Urzeala tronurilor

SANSA

Veniră după Sansa în a treia zi.

Ea alese o rochie simplă, din lână de un cenuşiu-închis, croită simplu, dar cu broderii bogate în jurul gulerului şi al mânecilor. Îşi simţea degetele îngroşate şi neîndemânatice pe când se chinuia cu clemele de argint, fără ajutorul servitorilor. Jeyne Poole fusese închisă împreună cu ea, însă îi era nefolositoare. Faţa ei era umflată de atâta plâns şi se părea că nu se mai putea opri să bocească după tatăl ei.

— Sunt sigură că tatăl tău este bine, îi spuse Sansa după ce reuşise, în cele din urmă, să-şi închidă corect rochia. Am să-i cer reginei să te lase să-l vezi.

Se gândise că blândeţea ar putea să-i ridice lui Jeyne moralul, însă cealaltă fată privi doar spre ea cu ochii roşii şi umflaţi, începând să plângă şi mai tare. Era aşa o copilă!

Şi Sansa plânsese, în prima zi. Chiar în interiorul zidurilor solide ale Avanpostului lui Maegor, cu uşa închisă şi zăvorâtă, era greu să nu fii înspăimântat când începuse masacrul. Crescuse în zăngănitul armelor din curte şi abia dacă existase o zi din viaţa ei în care nu se auziseră săbiile lovindu-se una de alta, dar, ştiind că acum lupta era adevărată, lucrurile erau complet diferite. Auzise totul, aşa cum nu mai auzise niciodată înainte, şi mai răsunaseră şi alte zgomote, gemete de durere, sudălmi furioase, strigăte de ajutor şi gemetele răniţilor şi ale celor care mureau. În cântece, cavalerii nu strigau niciodată şi nici nu cerşeau îndurare.

Aşa că plânsese, rugându-se de ei prin uşa încuiată să-i spună ce se întâmpla, strigând după tatăl ei, după Septa Mordane, după rege, după prinţul ei galant. Dacă străjerii care o păzeau îi auziseră rugăminţile, nu ştia, pentru că nu-i răspunseseră niciodată. Singura dată când se deschisese uşa fusese târziu, noaptea trecută, când i-o aduseseră pe Jeyne Poole, lovită şi tremurând.

— Îi omoară pe toţi, ţipase la ea fiica administratorului. Şi începuse să povestească. Câinele dărâmase uşa cu un ciocan de luptă. Erau cadavre pe scara Turnului Mâinii, iar treptele erau năclăite de sânge. Sansa îşi ştersese propriile ei lacrimi şi se chinuise să-şi consoleze prietena. Se duseseră la culcare în acelaşi pat, îmbrăţişate ca două surori.

A doua zi fusese chiar mai îngrozitoare. Camera în care fuseseră încuiate era în vârful celui mai înalt turn al Avanpostului lui Maegor. De la fereastră putuse vedea că grilajul greu de fier din turnul de pază de la poartă era lăsat jos, iar podul mobil fusese coborât peste şanţul adânc, secat, care separa fortăreţele concentrice de castelul principal. Străjerii Lannister cutreierau meterezele cu suliţe şi arbalete în mâini. Luptele se terminaseră, iar o linişte de mormânt se pogorâse asupra Fortăreţei Roşii. Singurele zgomote erau cele produse de gemetele şi smiorcăielile nesfârşite ale lui Jeyne.

Li se aducea hrană, brânză tare, pâine proaspăt coaptă şi lapte la dejun, pui fript cu legume la prânz şi o cină târzie cu vită şi fiertură de ovăz, însă servitorii care veneau cu mâncarea nu răspundeau la întrebările Sansei.

Seara, nişte femei îi aduseseră haine din Turnul Mâinii şi unele lucruri pentru Jeyne, însă ele păreau aproape la fel de îngrozite ca Jeyne, iar când încercase să le vorbească, fugiseră de lângă ea, de parcă ar fi avut ciumă.

Străjerii de la uşă refuzau în continuare să le lase să părăsească încăperea.

— Vă rog, trebuie să vorbesc din nou cu regina, le spunea Sansa, aşa cum le spusese tuturor celor pe care-i văzuse în ziua aceea. Va dori să vorbească cu mine, ştiu că da. Spuneţi-i că vreau s-o văd, vă rog. Dacă nu regina, atunci Prinţul Joffrey, dacă sunteţi drăguţi. Ne vom căsători când vom fi mari.

La lăsarea serii, în cea de-a doua zi, începu să bată un clopot mare. Glasul său era adânc şi sonor, iar dangătul lui o umplu pe Sansa de un simţământ de sfârşeală. Dangătul nu mai contenea, iar după o vreme, auziră alte clopote răspunzând dinspre Marele Templu al lui Baelor, pe Dealul lui Visenya. Sunetul se rostogolea prin oraş ca un tunet, avertizând asupra furtunii care stătea să vină.

— Ce-i asta? întrebă Jeyne, acoperindu-şi urechile. De ce bat clopotele?

— Regele e mort. Sansa n-ar fi putut spune cum ştia asta, dar ştia. Dangătul lent, nesfârşit, umplea încăperea lor ca un bocet funebru. Năvăliseră duşmanii în castel şi îl uciseseră pe regele Robert? Ce înţeles aveau luptele pe care le auziseră?

Se duse la culcare plină de îndoieli, neliniştită şi temătoare. Era frumosul ei Joffrey rege acum? Sau îl omorâseră şi pe el? îi era teamă pentru el, şi pentru tatăl ei. Dacă i-ar spune cineva ce se întâmpla…

În noaptea aceea, Sansa îl visă pe Joffrey pe tron, iar pe ea aşezată lângă el, într-o robă ţesută cu aur. Avea o coroană pe cap, iar toţi cei pe care-i cunoscuse vreodată se înfăţişau înaintea ei, pentru a se aşeza într-un genunchi, prezentându-şi urările.

În dimineaţa următoare, dimineaţa celei de-a treia zi, Ser Boros Blount, din Garda Regelui, veni s-o conducă la regină. Ser Boros era un bărbat urât, cu pieptul lat şi picioarele scurte şi strâmbe. Avea un nas plat, era fălcos şi cu obrajii pungiţi, cu păr cărunt şi ţepos. Astăzi purta catifea albă, iar mantia sa ca neaua era prinsă cu o broşa în forma unui leu. Bestia avea strălucirea moale a aurului, iar ochii-i erau nişte rubine mici.

— Arătaţi foarte elegant şi frumos în dimineaţa asta, Ser Boros, îi spuse Sansa.

O adevărată lady nu uita niciodată bunele maniere şi era hotărâtă să se poarte ca o doamnă, indiferent de condiţii.

— Şi tu, domniţa mea, zise Ser Boros cu o voce neutră. Maiestatea Sa aşteaptă. Vino cu mine.

La uşa ei erau străjeri, soldaţi înarmaţi până în dinţi ai Casei Lannister, cu mantii purpurii şi coifuri cu lei în creştet. Sansa izbuti să le zâmbească amabilă şi să le ureze bună dimineaţa pe când trecea de ei. Era pentru prima dată când i se permitea să plece din camera ei, de când Ser Arys Oakheart o condusese acolo, cu două dimineţi înainte.

— Ca să fii în siguranţă, draga mea, îi spusese regina Cersei. Joffrey nu m-ar ierta niciodată dacă dragei lui i s-ar întâmpla ceva.

Sansa se aşteptase ca Ser Boros să o conducă la apartamentele regale, dar în loc de asta o însoţi afară din Avanpostul lui Maegor. Podul fusese coborât din nou. Câţiva lucrători lăsau un bărbat prins în ştreang în adâncul uscat al şanţului. Când Sansa se uită în jos, văzu un cadavru înfipt în ţepii uriaşi, de fier, de dedesubt. Îşi feri îndată privirea, temându-se să întrebe, temându-se să privească prea multă vreme, temându-se că s-ar fi putut să fie cineva cunoscut ei.

O găsiră pe regina Cersei în încăperile consiliului, aşezată în capătul unei mese lungi, acoperite de hârtii, lumânări şi boţuri de ceară pentru sigilii. Încăperea era mai frumoasă decât toate cele pe care le văzuse Sansa până atunci. Se uită uimită la paravanul din lemn sculptat şi la cei doi sfincşi identici de lângă uşă.

— Maiestatea Voastră, spuse Ser Boros când fură conduşi înăuntru de un alt cavaler al Gărzii Regelui, Ser Mandon, omul cu un chip ciudat, lipsit de viaţă. Am adus fata.

Sansa sperase ca Joffrey să fie cu ea. Prinţul ei nu era acolo, însă trei dintre consilierii regelui erau. Lordul Petyr Baelish stătea la stânga reginei, Marele Maester Pycelle la capătul celălalt al mesei, în vreme ce Lordul Varys plutea parcă peste masă, răspândind un miros de flori. Cu toţii erau îmbrăcaţi în negru, îşi dădu ea seama, cu o strângere de inimă. Haine cernite, pentru jelanie…

Regina purta o robă cu guler înalt, cu sute de rubine întunecate, cusute în corsaj, acoperind-o de la gât până la piept. Erau tăiate în formă de lacrimă, de parcă regina ar fi plâns cu sânge. Cersei zâmbi la vederea ei, iar Sansa se gândi că era cel mai dulce şi mai trist zâmbet pe care-l văzuse vreodată.

— Sansa, draga mea copilă, zise ea. Ştiu că ai tot cerut să mă vezi. Îmi pare rău că nu am putut să trimit mai repede după tine. Lucrurile au fost foarte tulburi aici şi nu am avut nici o clipă liberă. Sper că oamenii mei au avut grijă de tine, nu?

— Toată lumea s-a purtat atât de blând şi de frumos, Maiestatea Voastră, vă mulţumesc mult că m-aţi întrebat, spuse Sansa din politeţe. Atât doar că nimeni nu a vrut să vorbească cu noi, să ne spună ce s-a întâmplat…

— Să vă spună? Cersei părea mirată.

— Am închis-o împreună cu fata administratorului, zise Ser Boros. Nu ştiam ce altceva să facem cu ea.

Regina se încruntă.

— Data viitoare mă vei întreba, rosti ea cu voce tăioasă. Numai zeii ştiu ce poveşti i-a putut turna fetişcana aceea de atunci.

— Jeyne este înspăimântată, zise Sansa. Nu se mai opreşte din plâns. I-am promis că vă voi întreba dacă nu şi-ar putea vedea tatăl.

Bătrânul Mare Maester Pycelle îşi plecă ochii.

— Tatăl ei e bine, nu? întrebă Sansa neliniştită. Ştia că se dăduseră lupte, dar în mod sigur nimeni nu ar putea răni un administrator, Vayon Poole nici măcar nu avea sabie.

Regina Cersei privi la fiecare dintre consilieri.

— Nu am s-o las pe Sansa să se frământe inutil. Ce facem cu mica sa prietenă, domnii mei?

Lordul Petyr se aplecă înainte.

— Am să-i găsesc eu un loc.

— Nu în oraş, zise regina.

— Mă credeţi prost? Regina se făcu că nu auzi.

— Ser Boros, însoţiţi-o pe fată în apartamentele Lordului Petyr şi instruiţi oamenii să o ţină acolo până ce va veni el după ea. Spuneţi-le că Degeţel o va duce să-l vadă pe tatăl ei, asta ar trebui s-o liniştească. O vreau dusă de acolo înainte ca Sansa să revină în camera ei.

— După cum porunciţi, Maiestatea Voastră, făcu Ser Boros. Se plecă adânc, apoi se răsuci pe călcâie şi plecă, mantia sa lungă şi albă stârnind un curent de aer în urma sa.

Sansa era nedumerită.

— Nu înţeleg, zise ea. Unde-i tatăl lui Jeyne? De ce nu o poate duce Ser Boros direct la el, în loc să se ocupe Lord Petyr de asta? îşi făgăduise că va fi o lady, blândă ca regina şi puternică precum mama ei, Lady Catelyn, însă dintr-odată fu din nou înspăimântată. Pentru o clipă, crezu că va izbucni în lacrimi. Unde o trimiteţi? Nu a făcut nici un rău, e o fată bună.

— Te-a supărat, spuse regina cu blândeţe. Nu putem permite asta. Să nu aud nici o vorbă acum. Lord Baelish va avea grijă ca Jeyne să fie bine îngrijită, îţi promit. Bătu cu palma pe scaunul de lângă ea. Aşază-te aici, Sansa. Vreau să vorbesc cu tine.

Sansa luă loc lângă regină. Cersei zâmbi din nou, dar asta n-o făcu să se simtă mai bine şi nici nu-i alungă neliniştea. Varys îşi împreună palmele sale moi, Marele Maester Pycelle îşi menţinu ochii adormiţi pe hârtiile din faţa lui, dar îl putea simţi pe Degeţel scrutând-o. Ceva în felul în care o privea o făcea să se simtă de parcă nici n-ar fi avut haine pe ea. I se făcu pielea de găină.

— Scumpă Sansa, începu regina Cersei, punându-şi mâna moale pe încheietura ei. Aşa o copilă frumoasă! Sper că ştii cât de mult te iubim, Joffrey şi cu mine.

— Şi dumneavoastră? zise Sansa cu respiraţia tăiată.

Degeţel fu uitat pe dată. Prinţul ei o iubea. Nimic altceva nu mai conta. Regina zâmbi.

— Mă gândesc la tine aproape ca la propria mea fiică. Şi ştiu de dragostea pe care i-o porţi lui Joffrey. Clătină din cap obosită. Mă tem că avem veşti rele despre tatăl tău, lordul. Trebuie să fii tare, copilă.

Cuvintele ei liniştite o îngheţară.

— Ce s-a întâmplat?

— Tatăl tău este un trădător, draga mea, zise Lordul Varys.

Marele Maester Pycelle îşi ridică fruntea sa bătrână.

— L-am auzit cu propriile mele urechi pe Lord Eddard jurându-i dragului nostru rege Robert că-i va proteja pe tinerii prinţi ca pe propriii săi fii. Şi totuşi, în chiar clipa morţii regelui, a convocat micul consiliu pentru a fura dreptul la tron al Prinţului Joffrey.

— Nu, se răsti Sansa. N-ar face asta. N-ar face-o.

Regina ridică o scrisoare. Hârtia era ruptă şi năclăită cu sânge închegat, însă sigiliul rupt era al tatălui ei, lupul străvechi, imprimat pe ceara albă.

— Am găsit asta asupra comandantului gărzii Casei voastre, Sansa. Este o scrisoare către fratele soţului meu decedat, Stannis, prin care este invitat să preia coroana.

— Vă rog, Maiestatea Voastră, este o greşeală. Panica îi provocă dintr-odată o ameţeală ca o sfârşeală. Vă rog, chemaţi-l pe tata, vă va spune el, n-ar scrie în ruptul capului o asemenea scrisoare, regele îi era prieten.

— Aşa credea şi Robert, făcu regina. Această trădare i-ar fi sfâşiat inima. Zeii au fost însă blânzi, că n-a apucat să vadă asta. Oftă. Sansa, dulcea mea, trebuie să înţelegi în ce situaţie îngrozitoare ne-a pus. Tu nu te faci vinovată de nici un rău, ştim cu toţii asta, şi totuşi eşti fiica unui trădător. Cum ţi-aş mai putea eu permite să te măriţi cu fiul meu?

— Dar îl iubesc, izbucni Sansa, năucită şi înspăimântată.

Ce voiau să-i facă? Ce făcuseră cu tatăl ei? Nu trebuia să se întâmple aşa ceva. Ea ar fi trebuit să se căsătorească cu Joffrey, erau logodiţi, îi era făgăduit, iar ea visase numai la asta. Nu era cinstit să-i fie luat din cauza a ceea ce se presupunea că făcuse tatăl ei.

— Cât de bine ştiu asta, copilă, zise Cersei cu glasul blând şi dulce. De ce altceva să fi venit tu la mine să-mi spui că tatăl tău intenţiona să te trimită departe de noi, dacă nu din dragoste?

— A fost dragoste, se repezi Sansa. Tata nu mi-ar fi dat voie nici măcar să-mi iau rămas-bun.

Era o fată bună şi supusă, dar se simţise la fel de neascultătoare ca Arya în dimineaţa aceea, când se furişase de sub supravegherea Septei Mordane, nesocotindu-l pe tatăl său, lordul. Nu mai făcuse niciodată ceva atât de necuviincios.

— Avea de gând să mă trimită înapoi la Winterfell şi să mă mărite cu vreun cavaler, deşi eu pe Joff îl doream. I-am spus, însă nu m-a ascultat.

Regele fusese ultima ei speranţă. Regele ar fi putut să-i poruncească tatălui său s-o lase să stea la Debarcaderul Regelui şi să se mărite cu Prinţul Joffrey, Sansa ştia că ar fi putut, însă regele o înspăimântase dintotdeauna. Era gălăgios şi cu vocea aspră, mai mult beat, şi probabil că ar fi trimis-o înapoi la Lordul Eddard, dacă ar fi lăsat-o vreodată să-l vadă. Aşa că se dusese la regină şi-şi vărsase năduful, iar Cersei o ascultase şi-i mulţumise cu dulceaţă… După aceea, Ser Arys o escortase în încăperea de sus din Avanpostul lui Maegor, şi pusese străjeri, iar câteva ore mai târziu începuseră luptele.

— Vă rog, încheie ea, trebuie să mă lăsaţi să mă mărit cu Joffrey, voi fi o soaţă bună pentru el, o să vedeţi. Voi fi regină, ca şi dumneavoastră, vă promit.

Regina Cersei privi spre ceilalţi.

— Lorzii mei din consiliu, ce credeţi despre rugăminţile ei?

— Biata copilă, murmură Varys. O dragoste atât de sinceră şi nevinovată, Maiestatea Voastră, ar fi crud să i-o refuzaţi… Şi totuşi, ce putem face? Tatăl ei este condamnat. Mâinile lui moi se frecară una de alta într-un gest de neajutorare amară.

— O copilă zămislită din sămânţa unui trădător va găsi că trădarea este ceva cât se poate de natural, zise Marele Maester Pycelle. Acum este o dulceaţă, dar peste zece ani cine ştie ce trădare ar putea pune la cale?

— Nu, spuse Sansa înspăimântată. Eu nu, niciodată… Nu l-aş trăda pe Joffrey, îl iubesc, jur că da.

— Oh, câtă sinceritate, făcu Varys. Dar este adevărat ce se spune, că sângele este mai puternic decât orice promisiune.

— Ea-mi aminteşte de mama, nu de tatăl ei, zise încet Lordul Petyr Baelish. Priviţi-o. Părul, ochii. Este imaginea lui Cat, la aceeaşi vârstă.

Regina se uită spre ea, preocupată, dar Sansa încă putea vedea bunătatea oglindindu-se în ochii ei verzi.

— Copilă, rosti ea, dacă aş crede cu adevărat că nu esti ca tatăl tău, nimic nu m-ar bucura mai mult decât să te văd căsătorită cu Joffrey al meu. Ştiu că te iubeşte din tot sufletul. Oftă. Şi totuşi, mă tem că Lordul Varys şi Marele Maester au întru totul dreptate. Sângele vorbeşte. Nu trebuie decât să-mi amintesc cum a asmuţit sora ta lupul împotriva fiului meu.

— Eu nu sunt ca Arya, ripostă Sansa. Ea are sânge de trădător, nu eu. Eu sunt bună, întrebaţi-o pe Septa Mordane, vă va spune, nu vreau decât să fiu soaţă credincioasă şi iubitoare pentru Joffrey.

Simţi greutatea privirilor lui Cersei în timp ce regina îi studia chipul.

— Cred că spui adevărul, copilă. Se întoarse spre ceilalţi. Lorzii mei, îmi pare că, dacă şi ceilalţi dintre ai ei ne-ar fi loiali în aceste clipe grele, temerile noastre ar fi potolite.

Marele Maester Pycelle îşi mângâie barba uriaşă şi moale, iar fruntea sa lată era încruntată de atâtea gânduri.

— Lordul Eddard are trei fii.

— Nişte băieţandri, zise Lordul Petyr ridicând din umeri. Eu aş fi mai preocupat de Lady Catelyn şi de Tully.

Regina luă mâna Sansei între palmele ei.

— Copilă, te descurci cu literele?

Sansa dădu din cap agitată. Putea să scrie şi să citească mai bine decât fraţii săi, deşi era neajutorată la socoteli.

— Îmi pare bine să aflu asta. Poate că totuşi mai există speranţe pentru tine şi Joffrey…

— Ce doriţi să fac?

— Trebuie să-i scrii mamei tale şi fratelui mai mare… Cum îl cheamă?

— Robb, spuse Sansa.

— Fără nici o îndoială, vestea despre trădarea tatălui tău va ajunge la ei curând. Ar fi mai bine să afle de la tine. Trebuie să le spui că Lordul Eddard şi-a trădat regele.

Sansa îl voia pe Joffrey cu disperare, însă nu credea că are curajul să scrie ce-i spusese regina.

— Dar el niciodată… eu nu… Maiestatea Voastră, nu ştiu ce să zic…

Regina o mângâie pe palmă.

— Îţi vom spune noi ce să scrii, copilă. Lucrul cel mai important este să îi îndemni pe Lady Catelyn şi pe fratele tău să păzească pacea regelui.

— Va fi rău de ei dacă nu fac asta, zise Marele Maester Pycelle. Din dragostea ce le-o porţi trebuie să-i îndemni să aleagă calea înţelepciunii.

— Fără îndoială, mama ta se va îngrijora teribil pentru tine, făcu regina. Trebuie să-i spui că eşti bine şi în grija noastră, că eşti tratată cu blândeţe şi că avem grijă să nu-ţi lipsească nimic. Convinge-i să vină la Debarcaderul Regelui şi să-i jure credinţă lui Joffrey, când se va urca pe tron. Dacă vor face asta… de ce nu, atunci vom şti că sângele tău este neprihănit, şi când vei ajunge în floarea vârstei tale de femeie, te vei mărita cu regele în Marele Templu al lui Baelor, sub ochii zeilor şi ai oamenilor.

— …te vei mărita cu regele… Cuvintele o făcură să respire mai repede, dar Sansa ezită. Poate că… dacă l-aş vedea pe tata, să vorbesc cu el despre…

— Trădare? sugeră Lordul Varys.

— Mă dezamăgeşti, Sansa, zise regina, cu priviri dure ca piatra. Ţi-am povestit despre crimele tatălui tău. Dacă eşti pe atât de credincioasă precum spui, de ce să vrei să-l mai vezi?

— Eu… am vrut doar… Sansa îşi simţi ochii umezindu-i-se. El nu-i… vă rog, nu a fost… rănit sau… sau?…

— Lordul Eddard nu a fost vătămat, spuse regina.

— Dar… ce se va întâmpla cu el?

— Asta-i o chestiune care rămâne la latitudinea regelui, anunţă Marele Maester Pycelle gânditor.

Regele! Sasa îşi alungă lacrimile. Joffrey era acum regele, se gândi ea. Galantul ei prinţ nu l-ar vătăma nicicând pe tatăl ei, indiferent ce ar fi făcut acesta. Dacă s-ar duce la el să se roage pentru milostenia lui, era sigură că ar asculta-o. Trebuia s-o asculte, doar o iubea, chiar şi regina spusese asta. Joff va fi nevoit să-l pedepsească pe tatăl ei, lorzii aşteptau asta, dar poate că-l va trimitedoar înapoi la Winterfell, sau îl va exila într-unui dintre Oraşele Libere de dincolo de marea îngustă. Nu va dura decât câţiva ani. Până atunci, ea şi Joffrey se vor fi căsătorit. Odată ce ajungea regină, l-ar fi putut convinge pe Joff să-l aducă înapoi pe tatăl ei şi să-i acorde iertarea.

Numai că… Dacă mama sau Robb ar fi comis ceva nelegiuit, ar chema steagurile sau ar refuza să jure credinţă, sau orice altceva, totul s-ar putea sfârşi prost. Joffrey al ei era bun şi blând, ştia asta în sufletul ei, însă un rege trebuia să fie aspru cu răzvrătiţii. Trebuia să-i facă să înţeleagă, trebuia!

— Am… am să scriu scrisorile, le spuse Sansa.

Cu un zâmbet la fel de cald ca răsăritul soarelui, Cersei Lanniser se aplecă spre ea şi o sărută moale pe obraz.

— Ştiam eu. Joffrey va fi mândru când am să-i spun ce curaj şi bun-simţ ne-ai dovedit astăzi, aici.

În cele din urmă, scrise patru scrisori. Mamei sale, Lady Catelyn Stark, fraţilor săi de la Winterfell şi mătuşii şi bunicului ei, Lady Lysa Arryn din Errie şi Lordului Hoster Tully de Riverrun. Când termină cu ele, degetele îi erau dureroase şi rigide, pătate cu cerneală. Varys avea sigiliul tatălui ei. Sansa încălzi ceara albă deasupra unei lumânări şi o turnă cu grijă, privind cum eunucul aplică sigiliul cu lupul străvechi al Casei Stark pe fiecare dintre scrisori.

Toate lucrurile lui Jeyne Poole fuseseră luate când Ser Mandon Moore o aduse pe Sansa în turnul înalt din Avanpostul lui Maegor. Se terminase cu bocitul, se gândi ea recunoscătoare. Totuşi, cumva, i se părea totul mai înfrigurat acum, că Jeyne plecase, chiar dacă se aprinsese focul. Trase un scaun mai aproape de vatră, luă una dintre cărţile ei preferate şi se pierdu în poveştile despre Florian şi Jonquil, Lady Shella şi Cavalerul Curcubeu, bravul Prinţ Aemon şi dragostea sa nefericită pentru regina fratelui său.

Abia noaptea târziu o fură somnul, iar Sansa îşi dădu seama că uitase să întrebe de sora ei.