Urzeala tronurilor

TYRION

— Sunteţi sigur că trebuie să ne părăsiţi atât de curând? îl întrebă Lordul Comandant.

— Mai mult ca sigur, Lord Mormont, răspunse Tyrion. Fratele meu, Jaime, se va întreba ce s-a întâmplat cu mine. S-ar putea să ajungă la concluzia că m-aţi convins să mă îmbrac în negru.

— Dacă aş putea! Mormont apucă un cleşte de crab şi-l zdrobi în pumn. Bătrân, Lordul Comandant era încă puternic ca un urs. Eşti un om viclean, Tyrion. Avem nevoie de astfel de oameni la Zid.

Tyrion rânji.

— Atunci am să răscolesc cele Şapte Regate în căutarea piticilor şi am să vi-i trimit pe toţi, Lord Mormont.

Izbucniră în râs, iar lordul sorbi carnea de pe piciorul de crab şi se întinse după altul. Crabii sosiseră de la Rondul de Est chiar în dimineaţa aceea, în butoaie cu zăpadă, şi erau foarte suculenţi.

Ser Alliser Thorne era singurul om de la masă care nu lăsă să-i scape nici măcar o umbră de zâmbet.

— Lannister îşi bate joc de noi.

— Numai de tine, Ser Alliser, spuse Tyrion.

De data asta, râsul comesenilor avu o undă de nervozitate. Ochii negri ai lui Thorne se fixară cu ură asupra lui Tyrion.

— Ai o limbă cam ascuţită pentru cineva care este doar jumătate de om. Poate că noi doi ar trebui să ieşim împreună în curte.

— De ce? făcu Tyrion. Crabii sunt aici.

Remarca smulse şi mai multe hohote de la ceilalţi. Ser Alliser se ridică cu gura strânsă.

— Vino şi glumeşte cu un fier în mâini.

Tyrion se uită sugestiv spre mâna sa dreaptă.

— Dar ia te uită, chiar am un fier în mână, Ser Alliser, deşi pare să fie o furculiţă pentru crabi. Să ne duelăm?

Se ridică în scaun şi începu să-l împungă pe Thorne în piept cu furculiţa. Hohotele de râs umplură încăperea din turn. Bucăţi de crab căzură din gura Lordului Comandant când începu să tuşească şi să se înece. Chiar şi corbul său se alătură, croncănind zgomotos de la fereastră: Duel! Duel! Duel!

Ser Alliser ieşi din încăpere atât de repede, de parcă ar fi avut un pumnal înfipt în dos. Mormont încă se chinuia să-şi tragă răsuflarea. Tyrion îl bătu pe spate.

— Învingătorul ia totul, strigă el. Cer să mi se dea porţia de crabi a lui Thorne.

În cele din urmă, Lordul Comandant îşi reveni.

— Sunteţi un răutăcios să-l provocaţi astfel pe Ser Alliser, îl muştrului el.

Tyrion se aşeză şi sorbi o înghiţitură de vin.

— Când un om îşi pictează o ţintă pe piept, trebuie să se aştepte ca, mai devreme sau mai târziu, cineva să lanseze o săgeată spre el. Am văzut morţi cu mai mult umor decât acest Ser Alliser al vostru.

— Nu-i chiar aşa, obiectă Lordul Administrator, Bowen Marsh, un bărbat rotofei şi roşu la faţă precum o rodie. Ar trebui să auziţi numele caraghioase pe care le dă băieţilor pe care-i antrenează.

Tyrion auzise şi el câteva din numele acelea caraghioase.

— Pun rămăşag că şi băieţii au câteva nume pentru el, spuse el. Ştergeţi-vă gheaţa de pe ochi, bunii mei domni. Ser Alliser Thorne ar trebui să cureţe grajdurile, nu să facă instrucţie cu tinerii voştri războinici.

— Rondul nu duce lipsă de băieţi de grajd, mormăi Lordul Mormont. Se pare că numai din ăştia ne trimit mai nou. Grăjdari şi hoţi de buzunare, violatori. Ser Alliser este cavaler consacrat, unul dintre puţinii care a îmbrăcat hainele negre de când sunt eu Lord Comandant. A luptat cu curaj la Debarcaderul Regelui.

— De cealaltă parte, comentă amar Ser Jaremy Rykker. Ştiu asta, am fost acolo, pe metereze, chiar lângă el. Tywin Lannister ne-a oferit o alternativă excelentă. Ori ne îmbrăcăm în negru, ori ne înfige capetele în suliţe, până la lăsarea serii. Nu intenţionez să te ofensez, Tyrion.

— Nu m-ai ofensat, Ser Jaremy. Tatălui meu îi plac foarte mult capetele înfipte în ţepuşe, în special ale celor care l-au supărat într-un fel sau altul. Iar cu un chip atât de nobil ca al dumitale, fără îndoială că te şi vedea decorând zidul oraşului. Deasupra Porţii Regelui. Cred că ai fi arătat izbitor acolo, sus.

— Mulţumesc, răspunse Ser Jaremy cu un zâmbet sardonic.

Lordul Comandant îşi drese glasul.

— Uneori mă tem că Ser Alliser are dreptate, Tyrion. Dumneata îţi baţi joc de noi şi de scopul nostru nobil.

Tyrion dădu din umeri.

— Cu toţii avem nevoie să fim persiflaţi din când în când, Lord Mormont; cel puţin aşa ne luăm în serios, încă puţin vin, vă rog.

Îşi înălţă cupa. Pe când Rykker i-o umplea dintr-a lui, Bowen Marsh spuse:

— Aveţi o sete grozavă pentru un om atât de mic.

— Oh, cred că Lord Tyrion este destul de mare, zise Maester Aemon de la capătul mesei. Vorbea blajin, însă ofiţerii superiori ai Rondului de Noapte tăcură cu toţii, să audă mai bine ce avea de spus acest bătrân. Cred că-i un gigant venit între noi, aici, la capătul lumii.

Tyrion răspunse cu blândeţe:

— Mi s-a spus într-o mulţime de feluri, lordul meu, dar gigant mai rar.

— Totuşi, reluă Maester Aemon pe când ochii săi opaci, albicioşi ca laptele, se fixară pe faţa lui Tyrion, cred că este adevărat.

Dintr-odată, Tyrion Lannister se pomeni fără replică. Nu putu decât să-şi încline capul politicos şi să spună:

— Sunteţi prea amabil, Maester Aemon.

Orbul zâmbi. Era un om mărunţel, zbârcit şi pleşuv, strivit de greutatea colierului său de maester, vechi de o sută şi ceva de ani.

— Mi s-a spus în toate felurile, lordul meu, însă rareori amabil.

De astă dată, chiar Tyrion dădu tonul la râs.

Mult mai târziu, când ocupaţia foarte serioasă a mâncatului se sfârşi şi ceilalţi plecară, Mormont îi oferi lui Tyrion un scaun lângă foc şi o cupă de băutură încălzită şi picantă, atât de tare, încât îi dădură lacrimile.

— Drumul regelui poate fi periculos până aici, atât de departe în nord, îi spuse Lordul Comandant în timp ce sorbeau din băutură.

— Cu mine sunt Jyck şi Morrec, răspunse Tyrion, iar Yoren pleacă din nou spre sud.

— Yoren este singur. Rondul îţi va oferi o escortă până la Winterfell, anunţă Mormont pe un ton care nu admitea replică. Trei oameni sunt suficienţi.

— Dacă insistaţi, lordul meu, făcu Tyrion. L-aţi putea trimite pe tânărul Snow. Ar fi încântat de ocazia de a-şi revedea fraţii.

Mormont se încruntă.

— Snow? Oh, bastardul Stark. Nu cred. Cei tineri trebuie să uite de viaţa lăsată în urmă, de fraţi şi mame şi tot. O vizită acasă nu va face decât să-i răscolească nişte simţăminte care cel mai bine ar fi să fie lăsate în pace. Cunosc lucrurile astea. Propriile mele neamuri… sora mea, Maege, conduce Insula Ursului acum, de când cu dezonoarea fiului meu. Am nepoate pe care nu le-am văzut niciodată. Mai luă o înghiţitură. În afară de asta, Jon Snow e doar un flăcău. Vei avea trei oameni puternici care să te păzească.

— Sunt mişcat de preocuparea dumneavoastră, Lord Mormont. Băutura tare îl ameţise pe Tyrion, dar fără să-l îmbete atât de mult încât să nu-şi dea seama că Bătrânul Urs voia ceva de la el. Nădăjduiesc să vă pot răsplăti amabilitatea.

— Poţi, spuse brusc Mormont. Sora ta stă de-a dreapta regelui. Fratele tău este un mare cavaler, iar tatăl tău este cel mai puternic lord din toate cele Şapte Regate. Discută cu ei despre noi. Spune-le de trebuinţele noastre de aici. Ai văzut şi singur, domnul meu. Rondul de Noapte e pe ducă. Forţa noastră este acum de mai puţin de o mie de oameni. Aici sunt şase sute, două sute în Turnul Umbrei, şi chiar mai puţini la Rondul de Est, iar combatanţi sunt nici o treime din toţi aceştia. Zidul are o lungime de sute de leghe. Gândeşte-te la asta. Dacă se produce vreun atac, am numai trei oameni care să acopere fiecare kilometru de Zid.

— Trei şi un sfert, zise Tyrion cu un căscat. Mormont abia dacă-l auzi. Bătrânul îşi încălzea mâinile la foc.

— L-am trimis pe Benjen Stark să-l caute pe fiul lui Yohn Royce, dispărut la prima sa ieşire. Băiatul Royce era la fel de crud precum iarba de vară, dar a insistat să-l onorez cu propria sa comandă, spunând că era de datoria sa în calitate de cavaler. N-am vrut să-l jignesc pe taică-său, aşa că i-am făcut pe voie. L-am trimis cu doi oameni pe care-i consideram la fel de buni ca oricare din Rond. Ce smintit sunt.

Smintit! fu şi corbul de acord. Tyrion ridică privirile. Pasărea se uita în jos, la el, cu ochii aceia negri ca nişte mărgele, ciufulindu-şi aripile. Smintit! croncăni corbul din nou. N-avea nici o îndoială că bătrânul Mormont n-ar fi luat-o uşor dacă ar fi sugrumat creatura. Ce păcat!

Lordul Comandant nu lua în seamă pasărea cicălitoare.

— Gared era aproape la fel de bătrân ca mine şi se afla de mai mult timp pe Zid, continuă el. Cu toate astea, se pare că a renunţat la jurământ şi a fugit. Nu aş fi crezut niciodată aşa ceva, însă Lord Eddard mi-a trimis de la Winterfell capul lui. Despre Royce nu se mai ştie nimic. Un dezertor şi doi oameni pierduţi, iar acum s-adus şi Benjen Stark. Oftă adânc. Pe cine să trimit acum să-l caute pe el? Peste doi ani voi avea şaptezeci. Sunt prea bătrân şi prea obosit pentru povara pe care o port»dar dacă o pun jos, cine o ridică? Alliser Thorne? Bowen Marsh? Ar trebui să fiu la fel de orb ca Maester Aemon ca să nu văd ce sunt ei. Rondul de Noapte a devenit o armată de băieţi morocănoşi şi bătrâni obosiţi. În afară de cei care au fost la masa mea, în seara asta, mai sunt, poate, încă vreo douăzeci care ştiu să citească, şi chiar mai puţini cei care pot gândi, sau planifica, sau conduce. Cândva, Rondul îşi petrecea verile construind, iar fiecare Lord Comandant ridica Zidul mai sus decât îl găsise. Acum tot ce putem face este să rămânem în viaţă.

Nimerise într-o fundătură, îşi dădu Tyrion seama. Se simţea uşor jenat pentru bătrân. Lordul Mormont îşi pe-trecuse o bună parte din viaţă la Zid şi trebuia să creadă că toţi acei ani avuseseră un sens.

— Promit, regele va auzi despre necesităţile voastre, spuse el pe un ton grav, şi voi vorbi cu tatăl meu şi fratele meu, Jaime.

Şi avea să o facă. Tyrion Lannister îşi ţinea întotdeauna cuvântul. Lăsă restul nerostit însă; că regele Robert nu-l va lua în seamă, că Lordul Tywin îl va întreba dacă nu cumva şi-a pierdut minţile şi că Jaime nu va face decât să râdă.

— Eşti tânăr, Tyrion, spuse Mormont. Câte ierni ai văzut?

Dădu din umeri.

— Opt, nouă. Nu-mi amintesc prea bine.

— Şi toate scurte.

— Aşa cum spuneţi, domnul meu. Se născuse în miezul iernii, una îngrozitoare, crudă, care — aşa cum zisese cineva — durase aproape trei ani, însă cele mai timpurii amintiri ale lui Tyrion erau despre primăvară.

— Când eram copil, se spunea că o vară lungă anunţă întotdeauna venirea unei ierni lungi. Această vară a durat nouă ani, Tyrion, iar al zecelea vine cât de curând. Gândeşte-te la asta.

— Când eram eu copil, răspunse Tyrion, dădaca mi-a spus, într-o zi, că dacă oamenii ar fi buni, zeii ar dărui lumii o vară fără sfârşit. Poate că am fost noi mai buni decât credem, iar Vara cea Mare se apropie, în sfârşit.

Rânji. Pe Lordul Comandant nu păru să-l amuze asta.

— Nu eşti suficient de smintit ca să crezi aşa ceva, domnul meu. Deja zilele devin tot mai scurte. Nu poate fi nici o greşeală, Aemon are scrisorile de la Citadelă, descoperiri potrivite cu ale lui. Sfârşitul verii se apropie de noi. Mormont se întinse şi-l apucă pe Tyrion strâns de braţ. Trebuie să-i faci să înţeleagă. Îţi spun eu, domnul meu, se apropie bezna. Prin păduri sunt tot felul de sălbăticiuni, lupi străvechi şi mamuţi şi urşi de zăpadă de mărimea unor bizoni, iar în visele mele mi s-au arătat şi lucruri mai întunecate.

— În visele dumneavoastră, repetă Tyrion, gândindu-se cât de mult voia să bea ceva tare.

Mormont nu pricepu aluziile din vocea sa.

— Pescarii de pe lângă Lannisport dau adesea cu ochii de şerpi de mare. Denys Mallister scrie că oamenii de la munte se duc în sud, strecurându-se pe lângă Turnul Umbrei într-un număr mult mai mare ca înainte. Fug, domnul meu… dar fug de cine? Lord Mormont se duse la fereastră şi se uită în noapte. Astea-s ciolane bătrâne, Lannister, dar n-au simţit niciodată un frig ca ăsta. Spune-i regelui ce-ţi zic eu, te implor. Vine iarna şi, când s-o lăsa Noaptea cea Lungă, numai Rondul de Noapte va sta între regat şi bezna care vine dinspre nord. Zeii să ne ajute dacă nu suntem pregătiţi.

— Să mă ajute zeii pe mine dacă nu dorm puţin noaptea asta. Yoren vrea să plece în zori. Tyrion se ridică în picioare, somnoros din cauza vinului şi obosit de moarte. Vă mulţumesc pentru toate cele pe care mi le-aţi oferit, Lord Mormont.

— Spune-le, Tyrion. Spune-le şi fă-i să creadă. Astea sunt singurele mulţumiri de care am nevoie. Fluieră şi corbul zbură spre el şi i se aşeză pe umăr. Mormont zâmbi şi-i dădu păsării nişte porumb din buzunar, în vreme ce Tyrion ieşi.

Afară era un frig tăios. Înfofolit în blănurile sale groase, Tyrion Lannister îşi puse mănuşile şi făcu un semn către bietele santinele îngheţate care făceau de gardă lângă Fortăreaţa Comandantului. O luă prin curte spre propriile sale încăperi din Turnul Regelui, mergând pe cât de repede îl puteau duce picioarele. Petice de zăpadă scârţâiau sub paşii lui, când ghetele sfărâmau crusta formată noaptea, iar respiraţia lui se ridica în aer ca o flamură. Îşi strânse palmele sub braţ şi merse mai repede, rugându-se ca Morrec să-şi fi amintit să-i încălzească patul cu cărămizi fierbinţi, scoase din foc.

În spatele Turnului Regelui, Zidul sclipea sub lumina lunii, imens şi misterios. Tyrion se opri o clipă şi privi în sus, spre el. Picioarele-l dureau de frig şi efort. Dintr-odată, îl năpădi o nebunie ciudată, o dorinţă de a privi încă o dată spre capătul lumii. Ar fi ultima lui şansă, se gândi; mâine va pleca spre sud şi nu-şi putea imagina de ce ar mai vrut să revină în această dezolare îngheţată. Turnul Regelui era chiar în faţa lui, cu promisiunea unui pat cald şi moale, dar Tyrion se pomeni trecând de el, spre palisada vastă a Zidului. O scară de lemn urca spre partea de sud, ancorată cu grinzi uriaşe, nefasonate, cufundate adânc în gheaţă. Scara se înălţa în zigzag, cătându-şi calea sus la fel de strâmbă ca un fulger. Fraţii în negru îl asiguraseră că era mult mai solidă decât părea, picioarele îl dureau prea tare ca să poată măcar contempla o ascensiune. În loc de asta, se duse spre cuşca de fier de lângă puţ, se caţără înăuntru şi trase tare de frânghia clopotului, de trei ori, scurt.

Aşteptarea i se păru o eternitate stând acolo, după gratii, cu Zidul în spate. Suficient de mult încât să înceapă să se întrebe de ce făcea asta. Tocmai se hotărâse să renunţe la ideea lui subită şi să plece la culcare, când cuşca se smuci şi începu să urce.

La început, se deplasă încet în sus, cu smucituri, apoi începu să urce mult mai lin. Pământul se îndepărta sub el, cuşca se legăna, iar Tyrion îşi încolăci braţele în jurul barelor de fier. Putea simţi prin mănuşi răceala metalului. Morrec făcuse focul în camera lui, observă el aprobator, însă turnul Lordului Comandant era în întuneric. Bătrânul Urs avea mai multă minte decât el, se părea.

Apoi ajunse deasupra turnurilor, urcând tot mai mult. Castelul Negru era sub el, întins în lumina lunii. Puteai vedea cât era de pustiu şi gol de aici, de sus; fortăreţe fără ferestre, ziduri surpate, curţi pline de piatră sfărâmată. Mult mai departe, putea vedea luminile Oraşului Cârtiţei, micul sătuc aflat la jumătate de leghe spre sud, pe drumul regelui, iar ici şi colo lumina lunii strălucea pe apa râurilor îngheţate care coborau din înălţimea muntelui pentru a traversa câmpiile. Restul lumii era o pustietate întunecată de dealuri măturate de vânturi şi câmpii pietroase, acoperite parţial de zăpadă.

În cele din urmă, în spatele lui se auzi o voce groasă.

— Pe cele şapte iaduri, e piticul!

Cuşca se zgudui oprindu-se şi rămase atârnată, balansându-se încet înainte şi înapoi, în scârţâitul frânghiei.

— Adu-l aici, fir-ar să fie. Se auziră un mormăit şi un geamăt prelung de lemn, când cuşca alunecă într-o parte şi Zidul ajunse dedesubt. Tyrion aşteptă până ce legănarea încetă, apoi împinse uşa cuştii şi sări pe gheaţă. O siluetă masivă, în negru, se aplecă pe un vinci, în vreme ce o a doua ţinea cuşca. Feţele celor doi erau înfăşurate în fulare de lână şi numai ochii li se mişcau.

— Ce vrei în acest ceas de noapte? întrebă cel de la vinci.

— O ultimă privire.

Bărbaţii schimbară câteva ocheade.

— Uită-te cât pofteşti, glăsui celălalt. Ai însă grijă să nu cazi, micuţule. Bătrânul Urs ne-ar pune pielea-n băţ. O cabină mică, de lemn, se ridica sub scripetele uriaş, iar Tyrion văzu lucirea mată a unui cazan şi simţi un val de căldură când bărbaţii deschiseră uşa cabinei şi intrară. Iar el rămase singur.

Sus era un frig muşcător, iar vântul îi răscolea hainele ca o iubită nerăbdătoare. Culmea Zidului era mai lată decât era mare parte din drumul regelui, aşa că Tyrion nu se temea de o cădere, deşi solul era mai alunecos decât îi plăcea lui. Fraţii împrăştiaseră piatră măcinată pe căile de acces, însă greutatea nenumăraţilor paşi măcina Zidul de dedesubt, aşa că gheaţa părea să se ridice la marginea cărării, înghiţind-o, până ce calea devenea iar curată, şi trebuia împrăştiată piatră din nou.

Totuşi, nu era ceva peste puterile lui Tyrion.

Privi departe, spre est şi vest, la Zidul care se întindea înaintea lui, un drum vast, alb, fără început şi fără sfârşit, cu un abis întunecos de o parte şi de alta. Spre vest, se hotărî el fără nici un motiv special şi începu să meargă în direcţia aceea, urmând cărarea cea mai apropiată de marginea din nord, acolo unde pietrişul părea cel mai proaspăt.

Obrajii săi dezgoliţi erau rumeni de frig, iar picioarele protestau tot mai zgomotos cu fiecare pas, însă Tyrion le ignoră. Vântul se învolbura în jurul său, pietrişul scrâşnea sub tălpi, iar înainte, panglica albă urma linia dealurilor, ridicându-se tot mai mult, până ce dispărea dincolo de orizontul vestic. Trecu de o catapultă masivă, mai înaltă decât zidurile oricărui oraş, cu baza adânc înfiptă în Zid. Braţul de lansare fusese demontat pentru reparaţii şi apoi uitat; zăcea acolo, ca o jucărie stricată, pe jumătate îngropat în gheaţă.

De cealaltă parte a catapultei o voce înăbuşită strigă:

— Cine-i acolo? Stai!

Tyrion se opri.

— Dacă rămân pe loc prea mult, am să îngheţ, Jon, spuse el când o siluetă decolorată şi neclară se apropie, tăcută, adulmecându-i blănurile. Salut, Nălucă.

Jon Snow se apropie. Părea mai înalt şi mai greu în straturile lui de blană şi piele, cu gluga mantiei trasă peste faţă.

— Lannister, făcu el trăgând de fular, pentru a-şi dezgoli gura. Asta-i ultimul loc în care m-aş fi aşteptat să te văd.

Ducea o suliţă grea, cu vârf de fier, mai lungă decât el, şi o sabie la şold, într-o teacă de piele. Pe piept îi sclipea un corn negru, de luptă, legat în argint.

— Acesta-i şi ultimul loc în care m-aş fi aşteptat să fiu văzut, recunoscu Tyrion. Am căzut victima unui capriciu de-al meu. Dacă-l ating pe Nălucă, nu-mi smulge braţul?

— Nu cât sunt eu aici, promise Jon.

Tyrion scarpină lupul alb în dosul urechilor. Ochii roşii îl urmăreau impasibili. Animalul crescuse cât să-i ajungă până la piept. Tyrion avu simţământul întunecat că peste încă un an se va uita de sus la el.

— Ce faci tu aici în noaptea asta? întrebă el. În afară de faptul că-ţi îngheaţă bărbăţia…

— Mi-a venit rândul la garda de noapte, spuse Jon. Din nou. Ser Alliser a aranjat, cu bunăvoinţa lui deosebită, să beneficiez de o atenţie specială din partea comandantului gărzii. Par să creadă că, dacă mă ţin treaz jumătate de noapte, am să adorm în timpul instrucţiei de dimineaţă. Până acum i-am cam dezamăgit.

Tyrion rânji.

— Iar Nălucă n-a învăţat încă să facă jonglerii?

— Nu, răspunse Jon zâmbind, însă Grenn a rezistat singur în faţa lui Halder în dimineaţa asta, iar Pyp nu-şi mai scapă sabia atât de des pe cât o făcea înainte.

— Pyp?

— Pypar este numele lui adevărat. Băiatul pipernicit, cu urechi mari. M-a văzut cum îl antrenam pe Grenn şi mi-a cerut să-l ajut. Thorne nici măcar nu i-a arătat vreodată cum se ţine corect sabia. Se întoarse şi privi spre nord. Am de păzit un kilometru de Zid. Vrei să mergi cu mine?

— Dacă o faci încet, spuse Tyrion.

— Comandantul de gardă îmi tot spune că trebuie să merg, ca să nu-mi îngheţe sângele, dar nu mi-a spus niciodată cât de repede să merg.

O luară din loc, cu Nălucă păşind pe lângă Jon ca o umbră albă.

— Plec mâine, spuse Tyrion.

— Ştiu.

Jon părea ciudat de întristat.

— Am intenţia să mă opresc la Winterfell, pe drumul spre sud. Dacă ai vreun mesaj pe care ai vrea să-l transmit…

— Spune-i lui Robb că am de gând să ajung comandantul Rondului de Noapte şi să-i păzesc pe toţi, aşa că n-are decât să se apuce de broderii împreună cu fetele şi să-i ceară lui Mikken să-i transforme sabia în potcoave.

— Fratele tău e mai înalt decât mine, spuse Tyrion râzând. Refuz să predau mesaje care mi-ar putea aduce moartea.

— Rickon va întreba când mă întorc acasă. Încearcă să-i explici unde sunt, dacă poţi. Spune-i că poate să-mi folosească toate lucrurile cât sunt plecat, o să-i placă asta.

Oamenii îi ceruseră o mulţime de favoruri astăzi, se gândi Tyrion Lannister.

— Ştii, poţi să spui toate astea într-o scrisoare.

— Rickon nu ştie să citească încă. Bran… Se opri dintr-odată. Nu ştiu ce mesaj să-i trimit lui Bran. Ajută-l, Tyrion.

— Ce ajutor i-aş putea da eu? Nu sunt maester, să-i uşurez durerea. Nu cunosc vrăji care să-i dea picioarele înapoi.

— Mie mi-ai dat ajutor, atunci când am avut nevoie, spuse Jon Snow.

— Nu ţi-am dat nimic, răspunse Tyrion. Cuvinte.

— Atunci, dăruieşte-i cuvintele tale şi lui Bran.

— Îi ceri unui amărât să-l înveţe pe un olog cum să danseze, făcu Tyrion. Indiferent cât ar fi de sinceră lecţia, rezultatul promite să fie mai degrabă grotesc. Totuşi, ştiu cum este să-ţi iubeşti fratele, Jon Snow. Am să-i dau lui Bran orice ajutor îmi va sta în putere.

— Îţi mulţumesc, Lord Lannister. Îşi scoase mănuşa şi-i întinse mâna dezgolită. Prietene!

Tyrion îşi dădu seama că e ciudat de înduioşat.

— Majoritatea rudelor mele sunt bastarzi, zise el cu un zâmbet şmecheresc, însă tu eşti primul pe care-l consider prieten.

Îşi scoase şi el mănuşa, trăgând de ea cu dinţii, şi-i strânse mâna lui Jon — piele lipită de piele. Strânsoarea băiatului era fermă şi puternică. După ce-şi puse din nou mănuşa, Jon Snow se întoarse brusc şi o luă spre parapetul îngheţat dinspre nord. Dincolo de el, Zidul dispărea dintr-odată, dincolo de el erau numai beznă şi sălbăticie. Tyrion îl urmă şi, unul lângă altul, se aplecară peste marginea lumii.

Rondul de Noapte permisese pădurii să se apropie la jumătate de kilometru de partea dinspre nord a Zidului. Pâlcurile de conifere, arborii sequoia şi stejarii din mijlocul pădurii, care crescuseră odată acolo, fuseseră tăiaţi cu veacuri în urmă, pentru a crea o suprafaţă de teren deschis prin care nici un duşman nu ar mai fi putut spera să se strecoare nevăzut. Tyrion auzise că prin alte părţi ale Zidului, între fortăreţe, pădurea revenise târându-se până acolo decenii la rând, că existau locuri unde brazii veşnic verzi-cenuşii şi copacii inimii, cu albul lor tern, prinseseră rădăcini chiar la umbra Zidului, însă Castelul Negru avea un apetit prodigios pentru lemne de foc, aşa că aici pădurea era încă ţinută la respect de securile fraţilor în negru.

Totuşi, nu era niciodată la distanţă prea mare. De aici, de sus, Tyrion o putea vedea, copacii întunecaţi înălţându-se dincolo de întinderea terenului deschis ca un al doilea zid construit în paralel cu primul, un zid de întuneric. Puţine securi fuseseră răsucite prin aceea pădure întunecoasă, unde nici măcar lumina lunii nu mai pătrundea prin încâlceala veche de rădăcini, spini şi crengi apucătoare. Acolo copacii creşteau uriaşi, iar cercetaşii spuseseră că păreau să zămislească şi nu cunoşteau omul. Nu era de mirare că în Rondul de Noapte era numită pădurea bântuită.

Stând acolo şi privind în bezna netulburată de focuri arzând, în vântul care bătea şi cu frigul care-i pătrunse-se în măruntaie ca o suliţă, Tyrion Lannister aproape că simţi că ar fi putut crede în poveştile despre Ceilalţi, duşmanul din noapte. Glumele sale despre grumkini şi snarci nu mai aveau nici un haz.

— Unchiul meu e acolo, spuse Jon Snow încet, sprijinindu-se în suliţă şi privind în beznă. În prima noapte când m-au trimis aici mă gândeam că unchiul Benjen seva întoarce chiar atunci, că îl voi vedea primul şi voi sufla din corn. Însă n-a mai venit niciodată. Nici în noaptea aceea şi nici în altele.

— Dă-i timp, spuse Tyrion.

Departe, spre nord, un lup începu să urle. Un altul răspunse chemării, apoi altul. Nălucă îşi înălţă capul şi ascultă.

— Dacă nu se mai întoarce, promise Jon, Nălucă va pleca şi-l va găsi.

Îşi puse mâna pe capul lupului străvechi.

— Te cred, zise Tyrion, dar în mintea lui adăugă: Şi cine va pleca să te caute pe tine? Se înfiora.