Eddard. Dar păsărelele mele vor asculta şi împreună vom putea să le-o luăm înainte, tu şi cu mine. Se ridică şi-şi trase gluga pe faţă, ascunzându-se din nou.

Mulţumesc pentru vin. Vom mai vorbi. Când mă vei vedea la consiliu, să mă tratezi cu obişnuitul tău dispreţ. Ar trebui să nu-ţi fie greu deloc.

Ajunsese deja la uşă când Ned îl chemă.

— Varys! Cum a murit Jon Arryn?

— Chiar mă întrebam când ai să ajungi şi aici.

— Spune-mi.

— Lacrimi de Lys i se spune. Ceva foarte rar şi scump, clar şi dulce ca apa, nu lasă nici un fel de urmă. L-am implorat pe Lord Arryn să folosească un degustător, chiar în această încăpere l-am implorat, dar nici nu voia să audă. Numai cineva care nu-i nici pe departe un bărbat s-ar gândi la aşa ceva, îmi spunea el.

Ned voia să afle şi restul.

— Cine i-a dat otrava?

— Unul dintre dragii şi scumpii lui prieteni, cu care împărţea adesea carnea şi vinul, fără nici o îndoială. Oh, dar care din ei? Erau mulţi. Lordul Arryn era un om cumsecade, încrezător. Eunucul oftă, adăugând: Era un băiat. Tot ceea ce avea, îi datora lui Jon Arryn, însă când văduva a plecat la Eyrie cu întreaga sa curte, el a rămas la Debarcaderul Regelui şi a prosperat. Întotdeauna mi se bucură inima când îi văd pe cei tineri cum se ridică în lume. Biciul i se strecurase din nou în glas, iar fiecare cuvânt era o lovitură. Trebuie să fi făcut o figură frumoasă la turnir — el, cu armura lui nouă şi strălucitoare, cu acele semiluni pe mantie. Ce păcat că a murit atât de neaşteptat, înainte să fi apucat să vorbeşti cu el…

Ned se simţi şi el aproape otrăvit.

— Cavalerul! exclamă. Ser Hugh! Iţe încurcate în alte iţe. Lui Ned îi vâjâia capul. De ce? De ce acum? Jon Arryn a fost Mână timp de paisprezece ani. Ce a, făcut de au trebuit să-l omoare?

— Punea întrebări, spuse Varys ieşind din încăpere.