Urzeala tronurilor

CATELYN

Părea că trecuseră o mie de ani de când Catelyn Stark îşi dusese copilul nou-născut afară din Riverrun, traversând Piatra Răsturnată într-o galeră mică, pentru a-şi începe călătoria spre nord, spre Winterfell. Şi traversau Piatra Răsturnată ca să ajungă acasă acum, deşi băiatul purta platoşă şi zale în loc de scutece.

Robb stătea la prova alături de Vântul Cenuşiu, cu mâna aşezată pe capul lupului străvechi, pe când vâslaşii trăgeau la rame. Theon Greyjoy era cu el. Unchiul ei, Brynden, îi urma în cea de-a doua ambarcaţiune, împreună cu Marele Jon şi Lordul Karstark.

Catelyn se aşezase spre pupa. Navigau în jos, lăsând curentul puternic să-i împingă dincolo de Turnul Roţii. Plescăitul şi clipocitul marii mori de apă din interior erau sunete din copilăria ei, care aduseră un zâmbet trist pe faţa lui Catelyn. De pe zidurile de gresie ale castelului, soldaţii şi servitorii îi scandau numele, numele lui Robb şi „Winterfell”. Pe toate meterezele fluturau steagurile Casei Tully: un păstrăv în salt, argintiu pe un fond tremurător, albastru-cu-roşu. Era o privelişte îmbucurătoare, însă nu-i uşura inima. Se întrebi dacă inima ei va mai fi vreodată uşurată. Oh, Ned…

Sub Turnul Roţii, făcură o voltă amplă şi se avântart prin apele învolburate. Oamenii se încordară din toate puterile. Arcada vastă a Porţii Apei se înălţa sub ochii lor şi auzi scrâşnetul lanţurilor marelui grilaj tras în sus. Se ridica încet pe când se apropiară, iar Catelyn văzu ci jumătatea de jos a grilajului era roşie de rugină. De pe el picura nămol maroniu când trecură pe dedesubt, vârfurile ascuţite ale drugilor erau la câteva palme deasupra lor. Catelyn se uită în sus şi se întrebă cât de adânc mâncase rugina şi cât de mult ar rezista grilajul la un atac şi dacă nu cumva era mai bine să fie înlocuit. Astfel de gânduri îi părăseau rareori mintea în aceste zile.

Trecură pe sub arcada porţii şi pe sub ziduri, de la lumina soarelui spre umbre şi din nou spre lumină. Ambarcaţiuni mari şi mici erau ancorate peste tot în jurul lor, legate de inele de fier înfipte în piatră. Străjerii tatălui ei aşteptau la capătul treptelor ieşite din apă, împreună cu fratele ei. Ser Edmure Tully era un tânăr solid, cu plete roşcate şi o barbă sălbatică. Platoşa sa era zgâriată şi lovită în urma luptelor, iar mantia sa albastru-cu-roşu era pătată de sânge şi înnegrită de fum. Alături de el stătea Lordul Tytos Blackwood, un bărbat înalt şi aprig cu favoriţi cărunţi, tunşi scurt şi un nas coroiat. Armura sa de un galben strălucitor era ornamentată cu un filigran complicat de vinişoare şi frunze, iar o mantie ţesută din pene de corb îi acoperea umerii înguşti. Lordul Tytos fusese cel care condusese atacul care-l eliberase pe fratele său din captivitatea Lannisterilor.

— Ajutaţi-i, porunci Ser Edmure.

Trei oameni se repeziră pe trepte, în apa până la genunchi, şi traseră galera mai aproape cu nişte căngi lungi. Când Vântul Cenuşiu sări pe mal, unul dintre ei azvârli cangea şi se trase înapoi, împiedicându-se şi aruncându-se în râu. Ceilalţi izbucniră în râs, iar omul îşi compuse o expresie prostească. Theon Greyjoy se aplecă într-o parte, spre ambarcaţiune, şi o ridică pe Catelyn apucând-o de şold, aşezând-o pe treptele uscate de deasupra apei.

Edmure coborî s-o îmbrăţişeze.

— Scumpă surioară, murmură el răguşit.

Avea ochii de un albastru-închis şi o gură făcută să zâmbească, însă acum nu zâmbea. Arăta istovit, rănit în luptă şi sumbru din cauza încordării. Gâtul îi era bandajat, acolo unde fusese lovit. Catelyn îl îmbrăţişa cu foc.

— Necazul tău este şi al meu, Cat, spuse el când se desprinseră din îmbrăţişare. Am am auzit de Lordul Eddard… Lannisterii vor plăti, ţi-o jur, vei afla răzbunarea.

— Asta mi l-ar putea aduce pe Ned înapoi? spuse ea tăioasă. Rana era încă prea vie pentru blândeţea cuvintelor. Nu se putea gândi acum la Ned. Nu o va face. Nu ajuta la nimic. Trebuia să fie puternică. Toate astea pot să mai aştepte. Trebuie să-l văd pe tata acum.

— Te aşteaptă în seră, spuse Edmure.

— Lordul Hoster este căzut la pat, doamna mea, îi explică slujitorul tatălui ei. Oare când îmbătrânise atât de mult omul acesta bun? Mi-a spus să vă conduc la el imediat.

— O conduc eu.

Edmure o însoţi pe treptele de lângă apă şi prin curtea de jos, acolo unde Petyr Baelish şi Brandon Stark îşi încrucişaseră cândva săbiile pentru a-i cuceri favorurile. Zidurile masive din gresie ale fortăreţei se înălţau deasupra lor. Când trecură de o uşă, printre doi străjeri cu coifuri cu panaşul-peşte, ea întrebă:

— Cât e de grav?

Privirea lui Edmure era sumbră.

— Nu va mai rămâne cu noi multă vreme, spun Maesterii. Durerea este… constantă şi chinuitoare. O copleşi o furie oarbă, o furie faţă de întreaga lume; faţă de fratele ei, Edmure, şi sora ei, Lysa, faţă de Lannisteri, faţă de Maesteri, faţă de Ned şi tatăl ei şi faţă de zeii monstruoşi care-i luau pe amândoi de lângă ea.

— Ar fi trebuit să-mi spui, făcu ea. Ar fi trebuit să-mi trimiţi vorbă imediat ce ai aflat.

— El mi-a interzis. Nu voia ca duşmanii lui să ştie că este pe moarte. Cu atâtea necazuri în regat, s-a temut ca nu cumva Lannisterii să bănuiască gravitatea situaţiei lui…

— Şi să atace? termină Catelyn în locul lui, necruţătoare. A fost vina ta, numai a ta, şopti un glas înlăuntrul ei. Dacă nu te-ai fi ambiţionat să pui mâna pe pitic…

Urcară scara în spirală în tăcere.

Fortăreaţa avea trei laturi, la fel ca Riverrunul, iar sera Lordului Hoster era şi ea tot triunghiulară, cu un balcon din piatră ieşit în afară spre răsărit, ca prova unei mari corăbii din piatră. De acolo, lordul putea privi în jos, spre ziduri şi metereze, şi dincolo, unde se întâlneau apele. Mutaseră patul tatălui ei afară, pe balcon.

— Îi place să stea la soare şi să privească râurile, îi explică Edmure. Tată, uite pe cine am adus. Cat a venit să te vadă…

Hoster Tully fusese întotdeauna un bărbat masiv; înalt şi lat în spate în tinereţea sa, corpolent după ce îmbătrânise. Acum părea micşorat, muşchii şi carnea i se topiseră de pe oase. Chiar şi chipul îi era tras. Ultima dată când îl văzuse Catelyn, părul şi barba îi erau castanii, străbătute de şuviţe cărunte. Acum erau albe ca neaua. Ochii i se deschiseră la auzul vocii lui Edmure.

— Pisicuţo, murmură el cu un glas firav şi subţire, îngreunat de durere. Pisicuţa mea. Un zâmbet tremurător îi apăru pe buze pe când mâna lui o mângâie pe a ei. le-am privit…

— Am să vă las să vorbiţi, spuse fratele ei, sărutându-l pe tatăl lor înainte de a se retrage.

Catelyn îngenunche şi luă mâna tatălui ei într-a sa. Era o palmă mare, acum descărnată, iar oasele se simţeau direct sub piele, cu toată forţa lor dusă de mult.

— Ar fi trebuit să-mi spui, spuse ea. Un călăreţ, un corb…

— Călăreţii sunt prinşi şi interogaţi, răspunse el. Corbii sunt doborâţi… Îl cuprinse un spasm de durere şi degetele i se încleştară tare pe ale ei. În pântec am parcă nişte crabi… care mă pişcă, întotdeauna mă pişcă. Zi şi noapte. Au cleşti îngrozitori crabii ăştia. Maester Vyman îmi face vin pentru vise, lapte de mac… dorm mult… Însă am vrut să fiu treaz ca să te văd, când ai venit. Mi-a fost teamă… când Lannisterii ţi-au capturat fratele, împresuraţi de taberele lor… mi-a fost teamă că mă duc înainte să te pot vedea încă o dată… mi-a fost teamă…

— Sunt aici, tată, spuse ea. Cu Robb, fiul meu. Vrea şi el să te vadă.

— Băiatul tău, şopti el. Avea ochii mei, îmi amintesc asta…

— Îi avea şi-i mai are încă. Şi ţi l-am adus şi pe Jaime Lannister, în lanţuri. Riverrun este liber din nou, tată.

Lordul Hoster zâmbi.

— Am văzut. Noaptea trecută, când a început, le-am spus… că trebuie să văd. M-au dus la postul de la poartă… am privit de pe metereze. Ah, a fost frumos… torţele au năvălit în valuri, puteam auzi strigăte plutind peste râu… o dulceaţă de strigăte… iar când turnul de asalt s-a dus, zei… aş fi putut muri atunci, şi încă bucuros, dar voiam să te văd pe tine şi pe copii întâi. Băiatul tău a făcut asta? Robb al tău?

— Da, spuse Catelyn cu semeţie. A fost Robb… şi Brynden. Fratele tău este şi el aici, lordul meu.

— El… Vocea tatălui său era firavă ca o şoaptă. Peştele Negru… s-a întors? Din Vale?

— Da.

— Şi Lysa? O adiere rece fremăta prin părul său rărit şi alb. Zeii fie milostivi, sora ta… a venit şi ea?

Părea plin de speranţă şi dor şi era greu să-i spună adevărul.

— Nu. Îmi pare rău…

— Oh. Trăsăturile i se alungiră, iar o parte din lumina din ochi i se stinse. Sperasem, mi-ar fi plăcut s-o văd înainte de…

— E cu fiul ei, la Eyrie.

Lordul Hoster dădu obosit din cap.

— Lordul Robert acum, că bietul Arryn s-a dus… îmi amintesc… De ce n-a venit cu tine?

— Este înspăimântată, lordul meu. La Eyrie se simte în siguranţă. Îi sărută fruntea zbârcită. Rob aşteaptă. Vrei să-l vezi? Şi pe Brynden?

— Pe fiul tău, şopti el. Da. Copilul lui Cat… avea ochii mei. Îmi amintesc. De când s-a născut. Adu-l… da.

— Şi pe fratele tău?

Tatăl ei privi afară, peste râuri.

— Peştele Negru, spuse el. Nu s-a căsătorit încă? N-a luat vreo… fată de soaţă?

Chiar şi pe patul de moarte, se gândi Catelyn cu tristeţe.

— Nu s-a căsătorit. Ştii asta, tată. Nici nu se va căsători vreodată.

— I-am spus… i-am poruncit. Însoară-te! Eram lordul său. Ştie. Era dreptul meu să-i găsesc perechea. Una bună. O Redwyne. Casă veche. O dulceaţă de fată, drăguţă… pistruiată… Bethany, da. Biata copilă. Încă-l mai aşteaptă. Da. Încă…

— Bethany Redwyne s-a măritat cu Lordul Rowan cu ani în urmă, îi reaminti Catelyn. Are trei copii cu el.

— Chiar şi aşa, murmură Lordul Hoster. Chiar şi aşa. Scuip pe fata aceea! Redwynii… M-au scuipat pe mine. Pe lordul său, fratele său… acest Peşte Negru. Am avut şi alte oferte. Fata Lordului Bracken. Walder Frey… oricare dintre cele trei, zicea el… S-a căsătorit? Cu cineva? Cineva?

— Cu nimeni, zise Catelyn, dar a străbătut multe leghe ca să vină să te vadă, croindu-şi drum prin luptă spre Riverrun. N-aş fi aici dacă Ser Brynden nu ne-ar fi ajutat.

— A fost un războinic straşnic, rosti tatăl ei răguşit, Asta poate face. Cavaler al Porţii, da. Se lăsă pe spate şi închise ochii, obosit până peste poate. Trimite-l. Mai târziu. Acum am să dorm. Prea bolnav ca să lupt. Trimite-l mai târziu pe Peştele Negru…

Catelyn îl sărută uşor, îi netezi părul şi-l lăsă în umbra fortăreţei sale, cu râurile curgând dedesubt. Adormise înainte ca ea să plece.

Când se întoarse în curtea de jos, Ser Brynden Tully stătea pe treptele dinspre apă cu cizmele ude, discutând cu comandantul gărzilor de la Riverrun. Se duse direct la el.

— Este…

— Pe moarte, răspunse ea. Aşa cum ne-am temut.

Pe faţa ridată a unchiului său durerea se putea vedea limpede. Îşi trecu degetele prin părul des şi încărunţit.

— Vrea să mă vadă? Ea dădu din cap.

— Zice că-i prea bolnav ca să lupte. Brynden Peşte Negru chicoti.

— Sunt o cătană prea bătrână ca să cred aşa ceva. Hoster mă va certa pentru fata aceea, Redwyne, chiar şi când îi vom aprinde rugul funerar, afurisite fie-i oasele.

Catelyn zâmbi, ştiind că era adevărat.

— Nu-l văd pe Robb.

— S-a dus cu Greyjoy în sală, cred.

Theon Greyjoy era aşezat pe bancă în Marea Sală de la Riverrun, delectându-se cu un corn de bere şi răsfăţând garnizoana tatălui ei cu povestea masacrului de la Pădurea Şoaptelor.

— Unii au încercat să fugă, dar am închis valea la ambele capete şi am ţâşnit din beznă cu sabia şi lancea. Lannisterii trebuie să fi crezut că Ceilalţi înşişi tăbărâseră peste ei când lupul lui Robb a dat iama. L-am văzut smulgând braţul unui om de la umăr, iar caii au înnebunit la mirosul lui. Nici nu vă pot spune câţi oameni au fost aruncaţi din şa…

— Theon, îl întrerupse ea, unde l-aş putea găsi pe fiul meu?

— Lordul Robb s-a dus să viziteze grădina zeilor, doamna mea.

Asta era ceea ce ar fi făcut şi Ned. Este fiul tatălui său, la fel de mult ca al meu, trebuie să-mi amintesc. Oh, zeilor, Ned…

Îl află pe Robb sub acoperişul verde al frunzelor, înconjurat de sequoia înalţi şi de ulmi bătrâni, măreţi, îngenuncheat înaintea copacului inimii, un arbore zvelt, cu un chip mai degrabă trist decât fioros. Sabia lungă era aşezată înaintea lui, cu vârful înfipt în pământ, iar mâinile sale înmănuşate erau strânse pe mâner. În jurul său erau şi alţii îngenuncheaţi: Marele Jon Umber, Rickard Karstark, Maege Mormont, Galbart Glover, mulţi alţii. Chiar şi Tytos Blackwood se afla printre ei, marea lui mantie din pene de corb era desfăşurată în evantai în spatele lui. Aceştia sunt cei care-i venerează pe vechii zei, îşi dădu ea seama. Se întrebase la ce zei mai ţine ea în aceste zile şi nu putuse găsi vreun răspuns.

Nu-i va deranja în timpul rugăciunilor. Zeii trebuiau lăsaţi să-şi ia partea… chiar şi zeii cruzi care i-l luaseră pe Ned şi pe tatăl ei, lordul. Aşadar, Catelyn aşteptă. Vântul dinspre râu mişca crengile înalte şi la dreapta ei putea vedea Turnul Roţii, cu iedera pe o latură. Pe când stA tea acolo, o inundară toate amintirile.

Tatăl ei o învăţase să călărească printre copacii aceştia, aici era ulmul din care căzuse Edmure când îşi rupsese braţul, iar acolo, sub umbrarul acela, ea şi Lysa se jucaseră de-a sărutatul cu Petyr.

Nu se mai gândise la asta de ani de zile. Cât de tineri fuseseră toţi, ea nu mai mare decât Sansa, Lysa mai mică decât Arya, iar Petyr, tânăr şi nerăbdător. Fetele îl schimbaseră între ele, serioase sau chicotind, pe rând. Amintirea îi revenise atât de vie, încât aproape că-i simţea degetele transpirate pe umeri şi mirosul de mentă din respiraţie. Întotdeauna prin grădina zeilor găseau mentă, iar lui Petyr îi plăcea s-o mestece. Fusese un băiat atât de neastâmpărat, mereu dând de necazuri.

— A încercat să-mi bage limba în gură, îi mărturisise Catelyn surorii sale, după aceea, când rămăseseră singure.

— Şi mie mi-a făcut la fel, şoptise Lysa, timidă şi cu respiraţia tăiată. Mi-a plăcut.

Robb se ridică încet în picioare şi-şi băgă sabia în teacă, iar Catelyn se trezi întrebându-se dacă fiul ei sărutase vreodată o fată în grădina zeilor. Fireşte că o făcuse. O văzuse pe Jeyne Poole aruncându-i cele mai galeşe priviri, şi pe unele dintre slujnice, chiar unele de optsprezece ani… Se dusese la război şi ucisese bărbaţi cu sabia, în mod sigur că sărutase fete. Avea lacrimi în ochi. Şi le şterse nervoasă.

— Mamă, spuse Robb când o văzu stând acolo. Trebuie să convocam consiliul. Sunt nişte hotărâri de luat.

— Bunicul tău ar vrea să te vadă, zise ea. Robb, e foarte bolnav.

— Mi-a spus Ser Edmure. Îmi pare rău, mamă… pentru Lordul Hoster şi pentru tine. Dar trebuie întâi să discutăm. Avem veşti din sud. Renly Baratheon a cerut coroana fratelui său.

— Renly? spuse ea şocată. Mă gândisem că, mai mult ca sigur, lordul Stannis…

— Aşa ne-am gândit cu toţii, doamna mea, zise Galbart Glover.

Consiliul de război se adună în Marea Sală, la patru mese lungi, din bârne, aranjate într-un careu. Lordul Hoster era prea slăbit ca să ia parte, adormit în balconul său, visând la soarele de pe râurile tinereţii sale. Edmure şedea în jilţul înalt al familiei Tully, cu Brynden Peşte Negru alături, iar stegarii tatălui său erau aliniaţi la dreapta şi la stânga, de-a lungul meselor laterale. Vestea victoriei de la Riverrun ajunsese la lorzii fugiţi ai Tridentului, aducându-i înapoi. Karyl Vance intră; acum era lord, tatăl său murise sub Dintele Aurit. Ser Marq Piper era cu el, îl aduseseră şi pe Darry, fiul lui Ser Raymun, un băiat nu mai mare decât Bran. Lordul Jonos Bracken venise de la ruinele din Stone Hedge, radios şi lăudăros, şi luă loc cât mai departe de Tytos Blackwood.

Lorzii din nord şedeau pe partea cealaltă, cu Catelyn şi Robb faţă-n faţă cu fraţii ei. Erau mai puţini. Marele Jon şedea la stânga lui Robb, iar apoi urma Theon Greyjoy; Galbart Glover şi Lady Mormont se aflau la dreapta lui Catelyn. Lordul Rickard Karstark, sfrijit şi cu ochii goi în jalea sa, se aşeză ca un om în plin coşmar, cu barba lungă, nepieptănată şi nespălată. Lăsase doi fii morţi în Pădurea Şoaptelor, iar despre cel de-al treilea nu se mai ştia nimic, cel mai mare, care condusese suliţaşii lui Karstark împotriva lui Tywin Lannister la Furca Verde.

Disputele se întinseră până târziu în noapte. Fiecare lord avea dreptul la cuvânt, şi cuvântară… şi strigară, blestemară, linguşiră, glumiră, se târguiră, dădură cu cănile de bere în masă, ameninţară şi plecară, reveniră mohorâţi sau zâmbind. Catelyn rămase şi-i ascultă pe toţi.

Roose Bolton strânsese laolaltă rămăşiţele înfrânte ale celeilalte armate la capătul drumului. Ser Helman Tallhart şi Walder Frey încă mai ţineau Gemenii. Armata Lordului Tywin traversase Tridentul şi se îndrepta spre Harrenhal. În ţinut erau doi regi. Doi regi şi nici o înţelegere.

Mulţi dintre lorzii-stegari voiau să plece imediat în marş spre Harrenhal, să-l înfrunte pe Lordul Tywin şi să termine pentru totdeauna cu dominaţia Lannisterilor. Tânărul şi înfierbântatul Marq Piper îndemnă, în loc de asta, la o lovitură la apus de Casterly Rock. Totuşi, alţii sfătuiră să aibă răbdare. Riverrun se afla de-a curmezişul liniilor de aprovizionare ale Lannis terilor, arătă Jason Mallister; puteau să tragă de timp, împiedicându-l pe Lordul Tywin să primească trupe proaspete şi provizii în vreme ce ei îşi întăreau apărarea şi-şi odihneau oamenii istoviţi. Lordul Blackwood nu acceptă nimic din toate astea. Ar trebui să termine ce începuseră la Pădurea Şoaptelor. Să plece în marş spre Harrnenhal şi să zdrobească armata lui Roose Bolton. Ceea ce cerea Blackwood contrazicea, ca întotdeauna, Bracken; Lordul Jonos Bracken ajunse să insiste că ar trebui să jure cu toţii credinţă Regelui Renly şi să se deplaseze spre sud pentru a i se alătura.

— Renly nu este rege, spuse Robb. Era pentru prima dată când fiul ei luase cuvântul. La fel ca tatăl lui, ştia să asculte.

— Doar nu aveţi intenţia de a-l susţine pe Joffrey, lordul meu, zise Galbart Glover. El l-a trimis la moarte pe tatăl dumneavoastră.

— Asta-l demonizează, răspunse Robb. Nu ştiu însă ce anume face din Renly un rege. Joffrey este încă fiul cel mai mare al lui Robert, fiu adevărat, aşa că tronul este, pe bună dreptate, al lui prin toate legile regatului. Dacă însă moare, şi voi avea grijă să se întâmple asta, are un frate mai tânăr. Tommen este următorul la succesiune, după Joffrey.

— Tommen e tot un Lannister, i-o tăie Ser Marq Piper.

— După cum spui, zise Robb tulburat. Totuşi, dacă nici unul dintre ei nu este rege, cum ar putea fi Lordul Renly? El e fratele mai mic al lui Robert. Bran nu poate deveni Lord de Winterfell înaintea mea, aşa că Renly nu poate fi rege înaintea Lordului Stannis.

Lady Mormont se arătă de acord.

— Lordul Stannis are mai multe drepturi de a cere coroana.

— Renly este cel încoronat, făcu Marq Piper. Highgarden şi Capătul Furtunii îi susţin pretenţiile, iar Dornishienii nu se vor codi nici ei. Dacă Winterfell şi Riverrun i se alătură, va avea cinci dintre cele şapte mari Case în sprijinul său. Şase, dacă Arrynii se pun în mişcare! Şase împotriva Castelului! Lorzii mei, în termen de un an, capetele lor sta în vârful ţepuşelor, regina şi băiatul-rege, Lordul Tywin, Pezevenghiul, Regicidul, Ser Kevan, toţi! Asta vom câştiga dacă ne alăturăm Regelui Renly. Ce ar putea avea Lordul Stanim împotrivă, ca să fie nevoie să renunţăm la asta?

— Dreptul, spuse Robb cu încăpăţânare. Catelyn se gândi atunci că, aşa cum o spusese, semăna în mod ciudat cu tatăl său.

— Deci vreţi să ne declarăm pentru Stannis? întreba Edmure.

— Nu ştiu, făcu Robb. M-am rugat ca să ştiu ce să fac, însă zeii nu mi-au răspuns. Lannisterii l-au ucis pe tata ca pe un trădător, iar noi ştim că a fost o minciună, însă Joffrey este regele de drept şi noi am luptat împotriva lui, deci suntem trădători.

— Tatăl meu ar sugera prudenţă, glăsui bătrânul Ser Stevron cu zâmbetul de nevăstuică al unui Frey. Staţi, să-i lăsăm pe aceşti doi regi să-şi facă ei urzeala tronurilor. Când vor termina cu luptele, ne putem lăsa într-un genunchi înaintea învingătorului, sau să ne opunem lui, după cum vom alege. Cu Renly înarmat, se pare că Lordul Tywin va agrea un armistiţiu… şi reîntoarcerea în siguranţă a fiului său. Nobili lorzi, lăsaţi-mă să merg la el la Harrenhal şi să aranjez termeni convenabili şi răscumpărări…

Un muget de proteste îi acoperi vocea.

— Laşule! tună Marele Jon.

— Cerşirea unui armistiţiu ne-ar face să părem slabi, declară Lady Mormont.

— Răscumpărările să fie blestemate, nu trebuie să-l cedăm pe Regicid, strigă Rickard Karstark.

— De ce nu o pace? întrebă Catelyn.

Lorzii se uitară spre ea, însă ea simţi doar ochii lui Robb, ai lui şi numai ai lui.

— Doamna mea, mi l-au ucis pe tata, soţul vostru, spuse el sumbru. Îşi scoase din teacă sabia lungă şi o puse pe masă înaintea sa, cu oţelul lucios pe lemnul aspru. Aceasta-i singura pace pe care o ofer Lannisterilor.

Marele Jon îşi mugi aprobarea şi alţii îşi alăturară glasurile, strigând şi trăgându-şi săbiile, lovind cu pumnii în masă. Catelyn aşteptă până ce se liniştiră.

— Lorzii mei, le spuse atunci, Lordul Eddard a fost seniorul vostru, însă eu am împărţit patul cu el şi i-am zămislit copiii. Credeţi că-l iubesc mai puţin decât oricare dintre voi? Vocea aproape că i se frânse de durere, însă Catelyn inspiră adânc şi-şi reveni. Robb, dacă sabia aceea l-ar putea aduce înapoi, nu te-aş lăsa să o bagi niciodată înapoi în teacă până când Ned n-ar sta din nou alături de mine… Însă el nu mai e, iar sute de Păduri ale Şoaptelor nu vor schimba asta. Ned nu mai e, nici Daryn Hornwood şi vitejii fii ai Lordului Karstark şi mulţi alţi bărbaţi bravi pe lângă ei, şi nici unul dintre ei nu se va mai întoarce printre noi. Câţi morţi trebuie sa mai avem?

— Sunteţi femeie, doamna mea, tună Marele Jon cu vocea gravă. Femeile nu înţeleg aceste lucruri.

— Reprezentaţi sexul slab, zise Lordul Karstark, cu cute de durere proaspăt săpate pe chip. Un bărbat are nevoie de răzbunare.

— Daţi-mi-o pe Cersei Lannister, Lord Karstark, şi veţi vedea cât de slaba poate fi o femeie, răspunse Catelyn. Poate că nu înţeleg tacticile şi strategiile… Însă înţeleg zădărnicia. Am plecat la război când armatele Lannisterilor dăduseră iama în ţinuturile riverane, iar Ned era prizonier, acuzat în mod fals de trădare. Am luptat ca să ne apărăm şi ca să obţinem libertatea lordului meu. Ei bine, primul lucru a fost făcut, iar celălalt se află pe veci dincolo de puterea noastră. Îl voi plânge pe Ned până la sfârşitul zilelor mele, însă trebuie să mă gândesc la viaţă. Îmi vreau fiicele înapoi, iar regina încă le ţine, Dacă va trebui să-i schimb pe cei patru Lannisteri ai noştri pentru cele două Stark ale lor, am să spun că am făcut târgul vieţii mele şi le voi mulţumi zeilor. Te vreau în siguranţă, Robb, domnind la Winterfell din jilţul tatălui tău. Vreau să-ti trăieşti viaţa, să săruţi o fată şi să te însori şi să zămisleşti un fiu. Vreau să scriu sfârşitul acestei poveşti. Vreau să plec acasă, lorzii mei, şi să-mi plâng soţul.

În sală se făcuse linişte totală când Catelyn termină de vorbit.

— Pace, spuse unchiul ei, Brynden. Pacea este dulce, doamna mea… dar în ce condiţii? Nu este bine să-ţi transformi sabia într-o lamă de plug dacă a doua zi trebuie să-ti meştereşti din nou o sabie.

— Pentru ce au murit Torrhen şi Eddard al meu, dacă trebuie să mă întorc la Karhold cu nimic altceva decât cu oasele lor? întrebă Rickard Karstark.

— Da, zise Lordul Bracken. Gregor Clegane mi-a pustiit pământurile, mi-a măcelărit oamenii şi a lăsat Stone Hedge o ruină fumegândă. Iar acum trebuie să-mi plec genunchiul în faţa celor care l-au trimis? Pentru ce am luptat noi, dacă trebuie să revenim la ce a fost înainte?

Lordul Blackwood fu de acord, spre surpriza şi dezamăgirea lui Catelyn.

— Iar dacă facem pace cu Regele Joffrey, nu suntem, cumva, trădători pentru Regele Renly? Ce va fi dacă cerbul va triumfa în faţa leului, unde am ajunge noi?

— Indiferent ce veţi hotărî pentru voi, nu voi accepta niciodată ca rege pe un Lannister, declară Marq Piper.

— Nici eu! ţipă micul Darry. Niciodată! începură din nou strigătele. Pe Catelyn o cuprinse disperarea. Fusese atât de aproape, se gândi ea. Aproape că o ascultaseră, aproape… Însă clipa se dusese. Nu va fi pace, nici posibilitate de tămăduire, nici siguranţă. Se uită la fiul ei, îl privi pe când asculta disputele lorzilor, încruntându-se tulburat, dar fără a renunţa la războiul lui. Făgăduise că o va lua de soaţă pe una dintre fiicele lui Walder Frey, însă ea o văzu pe adevărata sa soaţă înaintea ochilor: sabia pe care o pusese pe masă.

Catelyn se gândea la fetele ei, întrebându-se dacă le va mai vedea vreodată, când Marele Jon se ridică în picioare.

— LORZII MEI! strigă el, glasul său bubuind printre grinzi. Asta-i ceea ce cred eu despre cei doi regi! Şi scuipă. Renly Baratheon nu înseamnă nimic pentru mine, nici Stannis. De ce ar trebui ei să domnească peste mine şi pentru mine, într-un jilţ de undeva din Highgarden sau Dorne? Ce ştiu ei de Zid sau de pădurea lupilor sau de Primii Oameni? Chiar şi zeii lor sunt strâmbi. Ceilalţi să-i ia pe Lannisteri, m-am săturat de ei. Îşi întinse braţul peste umăr şi trase sabia imensă, pentru ambele mâini. De ce n-am domni noi din nou? Noi cu dragonii ne-am nuntit, iar dragonii sunt morţi cu toţii! Arătă spre Robb cu sabia întinsă. Iată-l pe singurul rege pentru care-mi plec genunchiul, lorzii mei, tună el. Regele Nordului.

Şi îngenunche, lăsându-şi sabia la picioarele fiului ei.

— Am să fac pace în aceste condiţii, spuse Lordul Karstark. Îşi pot păstra castelul lor roşu şi tronul de fier dacă vor. Îşi trase din teacă sabia lungă. Regele Nordului! spuse el şi îngenunche lângă Marele Jon. Maege Mormont se ridică.

— Regele Iernii! declară ea şi-şi lăsă ghioagă ghintuită lângă săbii.

Se ridicară şi lorzii riverani, Blackwood şi Bracken şi Mallister, din Case care nu fuseseră niciodată conduse de la Winterfell; totuşi, Catelyn îi văzu ridicându-sc şi trăgându-şi săbiile, îndoindu-şi genunchii şi strigând vechile cuvinte care nu mai fuseseră auzite în ţinut de mai mult de trei sute de ani, de când Aegon Dragonul venise să unească cele Şapte Regate într-unui singur… Iar acum erau rostite din nou, răsunând în sala cea mare a tatălui ei:

— Regele Nordului!

— Regele Nordului!

— REGELE NORDULUI!