Urzeala tronurilor

BRAN

Cădea o ninsoare uşoară. Bran putea simţi fulgii pe faţa sa, topindu-se când îi atingeau pielea precum cea mai fină ploaie. Se înălţă pe spinarea calului său, privind cum grilajul de fier era ridicat. Încerca să rămână calm, deşi inima i se zbătea în piept.

— Eşti gata? îl întrebă Robb.

Bran dădu din cap, încercând să nu-şi arate frica. Nu mai ieşise din Winterfell de când căzuse, însă era hotărât să călărească acum la fel de mândru ca orice cavaler.

— Atunci, să-i dăm drumul. Robb dădu pinteni armăsarului său alb-cenuşiu, iar calul trecu pe sub grilajul de fier.

— Du-te, îi şopti Bran iepei sale.

O atinse uşor pe gât, iar mica mânză castanie o luă înainte. Bran îi dăduse numele Dansatoarea. Avea doi ani şi Joseth spunea că era mai deşteaptă decât orice alt cal. O dresaseră special, să răspundă la frâu, la voce şi atingere. Până acum, Bran nu călărise cu ea decât prin curte. Prima dată, Joseth şi Hodor o conduseseră de dârlogi, în vreme ce Bran stătea pe spinarea ei, în şaua mare, pe care i-o concepuse Pezevenghiul, dar în ultimele două săptămâni o călărise singur, mergând la trap în cerc şi tot în cerc, prinzând curaj cu fiecare tur făcut.

Trecură pe sub postul de gardă de la poartă, dincolo de zidurile exterioare. Vară şi Vântul Cenuşiu veneau sărind pe lângă ei, adulmecând. Foarte aproape călărea Theon Greyjoy, cu arcul său lung şi cu o tolbă de săgeţi cu vârful lat; avea de gând să doboare o căprioară, le spusese. Era urmat de patru oameni din gardă, cu cămăşi de zale şi coifuri, şi de Joseth, un grăjdar slab ca un ţâr, pe care Robb îl numise îngrijitor peste cai câtă vreme ce Hodor lipsea. Maester Luwin încheia coloana, călărind pe un măgar. Lui Bran i-ar fi plăcut mai mult dacă el şi Robb ar fi plecat singuri, numai ei doi, însă Hal Mollen nici nu voise să audă de aşa ceva, iar Maester Luwin îl susţinuse. Dacă Bran cădea de pe cal sau se rănea, maesterul era hotărât să fie pe aproape.

Dincolo de castel se întindea o piaţă, dar tarabele sale de lemn erau goale acum. Trecură pe străzile mocirloase ale satului, dincolo de şirurile de case mici, din bârne şi piatră neşlefuită. Mai puţin de una din cinci era locuită, fuioare subţiri de fum se învârtejeau din coşurile lor. Restul caselor se umpleau una câte una, pe măsură ce se făcea mai frig. Când cădea zăpada şi vânturile îngheţate se rostogoleau urlând dinspre nord, zicea Bătrâna Nan, ţăranii îşi părăseau câmpurile lor îngheţate şi avanposturile îndepărtate, îşi încărcau căruţele, şi cătunul de iarnă revenea la viaţă. Bran nu mai văzuse asta niciodată, însă Maester Luwin spunea că ziua se apropia tot mai mult. Sfârşitul verii îndelungate bătea la uşă. Venea iarna.

Câţiva săteni se uitară neliniştiţi spre lupii străvechi când trecură călăreţii, iar unul dintre bărbaţi lăsă lemnele pe care le căra şi dispăru în grabă, cu teamă, însă majoritatea oamenilor din cătun se obişnuiseră cu prezenţa lor. Se lăsară într-un genunchi când dădură cu ochii de băieţi, iar Robb îl salută pe fiecare cu o înclinare regească din cap.

Cum picioarele sale nu puteau să se strângă, mişcarea legănată a calului îl făcu pe Bran să stea nesigur în primele momente, însă şaua sa uriaşă, cu capătul gros şi speteaza ridicată, îl ţinea confortabil, iar curelele de pe piept şi coapse nu-l lăsau să cadă. După o vreme, ritmul mişcării începu să i se pară aproape natural. Teama i se risipi, iar pe faţa sa se deschise un zâmbet neîncrezător.

Două fete care serveau la mese stăteau sub firma Buşteanului Fumegând, berăria locală. Când Theon Greyjoy le strigă, cea mai tânără se înroşi şi-şi acoperi faţa. Theon îşi îmboldi calul ca să ajungă lângă Robb.

— Scumpă Kyra, zise el râzând. Se foieşte ca o nevăstuică în pat, dar spune-i un cuvânt pe stradă şi se înroşeşte toată, ca o fată mare. Ţi-am povestit vreodată de noaptea în care ea şi Bessa…

— Nu acum, când poate auzi şi fratele meu, Theon, îl preveni Robb, aruncând o privire spre Bran.

Bran se uită în altă parte, prefăcându-se că nu auzise nimic, însă putea simţi ochii lui Greyjoy aţintiţi asupra sa. Fără îndoială că zâmbea. Zâmbea foarte mult, de parcă lumea ar fi fost o glumă secretă, pe care numai el era destul de isteţ ca s-o priceapă. Robb părea să-l admire pe Theon şi-i plăcea compania lui, însă Bran nu fusese niciodată încântat de păzitorul tatălui său. Robb se apropie.

— Te descurci bine, Bran.

— Vreau să merg mai repede, răspunse el. Robb zâmbi.

— După cum ţi-e voia.

Îşi îmboldi armăsarul la trap. Lupii goniră după el. Bran pocni tare din frâie, iar Dansatoarea mări pasul. Auzi strigătul lui Greyjoy şi tropotul de copite din urma sa. Mantia i se ridică pe lângă el, fluturând în vânt, iar zăpada părea că e azvârlită în faţă. Robb era la o distanţă bună înaintea lui, uitându-se din când în când peste umăr, să fie sigur că Bran şi ceilalţi îl urmau. Plesni din nou din frâie. Uşoară ca mătasea, Dansatoarea intră în galop. Distanţa se micşoră. Când îl ajunse pe Robb, la marginea pădurii, la trei kilometri depărtare de cătunul de iarnă, îi lăsaseră pe ceilalţi mult în urmă.

— Pot să călăresc! strigă Bran, râzând. Se simţise aproape la fel de bine ca în zbor.

— M-aş lua la întrecere cu tine, dar mă tem că ai să câştigi.

Tonul lui Robb era destins şi glumeţ; totuşi Bran putea spune că era ceva ce-l tulbura pe fratele său, dincolo de zâmbetul lui.

— Nu vreau să mă iau la întrecere. Bran se uită în jurul lui, căutând lupii străvechi. Amândoi dispăruseră în pădure. L-ai auzit pe Vară urlând noaptea trecută?

— Şi Vântul Cenuşiu a fost neliniştit, zise Robb. Părul său roşcat crescuse lăţos şi ciufulit, iar o şuviţă roşiatică îi atârna până la falcă, făcându-l să arate mai bătrân decât cei cincisprezece ani ai lui. Uneori, cred că ştiu anumite lucruri… simt anumite lucruri… Nici nu ştiu cât pot să-ţi spun, Bran. Aş vrea să fii mai mare.

— Am opt ani acum! zise el. Opt nu este cu mult mai puţin decât cincisprezece, şi sunt moştenitor al Winterfellului, după tine.

— Aşa este. Robb părea întristat, ba chiar şi puţin speriat. Bran, trebuie să-ţi spun ceva. A venit o pasăre noaptea trecută. De la Debarcaderul Regelui. Maester Luwin m-a trezit.

Bran simţi o sfârşeală bruscă. Aripi negre, cuvinte întunecate, spunea întotdeauna Bătrâna Nan, iar în ceea ce privea cuvintele, corbii dovediseră adevărul proverbului. După ce Robb îi răspunsese Lordului Comandant al Rondului de Noapte, pasărea venită înapoi adusese vestea că unchiul Benjen tot nu era de găsit. Apoi sosise un mesaj din Eyrie, de la mama, însă nici acesta nu adusese veşti bune. Nu spunea când avea de gând să revină acasă, ci numai că îl luase prizonier pe Pezevenghi. Lui Bran îi plăcuse puţin de omuleţ, totuşi numele Lannister îi trimitea fiori reci pe şira spinării. Era ceva cu Lannisterii, ceva ce ar fi trebuit să-şi amintească, însă când încerca să se gândească la asta, îl lua ameţeala şi stomacul i se strângea, devenind tare ca piatra. Robb petrecuse mare parte din ziua aceea încuiat în spatele uşilor, împreună cu Maester Luwin, Theon Greyjoy şi Hallis Mollen. După aceea, fuseseră trimişi călăreţi, pe armăsari iuţi, cu poruncile lui Robb spre nord. Bran auzise vorbindu-se de Şanţul Cailin, vechiul avanpost pe care-l construiseră Primii Oameni, pe vârful Gâtului. Nimeni nu-i spunea ce se întâmplă, dar ştia că nu era bine.

Iar acum, un alt corb, un nou mesaj. Bran se agăţă de o speranţă.

— Pasărea era de la mama? Vine acasă?

— Mesajul era de la Alyn, de la Debarcaderul Regelui. Jory Cassel e mort. La fel şi Wyl şi Heward. Ucişi de Regicid. Robb îşi ridică faţa spre ninsoare, iar fulgii i se topiră pe obraji. Zeii să-i odihnească.

Bran nu ştia ce să spună. Se simţea de parcă ar fi fost lovit. Jory fusese căpitanul gărzii la Winterfell încă dinainte de a se fi născut el.

— L-au ucis pe Jory? îşi amintea momentele când Jory îl fugărise peste tot, pe acoperişuri. Îl putea vedea mergând prin curte în cămaşa de zale şi platoşă, sau stând la locul său obişnuit, pe banca din Sala Mare, glumind în timp ce mânca. De ce ar fi vrut cineva să-l ucidă pe Jory?

Robb clătină din cap, cu durerea clar oglindită în ochi.

— Nu ştiu şi… Bran, ăsta nu-i lucrul cel mai rău. Tata a fost prins sub calul lui căzut în timpul luptei. Alyn spune că piciorul i-a fost zdrobit şi… Maester Pycelle i-a dat lapte de mac, dar nu sunt singuri când… când… Tropotul cailor îl făcu să privească pe drum, spre locul în care goneau Theon şi ceilalţi. Ei, îşi va reveni, încheie el. Îşi puse mâna pe mânerul sabiei şi aborda un ton solemn: Bran, îţi promit, indiferent ce se va întâmpla, nu voi lăsa fapta asta nepedepsită.

Ceva din tonul său îl făcu pe Bran şi mai temător.

— Ce o să faci? întrebă el, când Theon îşi struni calul lângă ei.

— Theon crede că ar trebui să ridic flamurile, zise Robb.

— Sânge pentru sânge.

Pentru prima dată, Greyjoy nu mai zâmbea. Faţa sa suptă, întunecată, avea o expresie flămândă, iar peste ochi îi căzuse părul negru.

— Numai lorzii pot ridica flamurile, zise Bran, în timp ce ninsoarea cădea peste tot în jur.

— Dacă tatăl tău moare, rosti Theon, Robb va fi Lord de Winterfell.

— Nu va muri! strigă Bran. Robb îi luă mâna.

— Nu va muri, spuse el calm. Totuşi… onoarea întregului nord se află în mâinile mele acum. Când tatăl nostru şi-a luat rămas-bun de la noi, mi-a spus să fiu tare, pentru tine şi pentru Rickon. Sunt aproape un bărbat în putere, Bran.

El se înfiora.

— Aş vrea să se fi întors mama, spuse el pe un ton jalnic. Se uită împrejur după Maester Luwin; măgarul lui era vizibil la mare distanţă, urcând la trap o creastă. Şi Maester Luwin zice să ridici flamurile?

— Maester este un bătrân sfios, făcu Theon.

— Tata îi asculta întotdeauna sfaturile, îi aminti Bran fratelui său. Şi mama.

— Le ascult şi eu, insistă Robb. Ascult pe toată lumea.

Bucuria pe care o simţise Bran călărind dispăruse, topită precum fulgii de zăpadă pe faţa lui. Nu cu mult timp în urmă, gândul că Robb ar putea ridica flamurile şi că s-ar fi putut duce la război l-ar fi umplut de entuziasm, dar acum simţea doar oroare.

— Ne putem întoarce acum? întrebă el. Mi-e frig. Robb aruncă o privire în jur.

— Trebuie să găsim lupii. Mai poţi să rabzi puţin?

— Pot să merg la fel de mult ca tine.

Maester Luwin îl avertizase să nu lungească deplasarea, de teama rosăturilor provocate de şa, însă Bran n-ar fi recunoscut o slăbiciune în faţa fratelui său. Era deja sătul de modul în care se agitau toţi în jurul lui şi-l întrebau mereu cum se simţea.

— Atunci, să-i vânăm pe vânători, zise Robb.

Unul lângă celălalt, îşi îmboldiră caii dincolo de drumul regelui şi se avântară în Pădurea Lupului. Theon li se aşeză în spate şi-i urmă, vorbind şi glumind cu soldaţii din gardă.

Era bine sub copaci. Bran o strunea pe Dansatoare la mers, ţinându-i frâiele uşor şi privind de jur împrejur pe măsură ce înaintau. Cunoştea pădurea, dar zăcuse atât timp ţintuit la Winterfell, încât i se părea că o vedea pentru prima dată. Nările i se umplură de mirosuri; mireasma tare şi proaspătă a acelor de pin, mirosul reavăn al frunzelor putrede, aromele de mosc sălbatic şi izul focurilor îndepărtate… Surprinse cu privirea o veveriţă neagră, mişcându-se pe crengile acoperite cu zăpadă ale unui stejar, şi se opri să studieze plasa argintie ţesută de o împărăteasă a păianjenilor.

Theon şi ceilalţi rămaseră tot mai în urmă, până ce Bran nu le mai putu auzi glasurile. Din faţă răzbătea un clipocit vag de apă vijelioasă. Se auzi din ce în ce mai tare, până când ajunseră la pârâu. Ochii începură să-l usture de lacrimi.

— Bran? întrebă Robb. Ce-i cu tine? El scutură din cap.

— Mi-am amintit ceva. Jory ne-a adus o dată aici, să pescuim păstrăvi. Tu, eu şi Jon. Îţi aminteşti?

— Îmi amintesc, zise Robb cu voce slabă, încărcată de tristeţe.

— N-am prins nimic atunci, făcu Bran, dar Jon mi-a dat mie peştii lui, pe drumul înapoi spre Winterfell. O să-l mai vedem vreodată pe Jon?

— L-am văzut pe unchiul Benjen când a venit regele în vizită, îi aminti Robb. Şi Jon ne va vizita, ai să vezi.

Pârâul curgea de la înălţime, cu apele repezi. Robb descăleca şi-şi conduse calul prin vad. În părţile cele mai adânci, apa-i ajungea până la şold. Îşi priponi calul de un copac, pe partea cealaltă, şi se aventură înapoi după Bran şi Dansatoare. Curentul făcea spume în jurul rocilor şi rădăcinilor, iar Bran putea simţi stropii de apă pe faţă în vreme ce Robb îl conducea. Asta-l făcu să zâmbească. Pentru o clipă, se simţi din nou puternic şi întreg. Se uită în sus, spre copaci, şi se visă căţărându-se pe ei, chiar în vârf, cu întreaga pădure întinzându-se sub el.

Înaintaseră mult în partea cealaltă când auziră un urlet, un vaiet prelung şi crescător, care răzbătea printre copaci ca un vânt rece. Bran îşi ridică fruntea să asculte.

— Vară, spuse el.

Nici nu vorbise bine, că un al doilea urlet se alătură primului.

— Au ucis ceva, zise Robb încălecând din nou. Mai bine mă duc şi-i aduc înapoi. Aşteaptă aici, Theon şi ceilalţi trebuie să sosească imediat.

— Vreau să merg cu tine, zise Bran.

— Îi găsesc mai repede dacă merg singur.

Robb dădu pinteni armăsarului său şi dispăru printre copaci. Odată ce plecă, pădurea păru că se strânge în jurul lui Bran. Ninsoarea cădea şi mai tare acum. Acolo unde atingea pământul se topea, însă peste tot în jurul lui, pe pietre şi rădăcini şi crengi, era o pătură subţire de alb. Pe când aştepta, îşi dădu seama cât de incomod stătea. Nu-şi mai putea simţi picioarele, care atârnau inutile în scări, însă cureaua din jurul pieptului era strânsă şi-l rodea, iar ninsoarea topită îi udase mănuşile şi-i îngheţaseră mâinile. Se întrebă ce-i întârzia atât pe Theon şi Maester Luwin, pe Joseth şi pe ceilalţi.

Când auzi foşnetul frunzelor, trase de frâu ca să o facă pe Dansatoare să se întoarcă, aşteptându-se să-şi vadă prietenii, însă bărbaţii care ieşiră pe malul pârâului îi erau necunoscuţi.

— Ziua bună, spuse el speriat. Dintr-o privire, Bran observă că nu erau nici pădurari, nici ţărani. Îşi dădu brusc seama cât de bogat era îmbrăcat. Tunica sa era nouă, din lână de un cenuşiu-închis, cu nasturi argintii, iar un ac masiv, din argint, îi ţinea pe umeri mantia tivită cu blană. Cizmele şi mănuşile erau căptuşite cu blană.

— Eşti singur, da? zise cel mai înalt dintre ei, un bărbat pleşuv, cu o faţă tăbăcită de vânt. Pierdut prin Pădurea Lupului, bietul băiat.

— Nu m-am pierdut. Lui Bran nu-i plăcea felul tn ‹ * re-l priveau străinii aceştia. Numără patru, dar câini ¡11 toarse capul, mai văzu doi în spatele său. Fratele meu .i plecat de lângă mine doar acum o clipă, iar garda mea va fi aici imediat.

— Garda ta, zici? glăsui un al doilea bărbat. O barba rară şi cenuşie îi acoperea faţa suptă. Şi ce păzesc ei, domnişorule? Acul de argint pe care-l văd pe mantia ta?

— Drăguţ, se auzi o voce de femeie.

Abia dacă arăta ca o femeie; înaltă şi subţire, cu acelaşi chip aspru ca al celorlalţi, cu părul ascuns într-un coif deschis, de forma unui castron. Suliţa pe care o ducea era din stejar negru, cu un vârf din oţel ruginit.

— Ia hai să ne uităm, zise insul masiv şi chel.

Bran îl privi neliniştit. Hainele bărbatului erau murdare, roase până ce aproape că se rupseseră în bucăţi, peticite ici şi colo cu stofă maro şi albastră sau verde-închis, decolorate până la cenuşiu, în afară de mantia care trebuie că fusese, cândva, neagră. Cel cu barba rară şi cenuşie purta şi el zdrenţe negre. Dintr-odată, Bran îşi aminti de fugarul pe care-l decapitase tatăl său în ziua în care găsiseră puii de lup; şi bărbatul acela era îmbrăcat tot în negru, iar tatăl său spusese că era un dezertor din Rondul de Noapte. Nici un bărbat nu este mai periculos, şi-l aminti pe Lordul Eddard spunând. Dezertorul ştie că viaţa sa nu mai valorează nimic dacă este prins, aşa că nu se va da în lături de la nici o crimă, indiferent cât de ticăloasă ori crudă ar fi.

— Acul, băiete, ceru uriaşul şi întinse mâna.

— Vom lua şi calul, spuse altcineva, o femeie mai scundă decât Robb, cu o faţă lată şi plată şi părul galben, lins.

Descăleca, şi încă repede. Un cuţit îi alunecă din mânecă direct în mâna ei, iar tăişul era zimţat ca un fierăstrău. ■

— Nu, replică Bran. Nu pot să…

Bărbatul masiv înşfacă frâul înainte ca Bran să se fi putut gândi să o întoarcă pe Dansatoare şi să pornească în galop.

— Ba poţi, domnişorule… şi o vei face, dacă ştii ce-i bine pentru tine.

— Stiv, uită-te, e legat de şa. Femeia înaltă arătă cu vârful suliţei. Poate că grăieşte adevărat.

— Curele, zici? întrebă Stiv. Trase un pumnal dintr-o teacă de la cingătoare. Există o cale de a rezolva şi cu curelele.

— Eşti olog? întrebă femeia scundă. , '| Bran se aprinse.

— Sunt Brandon Stark de Winterfell şi ar fi mai bine să dai drumul calului, ori o să muriţi cu toţii.

Bărbatul sfrijit, cu faţa năpădită de bărbuţa cenuşie, izbucni în râs.

— Băiatul e un Stark, într-adevăr. Numai un Stark este suficient de prost încât să ameninţe atunci când cineva mai isteţ s-ar milogi.

— Taie-i cocoşelul şi îndeasă-i-l în gură, sugeră scundaca. Asta ar trebui să-l facă să tacă.

— Eşti la fel de proastă pe cât eşti de urâtă, Hali, zise femeia înaltă. Băiatul nu valorează nimic mort, dar viu… Zeii fie blestemaţi, ia gândiţi-vă cât ar da Mance pentru a-l avea prins pe vreunul din sângele lui Benjen Stark!

— Mance fie blestemat, înjură bărbatul uriaş. Vrei să te întorci acolo, Osha? Eşti şi mai proastă. Crezi că arătărilor în alb le-ar păsa dacă ai avea un prizonier? Se întoarse înapoi spre Bran şi-i tăie cureaua din jurul coapselor. Pielea se desprinse cu un oftat.

Lovitura fusese iute şi abilă, tăind adânc. Privind în jos, Bran văzu carnea dezgolită, acolo unde lâna jambierelor fusese tăiată. Începu să-i curgă sânge. Privea cum se lăţea pata roşie, începând să se simtă ameţit, curios de detaşat, fără nici o durere, nici măcar cea mai mică senzaţie. Uriaşul mormăi surprins.

— Lasă fierul jos acum, şi-ţi promit o moarte rapidă şi fără dureri, strigă Robb.

Bran se uită în sus, animat de o speranţă disperată, şi avea toate motivele. Puterea cuvintelor era însă diminuată de felul în care glasul său ceda sub presiune. Era călare, iar hoitul însângerat al unui elan atârna în spatele calului. Ţinea sabia în mâna înmănuşată.

— Fratele, spuse bărbatul cu faţa cenuşie, ţepoasă.

— E unul tare aprig, zise batjocoritoare scundaca. Vrei să lupţi cu noi, băiete?

— Nu fii prost, flăcăule. Eşti singur contra şase. Femeia înaltă, Osha, îşi coborî suliţa. Coboară de pe cal şi aruncă sabia. Îţi vom mulţumi din suflet pentru armăsar şi pentru carne, iar tu şi fratele tău veţi putea pleca.

Robb fluieră. Se auzi un zgomot slab, de paşi uşori şi frunze ude. Tufele căzură în lături, crengile joase ale copacilor îşi cedară zăpada acumulată, iar Vântul Cenuşiu şi Vara ţâşniră din verdeaţă. Vara adulmecă în aer şi mârâi.

— Lupi, icni Hali.

— Lupi străvechi, adăugă Bran. Deşi încă nu crescuseră de-a binelea, erau la fel de mari ca oricare alt lup văzut de el până acum, însă diferenţele erau uşor de observat, dacă ştiai la ce să te uiţi. Maester Luwin şi Farlen, dresorul de câini, îl învăţaseră. Un lup străvechi avea capul mai mare şi picioarele mai lungi, proporţional cu trupul, iar nasul şi maxilarul erau mai pronunţate şi mai subţiri. Aveau ceva sumbru şi înspăimântător, cum stăteau acolo, printre fulgii de zăpadă. Urme de sânge proaspăt pătau botul Vântului Cenuşiu.

— Câini, făcu dispreţuitor uriaşul pleşuv. Totuşi, am auzit că nimic nu-i mai potrivit decât o mantie din blană de lup când e vorba să te încălzeşti noaptea. Făcu un gest scurt. Omorâţi-i!

Robb strigă: Winterfell! Şi dădu pinteni calului. Armăsarul se aruncă în jos spre mal, iar zdrenţăroşii îi tăiară calea. Un bărbat cu o secure se repezi înainte, nepăsător» Sabia lui Robb îl izbi în faţă cu un clănţănit oribil şi iscă un jet de sânge de un roşu-deschis. Bărbatul cu faţa suptă şi ţepoasă se întinse spre dârlogi, apucându-i pentru o clipită… dar Vântul Cenuşiu sări pe el, trântindu-l la pământ. Căzu cu spatele în pârâu, cu un pleoscăit şi un urlet, bătând disperat apa cu cuţitul, în timp ce capul i se scufundă. Lupul străvechi sări după el, iar apa albicioasă se coloră în roşu, acolo unde dispăruseră amândoi.

Robb şi Osha schimbau lovituri la mijlocul apei. Suliţa ei lungă era ca un şarpe cu cap de oţel, ţâşnind spre pieptul lui o dată, de două ori, de trei ori, însă Robb para fiecare lovitură cu sabia sa lungă, azvârlind vârful într-o parte. La a patra lovitură sau a cincea, femeia înaltă se întinse prea mult şi-şi pierdu echilibrul, doar pentru o clipă. Robb şarjă, doborând-o.

La câţiva paşi distanţă. Vară ţâşni şi se repezi la Hali. Cuţitul se avântă spre coaste. Vară alunecă, mârâind, şi se lansă din nou. De data asta, fălcile se închiseră în jurul gleznei ei. Ţinând cuţitul cu ambele mâini, femeia pirpirie lovi în jos, însă lupul nu părea să simtă lama. Se desprinse o clipă, cu botul plin de piele, pânză şi carne însângerată. Când Hali se împiedică şi căzu, se repezi din nou la ea, aruncând-o pe spate, iar colţii îi sfâşiară burta.

Cel de-al şaselea om fugi de la locul carnagiului… dar nu ajunse departe. Pe când alerga în sus pe partea îndepărtată a malului, Vântul, Cenuşiu ieşi din pârâu, leoarcă de apă. Se scutură şi se avântă în urma celui care alerga, retezându-i tendoanele dintr-o singură muşcătură, şi aruncându-i-se spre gât, când bărbatul care urla alunecă înapoi, spre apă.

Şi atunci nu mai rămase nimeni, în afară de uriaşul Stiv. Prinse curelele de pe pieptul lui Bran, îl apucă de braţ şi-l trase. Bran căzu. Se prăbuşi pe pământ, cu picioarele chircite sub el, cu unul în apă. Nu putea simţi răceala pârâului, dar simţi oţelul când Stiv îi apăsă pumnalul pe gât.

— Înapoi, avertiză bărbatul, sau îi tai băiatului beregata, jur.

Robb îşi struni calul, răsuflând din greu. Furia îi dispăru din ochi, iar braţul cu care ţinea sabia căzu moale.

În acel moment, Bran văzu totul. Vară o sfârteca pe Hali, trăgând şerpi lucioşi şi albaştri din burta ei. Ochii ei erau mari şi holbaţi. Bran nu putea spune dacă mai trăia sau nu. Bărbatul cu barba cenuşie şi cel cu securea zăceau nemişcaţi, însă Osha era în genunchi, târându-se spre suliţa ei căzută. Vântul Cenuşiu lipăi spre ea, cu apa picurând de pe el.

— Cheamă-l, strigă uriaşul. Cheamă-i pe amândoi, ori băiatul olog va muri acum!

— Vânt Cenuşiu, Vară, la mine! zise Robb.

Lupii străvechi se opriră şi îşi întoarseră capetele. Vântul Cenuşiu alergă înapoi spre Robb. Vară rămase pe loc, cu ochii pe Bran şi pe omul de lângă el. Mârâi. Nasul îi era umed şi roşu, iar ochii-i ardeau.

Osha se folosi de capătul suliţei pentru a se ridica în picioare. Sângele-i curgea din rana de pe partea de sus a braţului, acolo unde o tăiase Robb. Bran putea vedea transpiraţia curgând pe faţa uriaşului. Îşi dădu seama că Stiv era la fel de speriat ca el.

— Starkii, mormăi bărbatul, ticăloşii de Stark. Apoi ridică glasul. Osha, omoară lupii şi ia sabia.

— Omoară-i singur, răspunse ea. Eu nu mă apropii de monştrii ăştia. ^'

Preţ de o clipă, Stiv rămase descumpănit. Mâna-i tremura; Bran simţi un fir de sânge acolo unde cuţitul îi apăsa gâtul. Duhoarea bărbatului îi umplea nările; duhnea a frică.

— Tu, i se adresă el lui Robb. Ai vreun nume?

— Sunt Robb Stark, moştenitorul Winterfellului.

— Ăsta-i fratele tău?

— Da.

— Dacă vrei să mai trăiască, să faci ce-ţi spun eu. Descălecă.

Robb ezită un moment. Apoi încet, deliberat, descălecă ţinând sabia în mână.

— Acum, ucide lupii. Robb nu se clinti.

— Fă-o. Lupii, sau băiatul.

— Nu! ţipă Bran.

Dacă Robb ar fi făcut ce i se cerea, Stiv i-ar fi ucis, oricum, pe amândoi, odată ce lupii străvechi ar fi fost morţi. Bărbatul pleşuv îl apucă de păr cu mâna liberă şi-l răsuci cu cruzime, până ce Bran începu să scâncească de durere.

— Ţine-ţi gura, ologule, auzi? Îi răsuci părul şi mai tare. Mă auzi?

Din pădurea din spatele lor se auzi un sunet surd. Stiv scoase un icnet scurt când un băţ de jumătate de cot, cu ţepi, îi explodă dintr-odată în piept. Săgeata era de un roşu strălucitor şi fusese vopsită cu sânge.

Pumnalul căzu de lângă gâtul lui Bran. Uriaşul se clătină şi se prăbuşi cu faţa în jos, în apele pârâului. Săgeata se frânse sub el. Bran privi cum viaţa i se scurgea în unde.

Osha se uită în jur când soldaţii din garda lordului Stark se iviră de sub copaci, cu armele în mâini. Aruncă suliţa.

— Milă, stăpâne, se rugă ea de Robb.

Soldaţii aveau o expresie ciudată pe faţă, pe când cercetară scena măcelului. Priviră lupii nesiguri, iar când Vară reveni la hoitul lui Hali, să înfulece, Joseth scăpă cuţitul şi alergă în tufişuri, vomitând. Chiar şi Maester Luwin părea şocat când ieşi de după un copac, dar numai pentru o clipă. Apoi scutură din cap şi traversă apele, venind lângă Bran.

— Eşti rănit?

— M-a tăiat la picior, zise el, dar nu am simţit nimic. Când Maester Luwin îngenunche ca să-i examineze rana, Bran întoarse capul. Theon Greyjoy stătea lângă un copac, cu arcul în mână. Zâmbea. Întotdeauna zâmbea. Pe pământul moale de la picioarele sale erau înfipte şase săgeţi, dar nu fusese nevoie decât de una.

— Un duşman mort are frumuseţea lui, anunţă el.

— Jon spunea întotdeauna că eşti un dobitoc, Greyjoy, făcu Robb ridicând glasul. Ar trebui să te leg în fiare, în curte, şi să-l las pe Bran să exerseze pe tine tragerea cu arcul.

— Ar trebui să-mi mulţumeşti pentru că i-am salvat viaţa fratelui tău.

— Ce-ar fi fost dacă ratai ţinta? zise Robb. Ce s-ar fi întâmplat dacă îl răneai doar? Dacă-i făceai mâna să zvâcnească sau dacă l-ai fi lovit pe Bran? Nu ştiai dacă purta sau nu pieptar, nu i-ai putut vedea decât mantia. Ce s-ar fi întâmplat atunci cu fratele meu? Te-ai gândit vreo clipă la asta, Greyjoy?

Zâmbetul lui Theon pieri. Înălţă mohorât din umeri şi începu să-şi adune săgeţile de jos, una câte una. Robb se uită spre străjerii săi.

— Voi unde aţi fost? îi întrebă. Eram sigur că sunteţi foarte aproape, în spatele nostru.

Oamenii schimbară priviri nefericite.

— Vă urmam, stăpâne, zise Quent, cel mai tânăr dintre ei, cu o barbă ca un puf moale, castaniu. Dar l-am aşteptat pe Maester Luwin, să vină din urmă pe catârul său, vă cerem iertare, iar apoi, ei bine, după cum s-a nimerit…

Aruncă o ocheadă spre Theon şi apoi se uită în altă parte, tulburat.

— Luasem urma unui curcan, explică Theon, iritat de întrebare. De unde era să ştiu că l-ai lăsat pe băiat singur?

Robb întoarse capul să-l privească încă o dată pe Theon. Bran nu-l mai văzuse niciodată atât de furios; totuşi, nu spuse nimic. În cele din urmă, îngenunche lângă Maester Luwin.

— Cât rănit de fratele meu?

— N-are decât o zgârietură. Doi dintre ei sunt înveşmântaţi în negru, îi spuse lui Robb în timp ce curăţa rana cu o pânză umezită.

Robb privi în locul unde Stiv era lăţit în apele pârâului, zdrenţele lui negre legănându-se spasmodic, după cum le mişcau apele vijelioase.

— Dezertori din Rondul de Noapte, spuse el mohorât. Trebuie să fi fost nişte smintiţi, să vină atât de aproape de Winterfell.

— Sminteala şi disperarea sunt, uneori, greu de deosebit, făcu Maester Luwin.

— Îi îngropăm, stăpâne? întrebă Quent.

— Ei nu ne-ar fi îngropat pe noi, răspunse Robb. Taie-le capetele, le trimitem la Winterfell. Lasă restul pentru corbii hoitari.

— Şi asta? Quent arătă cu degetul spre Osha.

Robb se duse la ea. Femeia era cu un cap mai înaltă decât el, dar căzu în genunchi la apropierea lui.

— Lăsaţi-mi viaţa, lordul meu, şi sunt a dumneavoastră.

— A mea? Ce să fac eu cu o sperjură?

— Nu am încălcat nici un jurământ. Stiv şi Wallen au fugit de pe Zid, nu eu. Corbii negri nu au loc pentru femei.

Theon Greyjoy se apropie agale de ei.

— Las-o lupilor, îl îndemnă el pe Robb. Ochii femeii cătară spre ceea ce mai rămăsese din Hali şi-şi mută repede privirea. Se înfiora. Chiar şi soldaţii din gardă păreau îngreţoşaţi.

— E doar o femeie, zise Robb.

— O sălbatică, îi spuse Bran. Zicea că ar trebui să mă ţină în viaţă ca să mă ducă plocon lui Mance Rayder.

— Cum te numeşti? o întrebă Robb.

— Osha, dacă nu vă e cu supărare, stăpâne, murmură ea cu acreală.

Maester Luwin se ridică.

— Am putea s-o interogăm.

Bran putu vedea uşurarea oglindită pe faţa fratelui său.

— Că bine spui, Maester. Wayn, leagă-i mâinile. Vine cu noi la Winterfell şi va muri sau va trăi — depinde cât adevăr va grăi.