Urzeala tronurilor

JON

Iapa necheză uşor când Jon Snow strânse cureaua şeii.

— Încet, dulceaţă, spuse el cu o voce blândă, liniştind-o cu o mângâiere. Prin grajd şuiera vântul, ca o respiraţie rece suflată în faţă, însă Jon nu-i dădu atenţie, îşi legă de şa pledul făcut sul, cu degetele rănite, ţepene şi neîndemânatice. Nălucă, chemă el încet. La mine.

Iar lupul veni, cu ochii precum jarul.

— Jon, te rog! Nu trebuie să faci asta.

Încalecă, ţinând frâul în mâini, şi-şi întoarse calul ca să înfrunte noaptea. Samwell Tarly stătea în pragul grajdului, iar luna plină se iţea de după umărul său. Arunca o umbră ca de uriaş, imensă şi neagră.

— Dă-te la o parte din calea mea, Sam.

— Jon, nu poţi, zise Sam. N-am să te las.

— N-aş vrea să te lovesc, îi răspunse Jon. Dă-te la o parte, altfel trec peste tine.

— N-ai s-o faci. Trebuie să mă asculţi. Te rog… Jon îşi înfipse călcâiele în burta calului şi iapa ţâşni spre ieşire. Pentru o clipă, Sam rămase locului, cu faţa rotundă şi palidă precum luna din spatele lui, iar gura i se căscă într-un „O” de surpriză. În ultima clipă, când aproape că ajunsese deasupra lui, sări într-o parte, aşa cum Jon ştiuse că va face, se împiedică şi căzu. Iapa sări peste el, dispărând în noapte.

Jon îşi ridică gluga mantiei şi lăsă calul să galopeze în voie. Castelul Negru era tăcut şi netulburat când ieşi, cu Nălucă gonind lângă el. Oamenii priveau de pe Zidul din urma lui, ştia asta, însă ochii lor cătau spre nord, nu spre sud. Nimeni nu-l putea vedea plecând, nimeni în afară de Sam Tarly, care se chinuia să se ridice în picioare în praful vechiului grajd. Spera că nu se lovise în cădere. Era atât de greu şi de nesigur încât şi-ar fi putut rupe vreo încheietură sau glezna în încercarea de a se da la o parte.

— L-am prevenit, rosti Jon cu glas tare. Nu era, oricum, treaba lui. Îşi flexă mâna arsă în timp ce călărea, strângând şi deschizând degetele pline de cicatrici. Încă-l mai dureau, dar îi era mai bine fără bandaje.

Lumina lunii arginta dealurile pe când urma panglica întortocheată a drumului regelui. Trebuia să ajungă cât de departe putea de Zid, înainte ca ei să-şi dea seama că plecase. Mâine va părăsi drumul şi va goni pe terenul deschis, peste câmp şi tufe şi pârâu, pentru a i se pierde urma, însă pentru moment viteza era mai importantă decât păcălirea urmăritorilor. Nu era sigur că n-ar fi putut ghici unde intenţiona să ajungă.

Bătrânul Urs era obişnuit să se trezească la prima geană de lumină, aşa că Jon avea răgaz până în zori să pună cât mai multe leghe între el şi Zid… dacă Sam Tarly nu-l dădea în vileag. Băiatul gras era supus şi uşor de speriat, însă îl iubea pe Jon ca pe un frate. Dacă era interogat, le va spune, fără nici o îndoială, adevărul, însă Jon nu-şi putea imagina că va înfrunta gărzile din faţa Turnului Regelui pentru a-l trezi pe Mormont.

Când Jon nu se va mai arăta pentru a-i aduce Bătrânului Urs micul dejun de la bucătărie, îl vor căuta în chilia lui şi vor găsi Gheara Lungă pe pat. Îi fusese greu s-o lase în urmă, însă nu-şi pierduse onoarea într-atât de mult încât s-o ia cu el. Nici chiar Jorah Mormont nu făcuse asta, când fugise acoperindu-se de ruşine. Fără nici o îndoială, Lordul Mormont va găsi pe altcineva mai demn pentru sabia asta. Jon se simţea rău când se gândea la bătrân. Ştia că dezertarea sa ar putea fi sarea presărată pe o rană încă deschisă prin ruşinea lăsată de fiul său. Aceasta părea o cale nefericită de ă-i răsplăti încrederea, dar nu putea schimba nimic. Indiferent ce ar fi făcut, Jon se simţea ca şi cum ar fi trădat pe cineva.

Chiar şi acum, nu ştia dacă făcea lucrul cel mai onorabil. Pentru cei din sud era mai lesne. Ei aveau septonii cu care să discute, pe cineva care să le vorbească de voia zeilor şi să-i ajute de deosebească binele de rău. Însă neamul Stark slujea vechilor zei, zeii fără nume, şi daca auzeau, copacii inimii nu vorbeau.

Când luminile Castelului Negru dispărură din urma sa, Jon încetini goana, mergând la trap. Avea în faţă o călătorie lungă şi un singur cal care să-l ducă până la destinaţie. De-a lungul drumului spre sud erau avanposturi şi sate unde ar putea să schimbe iapa pentru un alt cal, dacă i-ar fi trebuit unul, dar nu şi dacă era rănită sau istovită.

Foarte curând va avea nevoie de alte haine; mai mult ca sigur că va fi nevoit să le fure. Era înveşmântat în negru din cap până-n picioare: cizme înalte de călărie, pantaloni din pânză aspră şi tunică, vestă de piele fără mâneci şi o mantie grea din lână. Sabia şi pumnalul erau învelite în moleschin negru, iar zalele şi coiful din desagii de la şa erau negre. Oricare dintre ele ar fi putut însemna moartea, dacă era să fie capturat. Un străin în negru era privit cu o suspiciune duşmănoasă în toate satele şi avanposturile de la nord de Gât, iar oamenii îl vor căuta în curând. Odată ce corbul Maesterului Aemon îşi va lua zborul, Jon ştia că nu va mai găsi nici un refugiu sigur. Nici măcar la Winterfell. Bran poate că l-ar fi lăsat să intre, însă Maester Luwin avea alte idei. Ar fi putut zăvorî porţile în faţa lui. Era mai bine nici să nu dea pe acolo.

Totuşi, vedea foarte clar castelul cu ochii minţii, de parcă fusese acolo până mai ieri: zidurile înalte din granit, Marea Sală cu mirosuri de fum, de câine şi de carne friptă, sera tatălui său, camera din turn, unde dormise el. O parte din el nu ar mai fi vrut altceva decât să-l audă pe Bran râzând din nou, să guste una din plăcintele cu carne ale lui Gage sau să o asculte pe Bătrâna Nan spunându-i poveşti despre copiii pădurii şi despre Florian Smintitul.

Dar nu plecase de la Zid pentru asta; plecase pentru că, la urma urmei, era fiul tatălui său şi fratele lui Robb. Dăruirea unei săbii, chiar a uneia atât de grozave ca Gheara Lungă, nu-l făcea un Mormont. Nu era nici Aemon Targaryen. De trei ori alesese bătrânul şi de fiecare dată preferase onoarea, dar el nu era Aemon. Nici chiar acum, Jon nu se putea hotărî dacă Maester rămăsese pentru că era slab şi fricos, ori pentru că era puternic şi hotărât. Totuşi, înţelesese ce voia să spună bătrânul, despre durerea de a alege; îl înţelegea mult prea bine.

Tyrion Lannister pretinsese că majoritatea bărbaţilor mai degrabă refuzau să recunoască un adevăr dur decât să-l înfrunte, însă Jon era sătul de refuzuri. Era cel care era: Jon Snow, bastard şi încălcător de jurământ, fără mamă, fără prieteni şi blestemat. Pentru restul vieţii sale, indiferent cât va fi ea de lungă, era condamnat să fie un renegat, omul tăcut rămas între umbre, care nu îndrăzneşte să-şi spună numele adevărat. Oriunde ar fi mers prin cele Şapte Regate, trebuia să trăiască în minciună, să lase mâna oricărui bărbat să se ridice împotriva lui. Dar nu mai conta, atât timp cât ar fi putut să-şi ia locul lângă fratele său şi să-l ajute să-şi răzbune tatăl.

Şi-l amintea pe Robb aşa cum îl văzuse ultima oară stând în curte, cu zăpada topindu-se pe părul său roşcat. Jon va trebui să se strecoare în secret până la el, deghizat, încercă să-şi imagineze expresia de pe faţa lui Robb când i se va arăta. Fratele său va scutura din cap şi va zâmbi spunând… spunând…

Nu putea vedea zâmbetul. Oricât de mult ar fi încercat, nu-l putea vedea. Se pomeni gândindu-se la dezertorul pe care-l decapitase tatăl său, în ziua în care găsiseră lupii străvechi.

— Tu ai rostit cuvintele, îi spusese Lordul Eddard. Ai depus un jurământ înaintea fraţilor tăi, în faţa vechilor zei şi a celor noi. Desmond şi Tom cel Gras îl trăseseră pe om până la butuc. Ochii lui Bran fuseseră larg deschişi, mari cât nişte farfurii, iar Jon trebuise să-i spună să-şi strunească poneiul. Îşi aminti de expresia de pe faţa tatălui său când Theon Greyjoy ridicase Gheaţa, şuvoiul de sânge, felul în care Theon lovise capul când i se rostogolise la picioare.

Se întrebă ce ar fi făcut Lordul Eddard dacă dezertorul ar fi fost chiar fratele său, Benjen, în locul străinului zdrenţăros. Ar fi fost altfel? Mai mult ca sigur, în mod sigur… Iar Robb îl va primi bine, cu siguranţă. Trebuia, altfel…

Nici nu merita să se mai gândească la asta. Durerea îl săgeta adânc, în degete, când strânse frâul. Jon îşi înfipse călcâiele în cal şi trecu la galop, gonind în jos pe drumul regelui, de parcă ar fi vrut să-şi depăşească îndoielile. Nu-i era teamă de moarte, însă nu ar fi vrut şă moară aşa, legat burduf, cărat în spate şi decapitat ca un bandit oarecare. Dacă trebuia să piară, să fie cu sabia în mână, luptând cu ucigaşii tatălui său. Nu era cu adevărat un Stark, nici nu fusese vreodată… Însă putea muri ca unul. N-aveau decât să spună că Eddard Stark zămislise patru fii în loc de trei.

Nălucă ţinu pasul cu el pentru aproape o jumătate de leghe, iar limba-i roşie îi atârna din bot. Omul şi calul îşi plecară capul când el ceru iepei mai multă viteză. Lupul încetini, se opri, privi cu ochii lui strălucind roşiatici în lumina lunii. Dispăru în urma sa, însă Jon ştia că-i va urma, în ritmul său.

Lumini răzleţe licăreau printre copaci în faţa sa, pe ambele părţi ale drumului: Oraşul Cârtiţei. Un câine latră pe când trecu pe drum şi auzi un ţipăt răguşit de catâr ieşind dintr-un grajd, dar altfel satul rămase tăcut. Din loc în loc, prin ferestrele zăvorâte se vedea strălucirea focului din vatră, dar numai atât.

Oraşul Cârtiţei era mai întins decât părea, însă trei sferturi din el era sub pământ, în pivniţele adânci şi călduroase, legate între ele printr-un labirint de pasaje. Chiar şi lupanarul era acolo, nimic nu se vedea la suprafaţă, ci doar o colibă din lemn, nu mai mare decât o latrină, cu un felinar roşu atârnat la intrare. Pe Zid, îi auzise pe unii vorbind despre târfe ca despre nişte „comori ascunse”. Se întrebă dacă vreunul dintre fraţii în negru era acolo jos, în noaptea asta. Şi asta era o încălcare a jurământului, dar nimănui nu părea să-i pese.

Numai după ce lăsase bine de tot satul în urmă îşi permise Jon să încetinească. Atât el, cât şi iapa erau uzi de transpiraţie. Descăleca tremurând, mâna arsă îl durea. Sub copaci rămăsese o porţiune de zăpadă care se topea, strălucind sub lumina lunii, iar apa şiroia pentru a forma băltoace scăzute. Jon se ghemui şi-şi împreună palmele, adunând apa între degete. Lichidul era rece ca gheaţa. Bău şi se stropi puţin pe faţă, până când obrajii îi amorţiră. Degetele-l dureau mai tare decât în ultimele zile şi acum îl durea şi capul. Fac ceea ce trebuie, îşi spuse, dar de ce mă simt atât de rău?

Calul făcuse spume la bot, aşa că Jon o luă înainte mergând pe jos o vreme. Drumul abia dacă era suficient de lat ca să treacă doi călăreţi unul lângă altul, fiind străbătut de şiroaie de apă şi pietre. Graba fusese o prostie, o invitaţie la ruperea gâtului. Jon se întrebă ce-l apucase. Era, oare, atât de grăbit să moară?

Dincolo de copaci urletul îndepărtat al unui animal înspăimântat îl făcu să ridice capul. Iapa fornăi nervoasă. Găsise, cumva, lupul său vreo pradă? îşi făcu palmele căuş în jurul gurii.

— Nălucă! strigă. Nălucă, la mine. Singurul răspuns fu un fâlfâit de aripi în urma lui, când o bufniţă îşi luă zborul.

Încruntat, Jon îşi continuă drumul. Trase iapa după el timp de jumătate de oră, până când animalul nu mai transpiră. Nălucă nu apăruse. Jon ar fi vrut să încalece şi să-şi continue drumul, dar acum îl îngrijora lipsa lupului.

— Nălucă! strigă el încă o dată. Unde eşti? La mine! Nălucă!

Nu era nimic în aceste păduri care ar fi putut deranja un lup străvechi, nici chiar pe unul tânăr, doar dacă… Nu, Nălucă era prea isteţ ca să atace un urs, iar dacă era vreo haită de lupi prin apropiere, Jon i-ar fi auzit urlând.

Ar trebui să mănânce ceva, se decise el. Mâncarea îi va potoli stomacul şi Nălucă ar avea o şansă să-i ajungă din urmă. Încă nu era nici un pericol; Castelul Negru era adormit. În desagii de la şa găsi un pesmet, o bucată de brânză şi un măr mic şi zbârcit. Avea şi carne sărată de vită şi o bucată de şuncă, pe care le furase de la bucătărie, însă prefera să păstreze carnea pentru a doua zi. După ce o termina, trebuia să vâneze ceva, iar asta i-ar fi încetinit înaintarea.

Jon se aşeză sub coroana copacilor şi începu să-şi mănânce pesmetul şi brânza în timp ce privirea-i cutreiera de-a lungul drumului regelui. Păstră mărul pentru la urmă. Se mai înmuiase, însă miezul era încă acrişor şi suculent. Aproape că-l terminase când auzi zgomotele: cai venind dinspre nord. Repede, sări şi alergă la iapa lui. Ar putea oare să scape de ei? Nu, erau prea aproape şi, cu siguranţă, l-ar fi auzit, iar dacă erau cei de la Castelul Negru… ■

Duse iapa în afara drumului, în spatele unui şir des de brazi verzi-cenuşii.

— Linişte acum, spuse el cu glas şoptit, lăsându-se jos pentru a se uita printre crengi.

Dacă zeii erau îndurători, călăreţii vor trece mai departe. Se părea că erau ţărani aflaţi în drum spre pământurile lor, deşi nu putea şti ce făceau aici, în miez de noapte…

Ascultă cum tropăitul copitelor se auzea din ce în ce mai tare pe când grupul se apropia tot mai mult pe drumul regelui. După cum răsuna, erau cinci sau şase, cel puţin. Glasurile lor răzbăteau printre copaci.

— …sigur a venit pe aici?

— Nu putem fi siguri.

— Ar fi putut s-o ia spre răsărit, din câte ştiu eu. Sau a părăsit drumul ca s-o apuce prin păduri. Eu asta as face.

— În beznă? Prostule! Dacă nu cazi de pe cal şi-ţi rupi gâtul, te rătăceşti şi sfârşeşti prin a te întoarce la Zid, acolo de unde răsare soarele.

— Eu nu m-aş rătăci. Grenn părea scos din sărite. Eu m-aş îndrepta spre sud, poţi şti pe unde s-o iei orientându-te după stele.

— Şi dacă cerul este acoperit? întrebă Pyp.

— Atunci n-aş pleca. Interveni o altă voce:

— Ştiţi unde m-aş fi dus dacă eram în locul lui? M-aş fi dus în Oraşul Cârtiţei, săpând după comorile îngropate.

Râsul ascuţit al Broscoiului bubui printre copaci. Iapa lui Jon pufni.

— Tăceţi toţi, zise Halder. Cred că am auzit ceva.

— Unde? Eu n-am auzit nimic. Caii se opriseră.

— Th nu te-ai putea auzi nici pe tine slobozind un vânt.

— Ba da, insistă Grenn.

— Gura!

Tăcură cu toţii, ascultând. Jon îşi ţinea respiraţia. Sam, se gândi. Nu se dusese la Bătrânul Urs, dar nici la culcare, îi trezise pe ceilalţi băieţi. Blestemaţi fie cu toţii! Să vină zorii şi, dacă nu sunt în paturile lor atunci, vor fi declaraţi şi ei dezertori. Ce credeau că fac?

Liniştea grea părea că nu se mai termină. Din locul în care era ghemuit, putea vedea picioarele cailor printre crengile copacilor. În cele din urmă, Pyp glăsui: Ce ai auzit?

— Nu prea ştiu, recunoscu Halder. Un sunet, am crezut să s-ar fi putut să fie un cal, însă…

— Nu-i nimic aici.

Din colţul privirilor, Jon zări ceva albicios mergând printre copaci. Frunzele foşniră, iar Nălucă ţâşni dintre umbre atât de brusc, încât iapa lui Jon începu să necheze.

— Acolo! strigă Halder.

— Şi eu am auzit!

— Trădătorule, îi spuse Jon lupului străvechi în timp ce se arunca în şa.

Întoarse capul iepei pentru a o face să o ia printre copaci, însă îl văzură înainte să apuce să străbată zece paşi.

— Jon! strigă Pyp în urma lui.

— Descăleca, zise Grenn. Nu poţi să ne întreci pe toţi. Jon se întoarse să-i înfrunte, trăgându-şi sabia.

— Întoarceţi-vă înapoi, n-aş vrea să vă rănesc, dar o fac dacă n-am încotro.

— Unu contra şapte? Halder dădu un semnal. Băieţii se risipiră, înconjurându-l.

— Ce vreţi de la la mine?

— Vrem să te ducem înapoi, unde-ţi este locul, spuse Pyp.

— Locul meu este lângă fratele meu.

— Noi suntem fraţii tăi acum, rosti Grenn.

— Îţi vor tăia capul dacă pun mâna pe tine, ştii asta, interveni Broscoiul scoţând un hohot nervos. E aşa o prostie, este ceva ce ar face numai un bizon!

— Eu n-aş face-o, comentă Grenn. Nu-mi încalc jurământul. Am roşit cuvintele şi pentru mine asta înseamnă totul.

— Şi pentru mine, le spuse Jon. Nu înţelegeţi? Mi-au ucis tatăl. E război, fratele meu Robb luptă în domeniile riverane…

— Ştim, zise Pyp solemn. Sam ne-a spus tot.

— Ne pare rău de tatăl tău, făcu Grenn, dar nu contează. Odată ce ai rostit cuvintele, nu mai poţi să pleci, indiferent de motive.

— Eu trebuie să plec, spuse Jon febril.

— Ai rostit cuvintele, îi aminti Pyp. Acum începe rondul meu, ai spus. Nu se va sfârşi decât cu moartea mea.

— Voi trăi şi voi muri la post, adăugă Grenn dând din cap.

— Nu trebuie să-mi spuneţi cuvintele, le cunosc la fel de bine ca voi.

Se înfuriase acum. Oare de ce nu-l puteau lăsa să-şi vadă de drum? Nu făceau decât să complice lucrurile.

— Eu sunt spada în întuneric, intona Halder.

— Păzitorul de pe metereze, piui Broscoiul.

Jon îi blestemă pe toţi. Nici nu-l luară în seamă. Pyp îşi trase calul mai aproape, recitând:

— Eu sunt focul care alunga frigul, lumina care aduce zorii, cornul care-i trezeşte pe cei adormiţi, scutul care apară tărâmul oamenilor.

— Staţi departe de mine, îi preveni Jon, agitându-şi sabia. Vorbesc serios, Pyp. Nici măcar nu purtau armuri, i-ar fi putut tăia în bucăţi, dacă ar fi trebuit.

Matthar îi dăduse ocol venind din spate. Se alătură corului:

Îmi ofer viaţa şi onoarea pentru Rondul de Noapte. Jon îşi îmboldi iapa, făcând-o să se mişte în cerc. Băieţii se adunaseră în jurul său, blocându-l din toate părţile.

— În noaptea asta… Halder se apropie din stânga.

— „.şi în toate cele care vor veni, termină Pyp. Se aplecă spre dârlogii lui Jon. Astea-s posibilităţile tale: ucide-ne sau vino înapoi cu noi.

Jon îşi ridică sabia… şi o coborî, neajutorat.

— Să fiţi blestemaţi, spuse el. Toţi.

— Trebuie să-ţi legăm mâinile, sau ne dai cuvântul tău că vii cu noi fără să ne faci necazuri? întrebă Halder.

— N-am să fug, dacă asta voiai să spui. Nălucă se arătă dintre copaci, iar Jon îi aruncă o privire. De mare ajutor mi-ai mai fost şi tu, zise el. Ochii roşii, profunzi, îl priveau ştiutori.

— Mai bine ne-am grăbi, făcu Pyp. Dacă nu suntem înapoi înainte de prima geană a zorilor, Bătrânul Urs ne va lua tuturor capul.

Despre drumul înapoi, Jon Snow nu-şi mai amintea mare lucru. Păruse mai scurt decât călătoria spre sud, poate şi pentru că mintea lui era în altă parte. Pyp stabilise ritmul, galopând, mergând la pas sau la trap, după care o rupea într-un alt galop. Oraşul Cârtiţei veni şi se duse, cu felinarul său roşu aşezat peste lupanar, deja stins. Reuşiră să se încadreze în timp. Mai era o oră până-n zori când Jon zări turnurile Castelului Negru înaintea lor, întunecate pe fondul imensităţii albe a Zidului. De data asta, nu i se mai păru că ajunsese acasă.

Îl puteau duce înapoi, îşi spuse el, însă nu-l mai puteau face să rămână. Războiul nu se va termina mâine, nici în ziua de după, iar prietenii lui nu-l puteau veghea zi şi noapte. Va aştepta momentul cel mai prielnic, îi va lăsa să creadă că era mulţumit să rămână acolo… iar apoi, când vigilenţa le va slăbi, va fugi din nou. Data viitoare va evita drumul regelui. Ar putea-o lua de-a lungul Zidului spre răsărit, poate până la mare, un drum mai lung, însă mai sigur. Sau chiar spre apus, spre munţi, apoi spre sud prin trecătorile înalte. Aceasta era metoda barbarilor, dificilă şi periculoasă, dar cel puţin nu-l va mai urmări nimeni. Se va duce la o sută de leghe depărtare de Winterfell sau de drumul regelui.

Samwell Tarly îi aştepta în vechile grajduri, lăţit la pământ peste o claie de fân, prea neliniştit ca să poată dormi. Se ridică şi-şi netezi hainele.

— Sunt… sunt bucuros că te-au găsit, Jon.

— Eu nu, spuse el descălecând.

Pyp sări de pe cal şi privi dezgustat geana de lumină de pe cer.

— Ajută-ne să culcăm caii, Sam, spuse băiatul prizărit. Avem o zi lungă în faţă şi nici nu ne putem gândi la somn, asta mulţumită Lordului Snow.

Când se crăpă de ziuă, Jon se duse la bucătărie, aşa cum făcea de fiecare dată. Hobb Trei-Degete nu spune nimic când îi întinse micul dejun al Bătrânului Urs. Pentru astăzi avea trei ouă fierte tare, cu pâine prăjită şi şuncă friptă, plus un castron de prune uscate. Jon duse mâncarea în Turnul Regelui. Îl găsi pe Mormont aşezat pe scaunul de lângă fereastră. Corbul i se plimba înainte şi-napoi pe umeri, croncănind: Porumb, porumb, porumb. Păsărea ţipă când intră Jon.

— Pune mâncarea pe masă, îi spuse Bătrânul Urs, privind în sus. Vreau nişte bere.

Jon deschise fereastra zăbrelită, luă butelca plină cu bere de pe marginea exterioară şi umplu un corn. Hobb îi dăduse o lămâie, încă rece, de pe Zid. Jon o zdrobi în pumn. Sucul se scurse printre degetele sale. Mormont turna suc de lămâie în berea sa în fiecare zi şi susţinea că de asta mai avea încă dinţi în gură.

— Fără îndoială, ţi-ai iubit tatăl, spuse bătrânul când Jon îi aduse cornul. Lucrurile pe care le iubim ne distrug de fiecare dată, băiete. Îţi aminteşti când ţi-am spus asta?

— Îmi amintesc.

Nu voia să vorbească despre moartea tatălui său, nici măcar cu Mormont.

— Ai grijă să nici nu uiţi asta. Adevărurile dure sunt cele care trebuie păstrate cel mai bine. Adu-mi farfuria.

Din nou şuncă? Nu-i nimic. Arăţi obosit. A fost călătoria ta sub lumina lunii atât de obositoare? Jon simţi cum i se usucă gâtul.

— Ştiţi?

— Ştiţi, repetă corbul de pe umărul lui Mormont. Ştiţi Bătrânul Urs pufni.

— Crezi că m-au ales Lord Comandant al Rondului de Noapte pentru că sunt prost ca bâta, Snow? Aemon mi-a spus că ai să pleci. Iar eu i-am spus că te vei întoarce, îmi cunosc oamenii… şi pe băieţii mei. Onoarea te-a mânat pe drumul regelui şi tot ea te-a adus înapoi.

— Prietenii mei m-au adus înapoi, zise Jon.

— Am spus eu cumva că a fost onoarea ta? Mormont îşi inspecta farfuria.

— Mi-au omorât tatăl. V-aţi aşteptat să nu fac nimic?

— Ca s-o spunem pe a dreaptă, ne-am aşteptat să faci exact ce ai făcut. Mormont încercă pruna şi scuipă sâmburele. Am ordonat să fii pus sub supraveghere. Ai fost văzut plecând. Dacă fraţii tăi nu te-ar fi adus înapoi, ai fi fost recuperat oricum, şi nu de prieteni. Afară doar dacă nu cumva ai un cal cu aripi, ca un corb. Ai?

— Nu. Jon se simţea ca un nătărău.

— Ce păcat, am putea folosi un astfel de cal.

Jon se ridică în picioare. Îşi spuse că ar putea muri cum se cuvine; măcar asta să facă.

— Cunosc pedeapsa pentru dezertare, lordul meu. Nu mă tem de moarte.

— Moarte! ţipă corbul.

— Nici de viaţă, sper eu, spuse Mormont tăindu-şi şunca şi oferind o bucăţică păsării. Nu ai dezertat, nu încă. Eşti aici. Dacă i-am decapita pe toţi băieţii care se duc în Oraşul Cârtiţei noaptea, numai nălucile ar mai păzi Zidul. Totuşi, poate că ai de gând să fugi mâine din nou, sau poate peste două săptămâni. Nu-i aşa? Nu asta speri, băiete?

Jon rămase tăcut.

— Mă gândeam eu. Mormont înlătură coaja unuia dintre ouăle fierte. Tatăl tău e mort. Crezi că-l mai poţi readuce la viaţă?

— Nu, răspunse el mohorât.

— Bine, spuse Mormont. Am mai văzut noi morţi revenind la viaţă, tu şi cu mine, şi nu mi-as dori să mai văd asta încă o dată. Înfulecă oul din două înghiţituri şi-şi îndepărtă dintre dinţi aşchiile de coajă. Fratele tău este la luptă, cu toate armatele din nord în spatele lui. Oricare dintre lorzii lui stegari comandă mai mulţi oameni decât ai putea găsi vreodată în Rondul de Noapte. Cum îţi imaginezi că ar avea nevoie de ajutorul tău? Eşti un asemenea războinic grozav, sau ai vreun grumkin prin buzunare, care ţi-a vrăjit sabia?

Jon nu avea nici un răspuns. Corbul ciugulea un ou, spărgându-i coaja. Strecurându-şi ciocul prin gaura făcută, scoase fărâmituri de albuş şi gălbenuş. Bătrânul Urs oftă.

— Nu eşti singurul afectat de acest război. Că-mi place sau nu, sora mea mărşăluieşte în armata fratelui tău, ea şi fiicele ei îmbrăcate în zale de bărbaţi. Maege este o hoaşcă bătrână, încăpăţânată şi ţâfnoasă, foarte hotărâtă. Adevărul este că abia rezist să fiu prin apropierea femeii aceleia bicisnice, însă asta nu înseamnă că aş iubi-o mai puţin decât le iubeşti tu pe surorile tale vitrege, încruntându-se, Mormont înşfacă ultimul ou si-l strânse în pumn până-i zdrobi coaja. Sau poate că da. Chiar dacă o fi aşa, tot aş jeli-o dacă ar fi ucisă, deşi n-aş lăsa să se vadă nimic. Şi eu am rostit cuvintele, la fel ca tine. Locul meu este aici… Unde este al tău, băiete?

Eu nu am nici un loc, ar fi vrut Jori să spună, sunt un bastard, nu am drepturi, nici nume, nici mamă, iar acum nici măcar tată. Cuvintele pe care le rosti fură:

— Nu ştiu.

— Eu ştiu, spuse Lordul Comandant Mormont. Se stârneşte vântul rece, Snow. Dincolo de Zid se alungesc umbrele. Cotter Pyke scrie că turme imense de elani se îndreaptă spre sud şi spre răsărit, spre mare, iar mamuţii fac la fel. Mai spune că unul dintre oamenii lui a descoperit urme de paşi uriaşe, strâmbe, la mai puţin de trei leghe distanţă de Rondul de la Răsărit. Cercetaşii de la Turnul Umbrei au găsit sate întregi abandonate, iar Ser Denys spune că vede noaptea focuri pe munţi, flăcări uriaşe care ard de la apus până-n zori. Quorin Halfhand a luat un prizonier în adâncimea Văii, iar omul jură că Mance Rayder şi-a masat toţi oamenii într-un avanpost nou, secret, numai zeii ştiu pentru ce. Crezi că unchiul tău, Benjen, a fost singurul cercetaş pe care l-am pierdut în ultimul an?

— Ben Jen, croncăni corbul, ridicând capul, iar bucăţele de ou îi căzură din cioc. Ben Jen. Ben Jen.

— Nu, răspunse Jon. Mai fuseseră şi alţii. Mult prea mulţi.

— Crezi că războiul fratelui tău este mai important decât al nostru? latră bătrânul.

Jon îşi muşcă buza. Corbul bătu din aripi spre el. Război, război, război, piui el.

— Nu-i, continuă Mormont. Zeii să ne aibă în paza lor, băiete, nu eşti orb şi nici prost. Când morţii încep să vâneze în noapte, crezi că mai contează cine şade pe Tronul de Fier?

— Nu. Jon nu se gândise la asta.

— Tatăl tău, lordul, te-a trimis la noi, Jon. De ce, cine ar putea spune?

— De ce, de ce₃ de ce, ţipă corbul.

— Tot ce ştiu este că sângele Primilor Oameni curge în venele familiei Stark. Primii Oameni au construit Zidul şi se spune că-şi amintesc lucruri care ar fi fost uitate altfel. Iar fiara aia a ta… ne-a condus la arătările acelea, te-a avertizat asupra mortului-viu de pe trepte. Ser Jaremy ar spune, fără îndoială, că toate astea sunt întâmplări, dar Ser Jaremy e mort, iar eu nu. Lordul Mormont împunse o bucată de şuncă folosind vârful pumnalului. Cred că ai fost hărăzit să fii aici şi vreau ca tu şi lupul tău să fiţi cu noi când ne-om duce dincolo de Zid.

Cuvintele lui trimiseră fiori pe spinarea lui Jon.

— Dincolo de Zid?

— Cum m-ai auzit. Am de gând să-l găsesc pe Ben Stark, mort sau viu. Mestecă şi înghiţi şunca. Nu voi sta proţăpit aici, aşteptând zăpezile şi vântul îngheţat. Trebuie să aflăm ce se întâmplă. De data asta, Rondul de Noapte se va năpusti în forţă împotriva Regelui-de-dincolo-de-Zid, a Celorlalţi sau a orice altceva ar mai putea fi acolo. Am de gând să preiau eu însumi comanda, îşi aţinti vârful pumnalului spre pieptul lui Jon. După obicei, servitorul Lordului Comandant este şi scutierul său… Însă nu vreau să mă trezesc în fiecare zori de zi întrebându-mă dacă nu cumva ai şters-o din nou. Aşa că am nevoie de răspunsul tău, Lord Snow, am nevoie de el acum. Eşti frate din Rondul de Noapte… ori bastardul care vrea să se joace de-a războiul?

Jon Snow se îndreptă de spate şi inspiră adânc. Iartă-mă, tata. Robb, Arya, Bran… iertaţi-mă, nu vă pot ajuta. Bătrânul spune adevărul Acesta-i locul meu.

— Sunt… al dumneavoastră, lordul meu. Omul vostru. Jur. Nu voi mai pleca încă o dată.

Bătrânul Urs pufni.

— Bine. Acum du-te şi ia-ţi sabia.