Urzeala tronurilor

EDDARD

Îl găsi pe Degeţel în sala mare a bordelului, sporovăind prieteneşte cu o femeie înaltă, elegantă, care purta o robă cu pene pe pielea ei neagră precum cerneala. Lângă foc, Heward şi o fetişcană durdulie jucau gajuri. Din câte se părea, îşi pierduse deja cingătoarea, mantia, cămaşa de zale, iar fata fusese obligată să-şi desfacă până la şold nasturii de la bluză. Jory Cassel stătea lângă fereastra bătută de ploaie, cu un zâmbet viclean pe faţă, privind mutarea lui Heward şi bucurându-se de privelişte.

Ned se opri la piciorul scării şi-şi scoase mănuşile.

— Este vremea să plecăm. Treburile mele aici s-au terminat.

Heward se ridică în picioare, aducându-şi grăbit lucrurile.

— După cum doriţi, lordul meu, zise Jory. Îl ajut pe Wyl să aducă bidiviii. O luă spre uşă.

Degeţel îşi făcu vreme să-şi ia rămas-bun. Sărut mâna femeii negre şi-i şopti o glumă care o făcu să izbucnească în hohote de râs, apoi o luă agale spre Ned.

— Treburile tale, zise el nepăsător, sau ale lui Robert? Se zice că Mâna visează ce visează şi regele, vorbeşte cu glasul lui şi domneşte cu spada regelui. Să mai însemne şi că te mârleşti cu…

— Lord Baelish, îl întrerupse Ned, faci prea multe presupuneri. Nu sunt nerecunoscător pentru ajutorul tău. Fără tine, s-ar fi putut să ne trebuiască ani de zile să găsim bordelul. Dar asta nu înseamnă că intenţionez să-ţi suport mojiciile. Şi nu mai sunt Mâna Regelui.

— Lupul străvechi trebuie să fie o fiară vicleană, făcu Degeţel cu o strâmbătură scurtă.

Ploaia caldă răpăia peste ei din cerul negru, lipsit de stele, în timp ce mergeau spre grajduri. Ned îşi trase gluga mantiei. Jory îi aduse calul. Tânărul Wyl veni din spatele lui, conducând iapa Degeţelului cu o mână, în vreme ce cu cealaltă îşi încingea cureaua şi-şi strângea nădragii. O prostituată în picioarele goale se aplecă peste uşa grajdului, chicotind spre el.

— Ne întoarcem înapoi la castel, lordul meu? întrebă Jory.

Ned dădu din cap şi se săltă în şa. Degeţel încalecă lângă el. Jory şi ceilalţi îi urmară.

— Chataya conduce un stabiliment de clasă, zise Degeţel în timp ce galopau. Mă tot gândesc să-l cumpăr. Bordelurile sunt o investiţie mult mai solidă decât corăbiile, din câte am descoperit. Târfele se scufundă arareori, iar când sunt abordate de piraţi, ăştia plătesc la fel de bine ca toată lumea. Lordul Petyr chicoti la propria sa glumă.

Ned îl lăsă să trăncănească în continuare. După un timp, tăcu şi călăriră în linişte. Străzile Debarcaderului Regelui erau întunecate şi pustii. Ploaia îi gonise pe toţi. Cădea peste capul lui Ned caldă ca sângele şi neobosită ca vechile remuşcări. Pe faţa sa alunecau şiroaie de apă.

— Robert nu va rămâne niciodată într-un singur pat, îi spusese Lyanna la Winterfell, într-o noapte, cu mult timp în urmă, când tatăl lor îi promisese mâna ei tânărului Lord de la Capătul Furtunii. Am auzit că ar avea un copil cu o fată din Vale.

Ned ţinuse fetiţa în propriile sale mâini; nici nu ar fi putut s-o ignore şi nici nu ar fi putut s-o mintă pe sora sa, însă o asigurase că tot ce făcuse Robert înainte de logodnă nu avea importanţă, că era un bărbat bun şi că o iubea cu adevărat, din toată inima. Lyanna îi zâmbise doar.

— Dragostea este dulce, scumpul meu Ned, însă nu poate schimba firea bărbatului.

Fata era atât de tânără, încât Ned nici nu îndrăznise să întrebe de vârsta ei. Fără îndoială, fusese fecioară; bordelurile bune reuşeau întotdeauna să găsească o fecioară, dacă punga era suficient de pântecoasă. Avea un păr de un roşu-deschis şi o puzderie de pistrui adunaţi pe şaua nasului, iar când îşi scosese un sân, să-i dea copilei ei să sugă, văzuse că şi pieptul îi era acoperit de pistrui.

— I-am dat numele Barra, spusese ea pe când copilul sugea. Îi seamănă atât de mult, nu-i aşa lordul meu? Are nasul lui şi părul…

— Seamănă.

Eddard Stark atinsese părul fin şi închis al copilei. Îi curgea printre degete ca o mătase neagră. Şi primul născut al lui Robert avea acelaşi păr fin, i se păru lui că-şi aminteşte.

— Spuneţi-i, când îl vedeţi, lordul meu, ce… ce vreţi. Spune-i cât e de frumoasă.

— Am să-i spun, îi promisese Ned.

Acesta era blestemul său. Robert jura dragoste veşnică, după care uita totul până la lăsarea nopţii, însă Ned Stark îşi ţinea cuvântul. Se gândi la promisiunile făcute Lyannei pe când era pe moarte, şi la preţul pe care-l plătea să le respecte.

— Şi mai spuneţi-i că nu am mai fost cu nimeni altcineva. Jur, lordul meu, pe toţi zeii cei vechi şi cei noi. Chataya a spus că aş putea fi liberă jumătate de an să mă îngrijesc de copil şi să sper că el se va întoarce. Deci o să-i spuneţi că aştept, nu-i aşa? Nu vreau bijuterii sau găteli, îl vreau doar pe el. A fost întotdeauna atât de bun cu mine.

Bun cu tine, se gândi Ned mohorât.

— Am să-i spun, copilă, şi-ţi promit că Barra nu va rămâne fără zestre.

Atunci îi zâmbise, un zâmbet atât de timid şi de dulce, încât îi copleşise inima. Călărind prin noaptea ploioasă, Ned văzu chipul lui Jon Snow înaintea sa, ca o versiune a sa, mai tânără. Dacă zeii erau atât de răi cu bastarzii, se gândi el întristat, de ce-i umpleau pe bărbaţi de asemenea pofte?

— Lord Baelish, ce ştii despre bastarzii lui Robert?

— Păi, în primul rând, are mai mulţi decât tine.

— Cât de mulţi?

Degeţel înălţă din umeri. Firişoare de umezeală se scurgeau pe spatele mantiei sale.

— Ce mai contează? Dacă te culci cu multe femei, unele îţi vor lăsa daruri, iar Maiestatea Sa nu a fost niciodată timid. Ştiu că l-a recunoscut pe băiatul acela de la Capătul Furtunii, cel zămislit în noaptea în care s-a căsătorit Lordul Stannis. Nici n-ar fi putut face altceva. Mama a fost o Florent, nepoata lui Lady Selyse, una dintre cameristele sale. Renly spune că Robert a dus-o sus în braţe, în timpul ospăţului, şi a năvălit în patul nupţial în timp ce Stannis şi mireasa lui dansau încă. Se pare că Lordul Stannis a crezut că a fost o pată pe onoarea Casei soţiei sale, astfel că atunci când s-a născut băiatul, i l-a trimis lui Renly. Îi aruncă lui Ned o privire piezişă. Am mai auzit şi şoapte cum că Robert s-a ales cu o pereche de gemene de la una dintre servitoarele de la Casterly Rock, acum trei ani, când s-a dus la turnirul Lordului Tywin. Cersei a pus ca fetele să fie ucise, iar pe mamă a vândut-o unui negustor de sclavi, aflat în trecere. Era un afront prea mare pentru mândria Lannisterilor, prea aproape de casă.

Ned Stark se strâmbă. Astfel de poveşti urâte se spuneau despre fiecare lord din regat. Pe cea despre Cersei Lannister era cât se poate de dispus s-o creadă… dar va sta regele deoparte şi va lăsa să se întâmple asta? Robert cel pe care-l cunoscuse nu ar fi permis, însă el nu fusese niciodată atât de priceput în a închide ochii în faţa lucrurilor pe care n-ar fi vrut să le vadă.

— De ce să-l fi interesat, dintr-odată, pe Jon Arryn copiii nelegitimi ai regelui?

Bărbatul scund înălţă din umerii uzi.

— Era Mâna Regelui. Fără îndoială că Robert i-a cerut să se ocupe de asta.

Ned era ud până la piele, iar sufletul îi îngheţase.

— Trebuie să fi fost mai mult decât atât, altfel de ce a fost ucis?

Degeţel îşi scutură ploaia din păr şi râse.

— Acum înţeleg. Lordul Arryn a aflat că Maiestatea Sa a umflat pântecul unor târfe şi neveste de pescari, iar pentru asta a fost nevoie să fie redus la tăcere. Nici nu-i de mirare. Lasă un astfel de om să trăiască şi va spune tot.

La asta Ned Stark nu putu răspunde decât încruntându-se. Pentru prima dată în ultimii ani îşi aminti de Rhaegar Targaryen. Se întreba dacă Rhaegar frecventase bordelurile; avea motive să creadă că nu.

Ploaia se înteţise, împungând ochii şi răpăind pe pământ. Râuri de apă neagră curgeau în jos, pe deal, când Jory strigă:

— Lordul meu!

Glasul îi era gâtuit de spaimă. Dintr-odată, strada se umplu de soldaţi. Ned văzu cămăşile de zale peste pielea tare, mănuşi de protecţie, apărătoarele pentru picioare, coifurile de oţel cu lei auriţi în vârf. Mantiile le atârnau pe spate, înmuiate de ploaie. Nu avu timp să numere, dar erau cel puţin zece în linie, pedeştri, barând strada, cu săbii lungi şi suliţe cu vârf de fier.

— În spate! îl auzi pe Wyl strigând, iar când îşi întoarse calul, văzu că în spate erau şi mai mulţi, tăindu-le retragerea. Sabia lui Jory ieşi cântând, parcă, din teacă. Daţi-vă la o parte sau muriţi!

— Cum mai urlă lupii, spuse comandantul lor. Ned putea vedea ploaia curgându-i pe faţă. Dar e o haită mică.

Degeţel îşi mână calul înainte, pas cu pas, prudent.

— Ce înseamnă asta? El este Mâna Regelui.

— A fost Mâna Regelui. Mocirla amortiza zgomotul potcoavelor armăsarului pursânge. Şirul se despărţi înaintea lui. Pe platoşa aurită, leul Casei Lannister îşi răgea dispreţul. Acum, ca s-o spunem pe-a dreaptă, nici nu mai sunt sigur ce este.

— Lannister, asta-i o nebunie, zise Degeţel. Lasă-ne să trecem. Suntem aşteptaţi la castel. Ce crezi că faci?

— Ştie foarte bine ce face, zise Ned calm. Jaime Lannister zâmbi.

— Foarte adevărat. Îl caut pe fratele meu. Ţi-l aminteşti pe fratele meu, Lord Stark? Era cu noi la Winterfell. Păr cânepiu, ochi bicolori, limbă ascuţită. Scund.

— Mi-l amintesc foarte bine, răspunse Ned.

— Se pare că a avut necazuri pe drum. Tatăl meu, lordul, este destul de furios. Nu ai cumva, din întâmplare, idee cine i-ar fi vrut fratelui meu răul?

— Fratele tău a fost capturat la ordinele mele, pentru a răspunde pentru crima sa, zise Ned. Degeţel gemu neîncrezător.

— Domnii mei…

Ser Jaime îşi smulse sabia din teacă şi-şi îmboldi armăsarul înainte.

— Arată-mi oţelul, Lord Eddard. Te voi măcelări la fel ca şi pe Aerys, dacă trebuie, dar ar fi mai bine să mori cu sabia în mână. Lui Degeţel îi adresă o privire rece şi dispreţuitoare. Lord Baelish, eu aş pleca de aici cu grabă dacă n-aş vrea să-mi pătez veşmintele scumpe.

Lui Degeţel nu mai trebuia să i se spună asta a doua oară.

— Voi aduce Garda Oraşului, îi promise lui Ned. Şirul se despărţi spre a-i face loc, apoi se închise în urma lui. Degeţel îşi înghionti iapa şi dispăru după colţ.

Oamenii lui Ned îşi trăseseră săbiile, însă erau trei împotriva a douăzeci. Scena era privită de la ferestrele şi uşile apropiate, însă nimeni nu avea de gând să intervină. Ai lui erau călare, Lannisterii erau pe jos, în afară de Jaime. O şarjă i-ar fi eliberat, însă lui Eddard Stark i se părea că aveau la dispoziţie o altă tactică, mai sigură.

— Omoară-mă, îi şuieră el lui Jaime, şi poţi fii sigur că pe Tyrion îl măcelăreşte Catelyn.

Jaime Lannister împunse pieptul lui Ned cu sabia sa aurită, care se adăpase din sângele regilor Dragoni.

— Chiar aşa? Să omoare nobila Catelyn Tully de Riverrun un ostatic? Cred că… nu. Oftă. Însă nu sunt dispus să risc viaţa fratelui meu bazându-mă pe onoarea unei femei. Jaime îşi puse sabia aurită înapoi în teacă. Aşa că bănuiesc că va trebui să te las să alergi înapoi la Robert şi să-i spui cum am băgat eu groaza în tine. Mă întreb dacă o să-i pese.

Jaime îşi trase pe spate părul ud şi îşi întoarse armăsarul. Când fu destul de departe în spatele cordonului de spadasini, se uită înapoi, spre căpitanul lui.

— Tregar, ai grijă să nu i se întâmple nimic Lordului Stark.

— După cum porunciţi, lordul meu.

— Totuşi, n-am vrea să-l lăsăm să plece cu totul nevătămat, aşa că… zâmbetul alb al lui Jaime răzbătu prin noapte. Ucideţi-i pe oamenii lui.

— Nul strigă Ned Stark, apucându-şi sabia. Jaime gonea deja în josul străzii când îl auzi pe Wyl ţipând. Soldaţii se apropiară din ambele părţi. Ned doborî unul, lovind fantomele în mantii roşii, care se trăgeau la o parte dinaintea lui. Jory Cassel dădu pinteni armăsarului său şi şarjă. O potcoavă placată îl lovi drept în faţă pe un soldat din garda lui Lannister cu un pocnet sec. Un al doilea om se retrase în fugă şi, într-o clipă, Jory fu liber. Wyl blestemă când îl traseră de pe calul său în agonie, iar săbiile se izbiră în noapte. Ned galopă spre el, abătându-şi sabia lungă spre coiful lui Tregar. Şocul izbiturii îl făcu să-i clănţăne dinţii. Tregar alunecă în genunchi, coiful său cu leu în creştet era despicat în două, iar pe faţă îi curgeau şiroaie de sânge. Heward reteza mâinile care se întinseseră după căpăstrul calului său, când o suliţă îi străpunse burta. Dintr-odată, Jory năvăli peste ei, iar din sabia sa curgea o ploaie roşie.

— Nul strigă Ned. Jory, fugi! Calul lui Ned alunecă sub el şi se prăbuşi în noroi. O clipă, durerea îl orbi, iar în gură simţi gustul sângelui.

Îi văzu cum taie picioarele de sub armăsarul lui Jory şi-l trag la pământ, săbiile ridicându-se şi coborând când îl încercuiră. Când calul lui Ned dădu să se ridice, încercă numai pentru a cădea din nou, înecându-şi strigătul. Putea vedea osul rupt ieşindu-i prin piele. O vreme, nu mai văzu nimic altceva. Ploaia cădea şi cădea, mereu.

Când deschise din nou ochii, Lordul Eddard Stark era singur cu morţii lui. Calul se trase mai aproape de el, adulmecă mirosul sângelui şi o rupse la goană. Ned începu să se ridice din mocirlă, strângând din dinţi la durerea agonizantă din picior. I se păru că durase ani de zile. De la ferestrele luminate de lumânări îl priveau tot felul de chipuri, iar oamenii începură să iasă de pe alei şi pe la uşi, însă nimeni nu încercă să-l ajute.

Degeţel şi Garda Oraşului îl găsiră zăcând în stradă, ţinându-l pe Jory în braţe.

Mantiile aurii găsiseră pe undeva o litieră, însă drumul înapoi până la castel se dovedi o agonie înceţoşată, iar Ned îşi pierdu cunoştinţa de mai multe ori. Îşi aminti că văzuse Fortăreaţa Roşie înălţându-se în faţă, în lumina cenuşie a zorilor. Ploaia întunecase piatra de un roz-deschis, transformând-o într-o masă masivă de culoarea sângelui.

Marele Maester Pycelle se apleca deasupra lui, cu o cupă în mână, şoptind:

— Bea asta, lordul meu. Lapte de mac, pentru dureri.

Îşi amintea că înghiţise, iar Pycelle spunea cuiva să încălzească vinul până ce dădea în clocot şi să-i aducă mătase curată, iar asta era tot ce-şi mai amintea.