Urzeala tronurilor

CATELYN

Dintre toate încăperile din Marea Cetate Winterfell, camerele de culcare ale lui Catelyn erau cele mai călduroase. Rareori trebuia să aprindă focul. Castelul fusese construit deasupra unor izvoare termale şi apele fierbinţi curgeau prin pereţi şi încăperi precum sângele prin trupul unui om, gonind răceala din sălile de piatră, umplând!grădinile de sticlă cu o căldură umedă, ferind pământul de îngheţ. Bazine deschise abureau ziua şi noaptea în zeci de curţi mici. Nu era mare lucru vara, însă iarna era diferenţa dintre viaţă şi moarte.

Baia lui Catelyn era întotdeauna fierbinte şi aburindă, iar pereţii calzi la atingere. Căldura îi amintea de Riverrun, de zilele cu soare, cu Lysa şi Edmure, însă Ned nu putea suporta fierbinţeala. Familia Stark era făcută pentru frig, îi spunea el, iar ea râdea şi-i răspundea că în acest caz şi-au construit castelul într-un loc nepotrivit.

Aşa că, după ce terminaseră, Ned ieşise din aşternut şi coborâse din patul ei, aşa cum mai făcuse de o mie de ori înainte. Traversă încăperea, trase draperiile grele şi deschise ferestrele înalte şi înguste, una câte una, lăsând în interior aerul nopţii.

Vântul se învârtejea în jurul lui pe când stătea cu faţa în beznă, despuiat şi cu mâinile goale. Catelyn îşi trase blănurile spre bărbie şi-l privi. Părea, cumva, mai mic şi mai vulnerabil, la fel ca tânărul cu care se căsătorise în templul de la Riverrun, cu cincisprezece ani înainte. Încă o mai dureau şalele de la graba cu care făcuseră dragoste. Era o durere plăcută. Îi putea simţi sămânţa înlăuntrul ei. Se rugă să meargă totul repede acolo. Trecuseră trei ani de la naşterea lui Rickon. Nu era prea bătrână. I-ar mai fi putut dărui încă un fiu.

— Îl voi refuza, spuse Ned întorcându-se spre ea. Avea ochii încercănaţi, iar glasul plin de îndoială.

Catelyn se ridică în pat.

— Nu poţi. Nu poţi face asta.

— Obligaţiile mele sunt aici, în nord. Nu am nici o dorinţă de a fi Mâna lui Robert.

— Nu va înţelege asta. E rege acum, iar regii nu sunt ca şi ceilalţi oameni. Dacă refuzi să-l serveşti, se va întreba de ce, iar mai devreme sau mai târziu va bănui că i te opui. Nu poţi vedea pericolul care ne paşte?

Ned scutură din cap, refuzând să creadă asta.

— Robert nu mă va atinge niciodată, nici pe ai mei. Eram mai apropiaţi decât fraţii. Mă iubeşte. Dacă-l refuz, va urla şi va blestema şi va face tămbălău, dar într-o săptămână vom râde împreună din cauza asta. Îl cunosc!

— Îl cunoşteai, spuse ea. Regele este acum un străin pentru tine. Catelyn îşi aminti de lupul străvechi zăcând mort în zăpadă, cu cornul de cerb rupt, înfipt adânc în gâtlej. Trebuia să-i deschidă ochii şi lui. Mândria este totul pentru un rege, stăpânul meu. Robert a străbătut tot drumul ca să te vadă, să-ţi aducă mari onoruri, nu i le poţi arunca în faţă.

— Onoruri? râse Ned cu amărăciune.

— În ochii lui, da.

— Iar în ai tăi?

— Şi în ai mei, se aprinse ea mânioasă acum. De ce nu putea vedea? îşi oferă propriul fiu pentru căsătoria cu fiica noastră, cum altcumva ai putea numi asta? Sansa ar putea deveni într-o zi regină. Fii ei ar putea domni de la Zid până la munţii Dorne. Ce poate fi rău în asta?

— Pe toţi zeii, Catelyn, Sansa are numai unsprezece ani, spuse Ned. Iar Jeffrey… Jeffrey este…

Termină ea în locul său:

— …e prinţ moştenitor şi urmaş la Tronul de Fier. Iar eu aveam numai doisprezece ani când tatăl meu m-a promis fratelui tău, Brandon.

Amintirea aduse un gust amar în gura lui Ned.

— Brandon. Da. Brandon ar şti ce-i de făcut. Întotdeauna a ştiut. Totul era pregătit pentru Brandon. Tu, Winterfell, totul. A fost să fie Mâna Regelui şi tatăl reginelor. Nu am cerut niciodată să mi se ofere mie cupa asta.

— Poate că nu, rosti Catelyn, însă Brandon e mort, iar cupa ţi-a fost înmânată ţie şi trebuie să bei din ea, fie că vrei, fie că nu.

Ned se duse de lângă ea, înapoi spre noapte. Privi în beznă, uitându-se la lună şi la stele, sau poate spre santinelele de pe ziduri.

Catelyn se înduioşa, simţindu-i suferinţa. Eddard Stark se căsătorise cu ea în palatul lui Brandon, aşa cum cerea obiceiul, însă umbra fratelui său mort încă mai zăcea între ei, ca şi altele — umbra femeii pe care nu o dezvăluia, femeia care-i născuse fiul bastard.

Era pe cale să se ducă la el, când cineva bătu la uşa camerei, tare şi pe neaşteptate. Ned se întoarse, încruntat.

— Ce este?

Glasul lui Desmond răzbătu prin uşă.

— Stăpâne, Maester Luwin e afară şi vă imploră să-i acordaţi o audienţă urgentă.

— I-ai spus că am lăsat ordin să nu fiu deranjat?

— Da, stăpâne. Insistă.

— Prea bine, atunci trimite-l aici.

Ned se îndreptă spre dulapul de haine şi se îmbrăcă într-o robă grea. Catelyn îşi dădu, brusc, seama cât de frig se făcuse. Se ridică în pat şi-şi trase blănurile până la bărbie.

— Poate că ar trebui să închidem ferestrele, sugeră ea. Ned dădu absent din cap. Maester Luwin fu poftit înăuntru. Era un bărbat cenuşiu, mic de statură. Ochii-i erau tot cenuşii, ageri, şi vedeau multe. Părul îi era cenuşiu, cât îi mai lăsase vârsta pe cap. Roba sa era de lână gri, tivită cu blană albă — culorile Casei Stark. Mânecile largi aveau buzunare ascunse în interior. Luwin avea întotdeauna lucruri dosite în acele mâneci şi scotea la iveală altele: cărţi, mesaje, obiecte ciudate, jucării pentru copii. Catelyn era surprinsă să vadă că Maester Luwin mai putea ridica mâinile cu toate acele lucruri din mâneci.

Maester aşteptă până ce uşa se închise în urma sa înainte să înceapă să vorbească.

— Stăpâne, îi spuse el lui Ned, iertaţi-mă că vă tulbur odihna. A fost lăsat un mesaj.

Ned privi iritat.

— A fost lăsat? De cine? A venit vreun călăreţ? Nu mi s-a spus nimic.

— Nu a fost nici un călăreţ, stăpâne. Numai o cutie de lemn sculptat, lăsată pe masa din postul meu de observaţie, în timpul cât aţipisem. Slujitorii mei nu au văzut pe nimeni, dar trebuie că a fost adus de cineva din suita regelui. Nu am mai avut alţi vizitatori din sud.

— O cutie de lemn, spui? zise Catelyn.

— Înăuntru erau nişte lentile noi, fine, pentru observator, din Myr, după cum se pare. Şlefuitorii de lentile din Myr sunt fără seamăn.

Ned se încruntă. Avea foarte puţină răbdare pentru astfel de lucruri, Catelyn ştia asta.

— A, lentile, spuse el. Ce are asta de-a face cu mine?

— Mi-am pus aceeaşi întrebare, răspunse Maester Luwin; Este limpede că aici este mai mult decât pare.

Catelyn se zgribuli sub blănurile grele.

— O lentilă este un instrument care ne ajută să vedem.

— Într-adevăr, aşa este. Îşi trecu degetul peste colierul ordinului său, un lanţ greu purtat strâns în jurul gâtului, fiecare verigă fiind confecţionată dintr-un alt metal. Catelyn putea simţi spaima cuibărindu-se din nou în ea.

— Ce vor ei să ne facă să vedem mai limpede?

— Asta m-am întrebat şi eu. Maester Luwin extrase din mânecă un sul de hârtie rulat strâns. Am găsit adevăratul mesaj ascuns sub fundul fals, când am desfăcut cutia în care fuseseră lăsate lentilele, dar nu este ceva ce trebuia să văd eu.

Ned întinse mâna.

— Atunci dă-mi-l.

Luwin nici nu se clinti.

— Iertare, stăpâne, dar mesajul nu este nici pentru dumneavoastră. Este pentru Lady Catelyn şi numai pentru ea. Mă pot apropia?

Catelyn dădu din cap, neîndrăznind să vorbească. Maester puse hârtia pe masa de lângă pat. Era sigilată cu picătură de ceară albastră. Luwin se înclină şi dădu să se retragă.

— Stai, îi porunci Ned. Vocea sa era gravă. O privi pe Catelyn. Ce-i asta? Doamna mea, dar tremuri.

— Mi-e teamă, admise ea. Se întinse şi luă scrisoarea cu mâinile tremurânde. Blănurile căzură de pe goliciunea ei, uitate. În ceara albastră era sigiliul cu luna şi şoimul al Casei Arryn. E de la Lysa. Catelyn se uită spre soţul ei. Nu ne va aduce bucurie, îi spuse ea. În mesaj este durere, Ned, pot s-o simt.

Ned se încruntă şi se înnegura la faţă.

— Deschide-o.

Catelyn rupse sigiliul. Ochii ei parcurseră cuvintele. Prima dată, înţelesul lor îi scăpă. Apoi îşi aminti.

— Lysa n-a vrut să rişte nimic. Când eram fetiţe, aveam un limbaj al nostru, ea şi cu mine.

— Poţi să citeşti?

— Da.

— Atunci spune-ne şi nouă.

— Poate că ar trebui să mă retrag, zise Maester Luwin.

Nu, rosti Catelyn. Avem nevoie de sfatul tău. Azvârli blănurile şi coborî din pat. Pe pielea ei goală, aerul nopţii se simţea rece ca un mormânt.

Maester Luwin îşi feri ochii. Chiar şi Ned păru şocat.

— Ce faci? întrebă el.

— Aprind un foc, îi răspunse Catelyn. Găsi un veşmânt şi se înfăşură în el, apoi îngenunche în faţa vetrei reci.

— Maester Luwin…, începu Ned.

— Maester Luwin m-a ajutat să aduc pe lume toţi copiii, zise Catelyn. Nu avem vreme pentru false pudori. Strecură hârtia în văpaie şi puse vreascurile mai mari deasupra ei.

Ned traversă încăperea şi o apucă de braţ, ridicând-o în picioare. O ţinu aşa, cu faţa la o palmă de a lui.

— Doamna mea, spune-mi! Ce era în mesajul acela?

Catelyn se încorda sub strânsoarea lui.

— Un avertisment, zise ea şoptit. Dacă avem înţelepciunea de a-l asculta.

Ochii lui îi cercetară faţa.

— Continuă.

— Lysa spune că Jon Arryn a fost ucis.

Degetele lui se încleştară pe braţul ei.

— De cine?

— De Lannisteri, răspunse ea. Regina. Ned îi dădu drumul la mână. Pe pielea ei rămăseseră urme roşietice, adânci.

— Zei, murmură el cu vocea răguşită. Sora ta este bolnavă de durere. Nu ştie ce spune.

— Ştie, zise Catelyn. Lysa este impulsivă, da, însă mesajul a fost pregătit cu grijă, foarte isteţ ascuns. Ştia că însemna moartea dacă scrisoarea ar fi căzut în alte mâini. Ca să rişte atât de mult, trebuie să fi avut mai mult decât simple bănuieli. Catelyn privi spre soţul ei. Acum, cu adevărat, nu mai avem de ales. Trebuie să fii Mâna lui Robert. Trebuie să te duci în sud cu el şi să afli adevărul.

Îşi dădu seama dintr-odată că Ned ajunsese la o altă concluzie.

— Singurele adevăruri pe care le ştiu sunt aici. Sudul este un cuib de vipere pe care aş face mai bine să-l evit.

Luwin trase de colierul lui, acolo unde se freca de pielea moale a gâtului.

— Mâna Regelui are mari puteri, stăpâne. Puterea de a afla adevărul asupra morţii Lordului Arryn, de a-i aduce pe ucigaşi în faţa justiţiei regelui. Puterea de a o proteja pe Lady Arryn şi pe fiul ei, dacă lucrurile cele mai rele se adeveresc.

Ned privi neajutorat în jurul lui. Inima lui Catelyn era alături de el, însă ea ştia că nu-l putea lua în braţe chiar atunci. În primul rând, victoria trebuia câştigată, de dragul copiilor.

— Spui că-l iubeşti pe Robert ca pe un frate. Ţi-ai lăsa fratele înconjurat de Lannisteri?

— Lua-v-ar Ceilalţi pe amândoi, murmură Ned sumbru.

Le întoarse spatele şi se duse la fereastră. Ea nu spuse nici un cuvânt, şi nici Luwin. Aşteptară tăcuţi, în timp ce Eddard Stark rosti un rămas-bun tăcut către casa pe care o iubea. Când, în cele din urmă, se întoarse de la fereastră, glasul său era obosit şi încărcat de melancolie, iar în colţul ochilor licărea o spuzeală de lacrimi.

— Tatăl meu a mers în sud, o dată, pentru a răspunde chemării unui rege. Nu s-a mai întors niciodată acasă.

— Au fost alte vremuri, zise Maester Luwin. Un alt rege.

— Da, făcu Ned trist. Se aşeză pe scaunul de lângă vatră. Catelyn, tu vei rămâne aici, în Winterfell.

Cuvintele lui îi străpunseră inima ca un sloi îngheţat.

— Nu, spuse ea, dintr-odată înspăimântată.

Nu cumva prin asta o pedepsea? Să nu-i mai vadă niciodată chipul, nici să-i simtă braţele cuprinzând-o?

— Da, rosti Ned, cu un ton care nu admitea nici o replică. Tu trebuie să domneşti în nord în locul meu, în vreme ce eu mă ocup de treburile lui Robert. Trebuie să fie întotdeauna un Stark la Winterfell. Robb are paisprezece ani. Foarte curând, va fi un bărbat în toată firea. Trebuie să înveţe să conducă şi eu nu voi fi aici să-l învăţ. Adu-l în consiliile tale. Trebuie să fie pregătit când va veni vremea.

— Cu voia zeilor, nu pentru mulţi ani, murmură Maester Luwin.

— Maester Luwin, mă încred în tine ca în cineva din sângele meu. Dă-i sfatul tău soaţei mele în toate, lucruri mici sau mari. Învaţă-l pe fiul meu ceea ce trebuie să ştie: Vine iarna.

Maester Luwin dădu din cap cu gravitate. Apoi se aş* temu tăcerea, până ce Catelyn găsi curajul de a pune întrebarea de al cărei răspuns se temea cel mai mult.

— Şi cum rămâne cu ceilalţi copii?

Ned se ridică şi o luă în braţe şi-i lipi faţa de a lui.

— Rickon este foarte mic, rosti el blând. Ar trebui să rămână cu tine aici, şi cu Robb. Pe ceilalţi îi iau cu mine.

— Nu pot îndura asta, spuse Catelyn tremurând.

— Trebuie, rosti el. Sansa trebuie să se mărite cu Jeffrey, asta este acum limpede, nu mai trebuie să le dăm motive de bănuială privind devotamentul nostru. Şi trece vremea, iar Arya trebuie să deprindă manierele de la o curte din sud. În câţiva ani va fi şi ea de vârsta măritişului. Sansa va străluci în sud, se gândi Catelyn, iar Arya avea nevoie de rafinament. Cu greu, îi putea lăsa pe toţi să plece din inima ei. Dar nu şi pe Bran. Niciodată pe Bran.

— Da, spuse ea, însă te rog, Ned, pentru dragostea pe care mi-o porţi, lasă-l pe Bran să rămână aici, la Winterfell. Are numai şapte ani.

— Eu aveam opt când tatăl meu m-a trimis să fiu crescut la Eyrie, răspunse Ned. Ser Rodrik îmi spune că între Robb şi Prinţul Jeffrey este o hâră. Asta nu-i deloc sănătos. Bran ar putea micşora distanţa dintre ei. Este un băiat dulce, râde repede, e uşor de îndrăgit. Lasă-l să crească împreună cu tinerii prinţi, lasă-l să devină prietenul lor, aşa cum Robert a devenit al meu. Casa noastră va fi mai sigură aşa.

Avea dreptate, iar Catelyn ştia asta. Dar nu făcea durerea mai uşor de îndurat. Îi va pierde pe toţi patru atunci: Ned, amândouă fetele şi pe dragul ei Bran, iar micul Rickon va singurul care-i va rămâne. Deja se simţea singură. Winterfell era un tărâm atât de întins.

— Atunci ţine-l departe de ziduri, spuse ea curajoasă. Ştii cât de mult îi place lui Bran să se caţere.

Ned sărută lacrimile din ochii ei înainte să înceapă să curgă.

— Îţi mulţumesc, doamna mea, şopti el. Este greu, ştiu.

— Şi cum rămâne cu Jon Snow, stăpâne? întrebă Maester Luwin.

Catelyn se încorda la auzul numelui. Ned îi simţi furia şi se desprinse de ea.

Mulţi bărbaţi aveau bastarzi. Catelyn se obişnuise cu asta. Nu fusese deloc surprinsă, în primul an al căsătoriei lor, să afle că Ned era tatăl unui copil făcut cu vreo fată găsită la întâmplare în timpul unei campanii. El avea nevoile unui bărbat, la urma urmei, şi petrecuseră un an departe unul de celălalt, Ned plecat la luptă în sud, în vreme ce ea rămăsese în siguranţă în castelul tatălui său, la Riverrun. Gândurile sale se îndreptau mai mult spre Robb, bebeluşul de la sânul ei, decât spre soţul pe care abia dacă-l cunoştea. N-avea decât să-şi găsească orice mângâiere ar fi putut găsi, între două lupte. Iar dacă sămânţa lui prindea viaţă, ea se aştepta ca el să vegheze asupra trebuinţelor copilului. A făcut chiar mai mult decât atât. Cei din neamul Stark nu erau ca toţi ceilalţi bărbaţi. Ned şi-a adus bastardul cu el acasă şi i-a spus „fiu”, ca să vadă asta întregul nord. Când, în cele din urmă, războaiele s-au terminat, iar Catelyn s-a dus la Winterfell, Jon şi dădaca lui se instalaseră deja acolo.

Asta era o rană adâncă. Ned nu vorbea despre mama copilului, nici măcar un cuvânt, însă un castel nu avea secrete, iar Catelyn le auzise pe servitoarele sale repetând istorisiri pe care le auziseră din gura soţilor lor soldaţi. Şuşoteau despre Ser Arthur Dayne, Sabia Dimineţii, cel mai năprasnic dintre cei şapte cavaleri din Garda Regelui Aerys, şi despre felul în care tânărul lor stăpân îl doborâse într-o singură luptă. Şi mai spuneau cum, după aceea, Ned dusese sabia lui Ser Arthur frumoasei şi tinerei surori care-l aştepta într-uri castel numit Starfall, pe ţărmul Mării de Vară. Lady Ashara Dayne era înaltă şi blondă, cu ochi violeţi. Ei îi trebuiseră două săptămâni ca să-şi facă curaj, dar, pe când erau în pat, într-o noapte, Catelyn îşi întrebase soţul asupra adevărului despre toate astea; îl întrebase direct.

A fost singura dată în toţi aceşti ani când Ned o înspăimântase.

— Să nu mă întrebi niciodată despre Jon, spusese el cu o răceală de gheaţă. Este sânge din sângele meu şi asta este tot ce trebuie să ştii. Iar acum îmi vei spune de undeai auzit acest nume, doamna mea.

Jurase să i se supună lui, aşa că-i spusese; iar din acea zi, şuşotelile încetaseră şi numele Ashara Dayne nu mai fu niciodată pomenit la Winterfell.

Indiferent cine fusese mama lui Jon, Ned trebuie că o iubise cu pasiune, pentru că nimic din ce-ar fi putut spune Catelyn nu l-ar fi convins să-l trimită departe pe băiat. Era singurul lucru pentru care nu-l putea ierta. Ajunsese să-şi iubească soţul din toată inima, dar nu regăsise aceeaşi intensitate în dragostea ei pentru Jon. Ar fi putut să ignore zeci de bastarzi de dragul lui Ned, atât timp cât erau departe. Jon nu fusese niciodată departe şi, pe măsură ce creştea, semăna tot mai mult cu Ned, mai mult decât oricare dintre fiii adevăraţi pe care-i adusese ea pe lume. Cumva, asta a înrăutăţit lucrurile.

— Jon trebuie să plece, spuse ea acum.

— El şi Robb sunt apropiaţi, răspunse Ned. Sperasem că…

Nu poate să rămână aici, zise Catelyn, tăindu-i vorba. Este fiul tău, nu al meu. Nu-l vreau aici.

Era o afirmaţie grea, ştia, dar nu mai puţin adevărată. Ned nu i-ar fi făcut băiatului nici un bine lăsându-l aici, la Winterfell. Căutătura pe care i-o aruncă Ned era teribil de îndurerată.

— Ştii că nu pot să-l iau cu mine în sud. Nu va fi loc pentru el la curte. Un băiat cu numele de bastard — ştii ce vor spune despre el. Va fi respins.

Catelyn îşi împietri inima împotriva rugăciunii mute din ochii soţului ei.

— Se spune că prietenul tău, Robert, are el însuşi zeci de bastarzi…

— Şi nici unul dintre ei nu a văzut măcar curtea! izbucni Ned. Femeia Lannister a avut grijă de asta. Cum poţi fi atât de insensibilă şi crudă, Catelyn? E doar un băiat. El…

Furia îl copleşise. Ar fi putut spune mai multe şi mai rele, dar Maester Luwin interveni:

— Ni se oferă o altă soluţie. Fratele dumneavoastră, Benjen, m-a căutat pentru Jon în urmă cu câteva zile. Se pare că băiatul aspiră la negru.

Ned îl privi zguduit.

— A cerut să intre în Rondul de Noapte? Catelyn nu spuse, nimic. Să-l lase pe Ned să rumege astea în mintea lui; vocea ei nu era deloc binevenită acum. Însă l-ar fi sărutat bucuroasă pe Maester. Soluţia lui era una perfectă. Benjen Stark era un Frate Jurat. Jon i-ar fi ca un fiu, copilul pe care nu-l va avea niciodată. Iar cu timpul, băiatul va depune şi el jurământul. Nu va avea nici el fii care, într-o bună zi, să-i înfrunte pe nepoţii lui Catelyn pentru Winterfell. Maester Luwin glăsui:

— Serviciul la Zid înseamnă o mare onoare, stăpâne.

— Şi chiar un bastard se poate ridica în Rondul de Noapte, reflectă Ned. Dar vocea lui era încă abătută. Jon este atât de tânăr. Dacă ar fi cerut asta ca bărbat în putere, ar fi fost ceva, însă ca băiat de paisprezece ani…

— Este un sacrificiu greu, se învoi Maester Luwin. Dar sunt vremuri grele, stăpâne. Calea sa nu este mai crudă decât a dumneavoastră sau a doamnei.

Catelyn se gândi la cei trei copii pe care trebuia să-i piardă. Nu era uşor să păstreze tăcerea. Ned plecă de lângă ei pentru a privi pe fereastră, chipul său prelung rămânând tăcut şi gânditor. În cele din urmă oftă şi se întoarse spre ei.

— Foarte bine. Cred că aşa este cel mai bine. Voi vorbi cu Ben.

— Când îi vom spune şi lui Jon?

— Când va fi cazul. Trebuie făcute pregătiri. Vor trece două săptămâni până să fim gata de plecare. Mai degrabă l-aş lăsa pe Jon să se bucure de aceste ultime zile. Vara se va termina curând, copilăria la fel. Când va veni vremea, am să-i spun chiar eu.