Urzeala tronurilor

DAENERYS

După ce-şi făcuse plăcerea, Khal Drago se ridică de pe saltelele de dormit pentru a o privi de sus. Pielea sa lucea întunecată precum bronzul în lumina rumenă a vetrei, vechile urme ale cicatricilor fiind vizibile pe pieptul lui lat. Părul negru ca pana corbului, despletit şi lăsat liber, curgea în cascadă pe umerii săi şi pe spate, mult dincolo de şold. Bărbăţia sa avea o lucire umedă. Gura khal-ului se ţuguie într-o strâmbătură, pe sub umbra mustăţii lungi.

— Armăsarul care va călări lumea nu are nevoie de scaune de fier.

Dany se propti într-un cot pentru a privi în sus spre el, atât de înalt şi de maiestuos. Îi plăcea în special părul lui. Nu fusese tăiat niciodată, aşa cum el nu cunoscuse niciodată înfrângerea.

— S-a prevestit că armăsarul va călări până la capătul lumii, spuse ea.

— Lumea se termină la marea cea neagră şi sărată, răspunse Drogo. Înmuie o cârpă în vasul cu apă caldă pentru a-şi şterge transpiraţia şi unsoarea de pe piele. Nici un cal nu poate trece de apa otrăvită.

— În Oraşele Libere sunt mii de corăbii, îi spuse Dany, aşa cum îi mai spusese şi înainte. Cai de lemn, cu sute de picioare, care zboară pe deasupra mării cu aripile umplute de vânt.

Khal Drogo nici nu voia să audă de asta.

— Nu vom mai vorbi de cai de lemn şi scaune de fier. Azvârli cârpa şi începu să se îmbrace. În această zi mă voi duce pe câmp şi voi vâna, femeie-soaţă, anunţă el în timp ce îmbrăcă o vestă vopsită şi se încinse cu o centură lată, cu salbe grele de argint, aur şi bronz.

— Da, soarele şi stelele mele, făcu Dany.

Drogo îşi va lua călăreţii de sânge şi va pleca în căutarea hrakkar-ului, marele leu alb al câmpiilor. Dacă se întorceau victorioşi, bucuria lordului soţ va fi năprasnică şi s-ar putea să fie dispus s-o asculte atunci.

El nu se temea de sălbăticiuni şi de nici un bărbat care respirase vreodată pe pământ, însă marea era o altă chestiune. Pentru Dothraki, apa pe care un cal nu o putea bea era ceva smintit; câmpiile de un verde-cenuşiu al oceanelor îi umpleau de o scârbă superstiţioasă. Drogo era un bărbat mai dur decât ceilalţi războinici, într-o sută de feluri diferite, aflase ea, însă nu şi în asta. Dacă l-ar putea face să urce pe o corabie…

După ce khal-ul şi călăreţii săi de sânge plecară cu arcurile lor, Dany îşi chemă slujnicele. Îşi simţea trupul gras şi dizgraţios şi se bucura de ajutorul braţelor lor puternice şi al mâinilor iscusite, deşi înainte nu se simţise prea în largul ei din cauza felului în care se agitau şi se vânzoleau în jurul ei. O frecară şi o spălară, îmbrăcând-o apoi în mătăsuri vaporoase şi comode. Când Doreah se apucă să-i pieptene părul, o trimise pe Jhiqui să-l găsească pe Ser Jorah Mormont.

Cavalerul se arătă îndată. Purta jambiere din păr de cal şi vestă vopsită, ca un călăreţ. Pieptul şi braţele musculoase îi erau acoperite de păr negru şi aspru.

— Prinţesa mea, cum vă pot servi?

— Trebuie să vorbiţi cu soţul meu, lordul, zise Dany. Drogo spune că armăsarul care încalecă lumea va avea toate tărâmurile de pe pământ sub sceptrul său şi nu trebuie să treacă de apa otrăvită. Spune că-şi va duce khalasar-ul spre est, după ce se va naşte Rhaego, ca să pună mâna şi pe pământurile din jurul Mării de Jad.

Cavalerul privi gânditor.

— Khal-ul nu a văzut niciodată cele Şapte Regate, spuse el. Pentru el, nu înseamnă nimic. Dacă se gândeşte vreodată la ele, fără îndoială că are în minte insulele, câteva oraşe mici, risipite pe stânci în stilul Lorath sau Lys, înconjurate de mări furtunoase. Bogăţiile Estului i se par însă mult mai tentante.

— Dar trebuie să se îndrepte spre Vest, zise Dany cu disperare. Vă rog, ajutaţi-mă să-l fac să înţeleagă. Nici ea nu văzuse vreodată cele Şapte Regate, nu mai mult decât Drogo, dar cu toate astea se simţea de parcă le-ar fi cunoscut din poveştile pe care i le spusese fratele său. Viserys îi promisese de o mie de ori că o va duce înapoi într-o bună zi, însă acum era mort, iar promisiunile sale se duseseră odată cu el.

— Dothrakii fac ceea ce trebuie în momentul care li se pare lor potrivit, din motivele lor, răspunse cavalerul. Aveţi răbdare, prinţesă. Să nu săvârşiţi greşeala fratelui dumneavoastră. Ne vom întoarce acasă, vă promit asta.

Acasă? Cuvântul o umplea de tristeţe. Ser Jorah avea insula Ursului, dar care era casa pentru ea? Câteva legende, nume recitate la fel de solemn ca o rugăciune, amintirea tot mai ştearsă a unei porţi roşii… Va fi Vaes Dothrak casa ei pe veci? Când le privise pe babele din dosh khaleen, nu-şi văzuse oare viitorul?

Ser Joras trebuie că observase tristeţea oglindită pe chipul ei.

— În timpul nopţii a sosit o mare caravană, kbaleesi. Patru sute de cai de la Pentos, prin Norvos şi Qohor, sub comanda Căpitanului Neguţător Byan Votyris. S-ar putea ca Illyrio să fi trimis vreo scrisoare. Aţi vrea să vizitaţi Piaţa Apusului?

Dany tresări.

— Da, spuse ea, mi-ar plăcea asta. Pieţele prindeau viaţă când venea o caravană. N-ai fi putut şti niciodată ce comori puteau aduce de data asta negustorii şi, în plus, îi făcea bine să audă oameni vorbind în Valyriană, aşa cum se făcea în Oraşele Libere. Irri, ai grijă să fie pregătită litiera.

— Am să-i spun kbas-ului dumneavoastră, zise Ser Jorah, retrăgându-se.

Dacă Khal Drogo ar fi venit cu ea, Dany ar fi călărit pe Argintul ei. Printre Dothraki, femeile călăreau până aproape de momentul naşterii, şi nu ar fi vrut să treacă drept slabă în ochii soţului ei. Dar cum khal-ul era la vânătoare, era o plăcere să poată sta pe pernele moi şi să fie cărată prin Vaes Dothrak, cu draperiile de mătase roşie trase, pentru a o feri de soare. Ser Jorah încalecă şi merse alături de ea, împreună cu patru tineri din khas-ul ei şi cu slujnicele.

Ziua era caldă şi fără nici un nor, cerul de un albastru-adânc. Când bătea vântul, putea simţi bogăţia miresmelor ierbii şi pământului. Pe când litiera trecea pe lângă monumentele furate, ajunse de la soare la umbră şi invers. Dany se legăna în mers, cercetând chipurile eroilor morţi şi regilor uitaţi. Se întreba dacă zeii oraşelor pârjolite mai puteau încă să răspundă rugăciunilor.

Dacă n-aş fi sânge din sânge de dragon, se gândi ea melancolică, asta ar putea fi casa mea. Acum era o khaleesi, avea un bărbat puternic şi un cal iute, slujnice care s-o servească, războinici care s-o păzească, un loc de cinste în dosh khaleen o aştepta la bătrâneţe… iar în pântecul ei creştea un fiu care va conduce, într-o bună zi, lumea. Asta trebuia să fie suficient pentru orice femeie… Însă nu şi pentru dragoni. Cum Viserys nu mai era, Daenerys era ultimul vlăstar, cel din urmă. Era sămânţa regilor şi cuceritorilor, iar acum a pruncului dinlăuntrul ei. Nu avea voie să uite asta.

Piaţa Apusului era o suprafaţă mare de pământ bătătorit, înconjurată de garduri din cărămizi de lut ars, ţarcuri pentru animale, taverne cu pereţii spoiţi în alb. Din pământ se ridicau movile, precum spinările unor vieţuitoare subterane, uriaşe, care ieşeau la suprafaţă, căscându-şi gurile negre care duceau spre cămările răcoroase şi cavernoase de dedesubt. Interiorul pieţei era un labirint de dughene şi alei întortocheate, umbrite de nişe din iarbă împletită.

Sute de negustori şi tarabagii tocmai îşi descărcau mărfurile şi le aşezau pe tarabe când sosiră ei, dar chiar şi aşa, marea piaţă părea tăcută şi pustie în comparaţie cu bazarurile fremătătoare pe care Dany şi le amintea din Pentos şi din celelalte Oraşe Libere. Caravanele soseau în Vaes Dothrak venind dinspre est şi ajungeau neatinse de nimeni, atâta vreme cât respectau pacea oraşului sacru, nu profanau Mama Munţilor sau Pântecul Lumii şi le respectau pe bătrânele din dosh kbaleen, oferindu-le tradiţionalele daruri de sare, argint şi seminţe. Dothrakii nu înţelegeau însă, cu adevărat, natura acestei îndeletniciri a cumpărării şi vânzării mărfurilor.

Lui Dany îi plăcea şi ciudăţenia Pieţei Răsăritului, cu priveliştile ei neobişnuite, cu gălăgia şi mirosurile ei. Îşi petrecea adesea dimineţile acolo, gustând muguri de copac, plăcintă de carob şi tăiţei verzi, ascultând glasurile subţiri ale descântătoarelor, căscând ochii la manticorele din cuştile argintii, la imenşii elefanţi cenuşii şi la caii în dungi albe şi negre din Jogos Nhai. Îi plăcea să-i privească şi pe toţi oamenii aceia: Asshai'i întunecaţi şi solemni şi Qartheeni palizi, bărbaţii cu ochii strălucitori din Yi Ti, cu pălării din cozi de maimuţă, fecioare războinice din Bayasabhad, Shamyriana şi Kayakayanaya, cu inele de fier trecute prin sfârcuri şi rubine în obraji, ba chiar şi neînduplecaţii şi înspăimântătorii Oameni-Umbră, care aveau braţele, picioarele şi pieptul acoperite de tatuaje, iar chipurile şi le ascundeau în spatele măştilor. Piaţa Răsăritului era un loc de minunăţii şi magie pentru Dany.

Însă Piaţa Apusului amintea mai mult de acasă.

Când Irri şi Jhiqui o ajutară să coboare din litieră, ea adulmecă, recunoscând miresmele tari de usturoi şi piper, care-i aminteau de zile de demult, pe aleile din Tyrosh şi Myr, aducându-i pe chip un zâmbet duios.

Dincolo de astea, simţi parfumurile dulci şi ameţitoare din Lys. Văzu sclavi cărând baloturi de dantele complicate din Myr şi lâneturi fine, într-o bogăţie de culori. Paznicii caravanei se plimbau prin spaţiile goale purtând coifuri de cupru şi tunici lungi până la genunchi, ţesute din bumbac galben, cu tecile săbiilor goale, legănându-se la centurile lor împletite. În spatele unei tarabe, un armurier oferea platoşe lucrate din aur şi argint în motive dichisite, şi coifuri turnate în forma unor animale ciudate. Alături de el era o tânără femeie drăguţă, care vindea bijuterii din aur din Lannisport, inele şi broşe, coliere şi medalioane elegant confecţionate, potrivite pentru centuri. Un eunuc uriaş îi păzea taraba, mut şi spân, înveşmântat în catifele pătate de transpiraţie, încruntându-se la oricine se apropia. Pe partea cealaltă a intervalului, un negustor de stofe gras din Yi Ti se tocmea cu un Pentoshi asupra preţului unor vopsele verzi, iar coada de maimuţă de la pălăria sa se legăna înainte şi-napoi, după cum îşi scutura capul.

— Când eram fetiţă, îmi plăcea să mă joc în bazar, îi spuse Dany lui Ser Jorah pe când se plimbau de-a lungul intervalului umbrit, printre dughene. Era atât de plin de viaţa acolo, toţi oamenii aceia care strigau şi râdeau… atât de multe lucruri minunate la care să te tot uiţi… deşi rareori aveam bani ca să-mi cumpăr ceva… ei bine, cu excepţia unui cârnat, din când în când, sau batoane cu miere… Au batoane cu miere în cele Şapte Regate, de felul celor din Tyrosh?

— Sunt prăjituri, cumva? N-aş putea spune, prinţesă. Cavalerul se înclină. Dacă mă iertaţi o clipă, am să-l caut pe căpitan, să văd dacă nu cumva are o scrisoare pentru noi.

— Foarte bine, am să te ajut să-l găseşti.

— Nu este nevoie să vă deranjaţi pentru asta. Ser Jorah se uită nerăbdător într-o parte. Bucuraţi-vă de piaţă, am să mă întorc când voi fi terminat ce am de făcut.

Ce ciudat, se gândi Dany pe când îl privi făcându-şi loc prin mulţime. Nu înţelegea de ce nu voise să meargă împreună. Poate că Ser Jorah se dusese să găsească o femeie, după ce-l va fi întâlnit pe căpitanul negustor. Târfele călătoreau adesea cu caravanele, ştia asta, iar unii bărbaţi erau foarte secretoşi cu legăturile lor amoroase. Dădu din umeri.

— Veniţi, le spune ea celorlalţi.

Slujnicele o urmară, iar Dany îşi reluă plimbarea prin piaţă.

— Oh, ia uită-te, exclamă ea spre Doreah, despre carnaţii ăştia vorbeam. Arătă spre o tarabă unde o femeie ofilită şi măruntă prăjea carne şi cepe pe o plită încinsă, din piatră. Îi fac cu mult usturoi şi piper iute.

Încântată de descoperirea sa, Dany insistă ca şi ceilalţi să i se alăture la mâncatul cârnaţilor. Slujnicele îşi înfulecară porţiile chicotind şi rânjind, deşi bărbaţii khas-ului ei adulmecară bănuitori carnea friptă.

— Au un alt gust decât îmi amintesc eu, zise Dany după câteva înghiţituri.

— La Pentos îi fac cu carne de porc, comentă femeia, însă toţi porcii mei au murit pe marea Dothraki. Aceştia sunt pregătiţi din carne de cal, khaleesi, însă îi condimentez la fel.

— Oh! Dany fu dezamăgită, însă lui Quaro îi plăcea cârnatul atât de mult, încât se hotărî să mai ia unul, iar Rakharo se simţi obligat să-l întreacă şi mai mancă şi el trei, râgâind zgomotos. Dany chicoti.

— Nu aţi mai râs de când fratele dumneavoastră, Khal Rbaggat, a fost încoronat de Drogo, făcu Irri. E bine să vă văd aşa, khaleesi.

Dany zâmbi timidă. Era atât de bine să râzi. Se simţea, din nou, aproape ca o fată.

Se plimbară prin piaţă întreaga dimineaţă. Văzu o mantie minunată, din pene, de pe Insulele Verii, şi o acceptă drept cadou. În schimb, ea îi dădu negustorului un medalion de argint de la centura ei. Aşa se cădea să faci între Dothraki. Un vânzător de păsări învăţa un papagal verde cu roşu să-i spună numele, iar Dany râse din nou, dar refuză să-l accepte. Ce ar fi făcut cu un papagal verde cu roşu în khalasar? Luă câteva zeci de sticluţe cu uleiuri aromate, parfumurile copilăriei sale; trebuia doar să închidă ochii şi să le miroasă şi putea vedea din nou casa mare, cu poartă roşie. Când Doreah privi cu jind spre o poţiune pentru fertilitate, în ghereta unui magician, Dany o luă şi i-o dădu slujnicei sale, gândindu-se că ar putea găsi ceva şi pentru Irri şi Jhiqui.

Trecând de un colţ, dădură de uri negustor de vinuri, care oferea trecătorilor cupe de mărimea unui degetar.

— Vinuri roşii, dulci, striga el într-o Dothraki fluentă. Am vinuri roşii, dulci, din Lys şi Volantis şi Arbor. Albe din Lys, Tyroshi, rachiu de pere, vin tare, vin iute, nectaruri verzi din Myr. Vin de mure şi vin acru din Lys.

Era un om scund, zvelt şi frumos, cu părul buclat şi parfumat după moda din Lys. Când Dany se opri în faţa dughenei lui, el făcu o plecăciune adâncă.

— O înghiţitură pentru kbaleesi? Am un vin dulce, roşu, din Dorne, doamna mea, cântă prunele şi murele în el, are un iz bogat de stejar negru. O butelcă, o cupă, o înghiţitură? De gust doar, şi vă veţi boteza copilul după mine.

Dany zâmbi.

— Fiul meu are deja un nume, dar am să încerc vinul de vară, spuse ea în Valyriană, în Valyriana vorbită în Oraşele Libere. Cuvintele se rostogoleau ciudat pe limba ei, după atât timp. Doar o înghiţitură, dacă sunteţi bun.

Negustorul trebuie că o luase drept o Dothraki, după hainele ei şi părul uns şi pielea bronzată. Dar după ce vorbi, căscă gura, uimit.

— Doamna mea, sunteţi o… Tyroshi? Aşa să fie?

— Poate vorbesc ca o Tyroshi, iar veşmintele-s Dothraki, dar sunt din Westeros, din Regatele Apusului, îi spuse Dany.

Doreah apăru lângă ea.

— Ai onoarea de a i te adresa lui Daenerys din Casa Targaryen, Daenerys Stormborn, kbaleesi a călăreţilor şi prinţesă a celor Şapte Regate.

Negustorul de vinuri se lăsă într-un genunchi.

— Prinţesă, făcu el plecându-şi capul.

— Ridică-te, porunci Dany. Aş vrea să gust vinul de vară de care vorbeai.

Bărbatul se ridică în picioare.

— Acesta? Lături din Dornish. Nu este potrivit pentru o prinţesă. Am un roşu sec din Arbor, vioi şi delicios. Vă rog, lăsaţi-mă să vă ofer o butelcă.

Vizitele lui Khal Drogo prin Oraşele Libere îi deschiseseră gustul pentru vinuri bune, iar Dany ştia că un buchet atât de nobil i-ar face plăcere.

— Mă onoraţi, ser, rosti ea cu dulceaţă.

— Dumneavoastră mă onoraţi. Negustorul scotoci prin spatele dughenei şi veni cu un butoiaş de stejar. Pe lemn fusese ars un sigiliu de forma unui ciorchine. Sigiliul Redwyne, zise el arătându-l, pentru Arbor. Nu există o altă licoare mai bună.

— Khal Drogo şi cu mine îl vom gusta împreună. Aggo, du-l la litiera mea, dacă eşti bun. Negustorul de vinuri radia când Dothraki săltă butoiaşul.

Dany nu observase că Ser Jorah se întorsese decât când cavalerul spuse:

— Nu. Glasul său răsună ciudat, repezit. Aggo, pune butoiaşul jos.

Aggo privi spre Dany. Ea îi făcu un semn ezitant cu capul.

— Ser Jorah, s-a întâmplat ceva?

— Mi-e sete. Deschide-l, negustorule. Negustorul se încruntă.

— Vinul este pentru khaleesi, nu pentru cei ca tine, ser. Ser Jorah se apropie mai mult de dugheană.

— Dacă nu-l deschizi, îl sparg eu cu propriul tău cap.

Nu avea arme, aici, în oraşul sacru, dar avea mâinile, iar mâinile îi erau îndeajuns, mari, aspre, primejdioase, cu încheieturile degetelor acoperite cu fire de păr întunecat. Negustorul de vinuri rămase o clipă în cumpănă, apoi luă ciocanul şi scoase dopul butoiaşului.

— Toarnă, porunci Ser Jorah. Cei patru tineri războinici din khas-ul lui Dany se înşirară în spatele lui, Încruntându-se şi privind cu ochii lor întunecaţi, ca nişte migdale.

— Ar fi o crimă să beţi acest vin bogat fără să-l lăsaţi să respire. Negustorul de vinuri nu-şi lăsase ciocanul jos.

Jhogo duse mâna la biciul de la centura sa, însă Dany îl opri cu o atingere uşoară pe mână.

— Fă cum spune Ser Jorah, rosti ea.

Oamenii se opreau să privească. Bărbatul îi aruncă o căutătură scurtă şi întunecată.

— După cum este voia prinţesei. Puse ciocanul deoparte, pentru a ridica butoiaşul. Umplu două cupe de mărimea unui degetar, turnând cu atâta iscusinţă încât nu risipi nici măcar o picătură.

Ser Jorah luă cupa şi adulmecă vinul, încruntându-se.

— E dulce, nu? spuse negustorul de vinuri cu un zâmbet. Puteţi mirosi fructele, ser? Parfumul din Arbor. Gustaţi-l, lordul meu, şi spuneţi-mi dacă nu este cel mai fin şi mai bogat vin care v-a atins vreodată limba.

Ser Jorah îi întinse cupa.

— Gustă-l tu primul.

— Eu? Bărbatul se puse pe râs. Nu mă ridic la înălţimea acestui soi de vin, lordul meu. Iar bietul negustor de vin nu-şi bea propria sa marfă. Avea un zâmbet amabil, şi totuşi Dany putu vedea broboanele de sudoare pe fruntea lui.

— O să bei, zise ea cu o răceală de gheaţă. Goleşte cupa, altfel am să le spun să te ţină în timp ce ser Jorah îţi toarnă pe gât întregul butoi.

Negustorul de vinuri dădu din umeri şi se întinse spre cupă, însă înşfacă butoiul, aruncându-l spre ea cu ambele mâini. Ser Jorah o îmbrânci, azvârlind-o din cale. Butoiul îl lovi în umăr şi se sparse pe pământ. Dany se împletici şi căzu.

— Nu! strigă ea, întinzând mâinile pentru a amortiza căderea… iar Doreah o prinse de braţ şi o trase înapoi, aşa că se prăvăli pe picioare, nu pe burtă.

Negustorul sări peste tarabă, ţâşnind printre Aggo şi Rakharo. Quaro se întinse după arakh-ul care nu era însă acolo, pe când bărbatul blond îl împinse într-o parte. O luă apoi la goană pe interval. Dany auzi plesnetul biciului lui Jhogo, văzu coarda de piele ţâşnind şi răsucindu-se în jurul picioarelor negustorului de vinuri. Bărbatul căzu cu faţa în noroi.

O duzină de gărzi din caravană veneau în fugă. Împreună cu ele se arătă însuşi comandantul caravanei, Căpitanul Negustor Byan Votyris, un Norvorshi mărunt, cu pielea precum pergamentul vechi şi cu o mustaţă albăstruie, zbârlită, care i se întindea până la urechi. Părea să ştie ce se întâmplase fără să i se fi spus nimic.

— Luaţi-l pe ăsta şi puneţi-l deoparte, pentru plăcerea kbal-ului, porunci el, arătând spre bărbatul căzut la pământ. Doi dintre paznici îl ridicară pe negustorul de vinuri. Va dăruiesc toate bunurile lui, prinţesă, continuă căpitanul negustor. Mă încearcă părerea de rău că unul dintr-ai mei a făcut aşa ceva.

Doreah şi Jhiqui o ajutară pe Dany să se ridice. Vinul otrăvit gâlgâia din butoiul spart, curgând pe pământ.

— De unde aţi ştiut? îl întrebă ea pe Ser Jorah, tremurând. Cum?

— N-am ştiut, khaleesi, nu până ce bărbatul a refuzat să bea, dar am citit şi scrisoarea lui Magister Illyrio. Ochii săi întunecaţi cercetară chipurile străinilor din piaţă. Veniţi. E mai bine să nu discutăm aici.

Lui Dany aproape că-i venea să plângă pe când o duceau înapoi. Gustul din gură era unul pe care-l mai simţise şi altă dată: frică. Timp de ani de zile trăise cu spaima de Viserys, temându-se să nu stârnească dragonul. Acum fusese mult mai rău. Se temea nu numai pentru ea, ci şi pentru copilul ei. Trebuie că-i simţise spaima, pentru că se mişca neliniştit în pântecul ei. Dany mângâie umflătura pântecului, dorindu-şi să-l fi putut atinge, să-l liniştească.

— Eşti sânge din sânge de dragon, micuţule, şopti ea în legănatul litierei, în dosul draperiilor trase. Eşti sânge din sânge de dragon, iar dragonii nu au teamă.

Ajunsă sub ridicătura de pământ care-i servea drept casă în Vaes Dothrak, Dany ceru să fie lăsată singură, doar cu Ser Jorah.

— Acum povesteşte-mi, porunci ea şi se lăsă între pernele ei. A fost Uzurpatorul?

— Da. Cavalerul scoase un pergament făcut sul. O scrisoare pentru Viserys, de la Magister Illyrio. Robert Baratheon oferă pământuri şi titluri pentru uciderea dumneavoastră sau a fratelui dumneavoastră.

— A fratelui meu? Scâncetul ei era aproape un hohot de râs. Nu ştie, deci, nu? Uzurpatorul îi datorează lui Drogo un titlu. De data asta, râsul ei era aproape un plânset. Îşi îndoi braţele protectoare. Şi a mea, aţi spus? Numai a mea?

— A dumneavoastră şi a copilului, spuse Ser Jorah întunecat.

— Nu. Nu-mi poate atinge copilul.

Nu va izbucni în lacrimi, se hotărî ea. Nu va tremura de frică. Uzurpatorul a trezit acum dragonul, îşi spuse… iar ochii ei se opriră asupra ouălor de dragon, aşezate în cuibul lor de catifea neagră. Lumina tremurătoare a lămpii colora solzii lor pietrificaţi, iar broboane verzui, purpurii şi aurii pluteau parcă în aer în jurul lor, precum curtenii în jurul unui rege.

Să fie nebunia care o cuprinsese zămislită din frică? Ori era o înţelepciune stranie, îngropată în chiar sângele ei? Dany nu ar fi putut spune. Îşi auzi propriul glas rostind:

— Ser Jorah, aprindeţi focul.

— Khaleesi? Cavalerul îi aruncă o privire ciudată. Este atât de cald! Sunteţi sigură?

Nu mai fusese niciodată atât de sigură ca acum.

— Da. Mi-e… mi-e frig. Aprinde focul. El făcu o plecăciune.

— După cum porunciţi.

După ce cărbunii se încinseră, Dany îl trimise de la ea pe Ser Jorah. Trebuia să fie singură pentru a face ce avea de făcut. Asta-i sminteala, îşi spuse ridicând dintre catifele oul negru-purpuriu. Va crăpa şi va arde, şi e atât de frumos, ser Jorah mă va socoti nebună dacă-l stric, dar…

Legănând oul în ambele mâini, îl duse la foc şi-l împinse între cărbunii aprinşi. Solzii negri păreau că strălucesc pe când se adăpau din foc. Flăcările linseră piatra cu limbile lor mici şi roşii. Dany puse şi celelalte ouă pe foc, lângă cel negru. Când se dădu înapoi de lângă vatră, respiraţia i se zbătu în gât. Privi până ce cărbunii se transformară în cenuşă. Scântei repezi ţâşneau în sus şi în afara coşului de fum. Căldura se răspândea în valuri în jurul ouălor de dragon. Şi cu asta se termină totul.

Fratele tău, Rhaegar, a fost ultimul dintre dragoni, spusese Ser Jorah. Dany îşi privi ouăle cu tristeţe. La ce se aşteptase? Dragonii vieţuiseră acum o mie de mii de ani, iar ouăle de aici erau doar nişte pietre frumoase. Nu mai puteau zămisli vreun dragon. Un dragon era aer şi foc. Carne cu viaţă în ea, nu pietre moarte.

Vatra era din nou rece când se întoarse Khal Drogo. Cohollo trăgea după el un cal de povară, cu hoitul unui leu mare şi alb atârnat de spatele lui. Sus, stelele se iţeau pe cer. Khal-ul râse când sări de pe armăsarul său şi-i arătă zgârieturile de pe picioare, acolo unde hrakkar-ul răzbise cu ghearele prin jambiere.

— Am să-ţi fac o mantie din blana lui, lună a vieţii mele, promise el.

Când Dany îi povesti ce se petrecuse în piaţă, râsetele se curmară, iar Khal Drogo rămase tăcut.

— Otrăvitorul nu este decât primul, îl avertiză Ser Jorah, dar vor urma şi alţii. Bărbaţii vor îndrăzni multe pentru un titlu de lord.

Drogo rămase tăcut multă vreme. În cele din urmă spuse:

— Acest vânzător de otrăvuri a alergat spre luna vieţii mele. Ar fi fost mai bine să alerge după ea. Aşa va face. Jhogo, Jorah Andalule, vă spun la fiecare dintre voi, alegeţi orice cal veţi voi din herghelia mea şi va fi al vostru. Oricare armăsar, în afară de roşcatul meu şi Argintul, care a fost darul de nuntă pentru mireasa mea. Vă fac acest dar pentru ceea ce aţi făcut voi. Iar lui Rhaego, fiul lui Drogo, armăsarul care va încăleca lumea, şi lui îi ofer un dar. Lui îi voi da acest scaun de fier pe care a şezut tatăl mamei lui. Îi voi da cele Şapte Regate. Eu, Drogo, khal-ul, voi face acest lucru. Glasul său se ridică, iar el îşi înălţă pumnul spre cer. Îmi voi duce khalasar-ul spre Apus, acolo unde se termină lumea, şi voi călări pe caii de lemn, peste marea neagră şi sărată, aşa cum nici un alt khal n-a mai făcut înainte. Voi ucide toţi bărbaţii în veşminte de fier şi le voi surpa casele de piatră. Le voi silui femeile, le voi lua copiii sclavi şi-i voi aduce pe zeii lor sfărâmaţi la Vaes Dothrak, ca să se plece la poalele Mamei Munţilor. Asta vă jur eu, Drogo, fiul lui Bharbo. Jur înaintea Mamei Munţilor, aşa cum stelele îmi sunt martori.

Khalasar-ul său părăsi Vaes Dothrak două zile mai târziu, luând-o spre sud şi apus, peste câmpii. Khal Drogo îi conducea călare pe marele său armăsar roşcat, cu Daenerys alături, pe Argintul ei. Negustorul de vinuri alerga în urma lor gol, cu picioarele goale, înlănţuit de gât şi de mâini. Lanţurile erau legate de căpăstrul Argintului lui Dany. Ea călărea, iar el alerga în urma ei, desculţ şi împleticit. Nu i se putea întâmpla nimic… atâta, vreme cât continua să alerge.