Urzeala tronurilor

TYRION

Pe dealul care domina drumul regelui fusese aşezată o masă lungă din scânduri de pin, tăiate grosolan, pusă sub un ulm şi acoperită cu o pânză aurie. Acolo, lângă pavilionul său, Lordul Tywin lua masa de seară, împreună cu principalii săi cavaleri şi cu lorzii-stegari, iar flamura sa imensă, stacojie cu auriu, flutura pe deasupra, agăţată de un catarg înalt.

Într-un târziu se arătă şi Tyrion, băşicat de la şa şi mohorât, mult prea conştient de cât de caraghios trebuie să fi arătat în timp ce urca panta spre tatăl său, clătinându-se. Marşul din ziua aceea fusese lung şi obositor. Se gândea că s-ar putea îmbăta în noaptea asta. Era pe la amurg, iar văzduhul fremăta de licurici.

Bucătarii gătiseră, desigur, carne: cinci purcei de lapte cu pielea rumenă şi crocantă, fiecare cu câte un alt fruct în gură. Mirosul îl făcu să-i lase gura apă.

— Scuzele mele, începu el şi luă loc pe bancă, lângă unchiul său.

— Poate că cel mai bine ar fi să te pun să ne îngropi morţii, Tyrion, spuse Lordul Tywin. Dacă întârzii la fel de mult şi în bătălie precum faci la masă, lupta se va termina cam pe la venirea ta.

— Oh, desigur că mai laşi şi pentru mine vreun ţăran, doi, tată, răspunse Tyrion. Nu prea mulţi, n-aş vrea să par lacom.

Îşi umplu cupa cu vin şi-l privi pe servitor cum taie din carnea de porc. Crusta crocantă pocni sub cuţit, iar zeama fierbinte se scurse din carne. Era cea mai încântătoare privelişte pe care o văzuse Tyrion de multă vreme.

— Cercetaşii lui Ser Addam spun că armata lui Stark s-a mişcat spre sud, de la Gemeni, relată tatăl său, pe când talgerul de lemn care-i servea de farfurie fu umplut cu felii de carne. Trupele Lordului Frey i s-au alăturat. Nu se află la mai mult de o zi de marş, la nord de noi.

— Te rog, tată, făcu Tyrion. Vreau să mănânc.

— Gândul că te vei confrunta cu Stark te moleşeşte. Tyrion? Fratele tău, Jaime, ar fi nerăbdător să se înfrunte cu el.

— Mai degrabă m-aş înfrunta cu porcul ăsta. Robb Stark nu este nici pe jumătate atât de fraged şi nici n-a mirosit vreodată atât de bine.

Lordul Lefford, ca o pasăre mohorâtă, cel care se ocupa de aprovizionarea lor, se aplecă în faţă.

— Nădăjduiesc că sălbaticii tăi nu-ţi împărtăşesc nepăsarea, altfel înseamnă că am prăpădit bunătate de arme pe ei.

— Sălbaticii mei vor folosi excelent armele dumneavoastră, lordul meu, răspunse Tyrion.

Când îi spusese lui Lefford că avea nevoie de arme şi armuri să-i echipeze pe cei trei sute de oameni pe care-i adusese Ulf, s-ar fi putut crede că-i ceruse să-şi dea fetele, fecioare încă, pentru propria lui plăcere. Lordul Lefford se încruntă.

— L-am văzut pe părosul ăla mare astăzi, cel care insista că-i trebuie două securi de război, pe cele grele, din oţel negru, cu lamele în semilună.

— Lui Shagga îi place să ucidă indiferent cu care mână, zise Tyrion pe când i se punea în faţă un talger de lemn cu carne de porc aburindă.

— Dar tot mai avea securea aceea cu mâner de lemn prinsă la spate.

— Shagga este de părere că trei securi sunt mai bune decât două.

Tyrion îşi afundă în solniţă degetul mare şi arătătorul şi presără pe carne o cantitate sănătoasă de sare. Ser Kevan se aplecă.

— Am avut un gând de a te plasa pe tine şi pe sălbaticii tăi în avangardă, când s-o da bătălia.

Ser Kevan avea rareori „un gând” pe care Lordul Tywin să nu-l fi avut înaintea lui. Tyrion înfipsese o bucată de carne în vârful cuţitului şi o dusese la gură, pentru a o lăsa acum jos.

— În avangardă? repetă el suspicios. Ori tatăl său dobândise un respect nou pentru abilităţile sale, ori decisese să scape astfel, pentru totdeauna, de apariţiile lui stânjenitoare. Tyrion avea sentimentul apăsător că ştia, deja, care era adevărul.

— Par să fie destul de feroce, zise Ser Kevan.

— Feroce? Tyrion îşi dădu seama că repeta tot ce spunea unchiul său, ca o pasăre bine dresată. Tatăl său privea, judecându-l şi cântărind fiecare cuvânt. Dă-mi voie să-ţi spun eu cât sunt de feroce. Noaptea trecută, un Frate al Lunii a înjunghiat o Cioară de Piatră din cauza unui cârnat. Aşa că astăzi, când ne-am aşezat tabăra, trei dintre Ciorile de Piatră l-au înhăţat şi i-au tăiat beregata. Poate că sperau să recupereze cârnatul, n-aş putea spune. Bronn a reuşit să-l facă pe Shagga să nu reteze mădularul mortului, ceea ce a fost un mare noroc, dar, chiar şi aşa, Ulf cere acum recompensa pentru sângele vărsat, iar Conn şi Shagga refuză să plătească.

— Când soldaţilor le lipseşte disciplina, greşeala aparţine lordului comandant, spuse tatăl său.

Fratele său, Jaime, fusese întotdeauna capabil să-şi facă oamenii să-l urmeze cu entuziasm şi să moară pentru el, dacă asta trebuia. Lui Tyrion îi lipsea acest dar. El cumpăra devotamentul cu aur şi obţinea supunerea cu numele său.

— Un bărbat mai vânjos ar putea băga frica în ei, asta spuneaţi, lordul meu?

Lordul Tywin Lannister se întoarse spre fratele său.

— Dacă oamenii fiului meu nu se supun poruncilor sale, poate că avangarda nu este locul potrivit pentru el. Fără îndoială, se va simţi mult mai bine în ariergardă, păzind convoiul nostru de bagaje.

— Fă-mi o plăcere, tată, spuse el nervos. Dacă nu ai altă comandă să-mi oferi, conduc avangarda.

Lordul Tywin îşi privi cercetător fiul pitic.

— N-am spus nimic de comandă. Vei lupta sub ordinele lui Ser Gregor.

Tyrion înfulecă o bucată de carne, o mestecă o clipă, apoi o scuipă furios.

— Am descoperit că nu sunt deloc flămând, spuse el coborând şovăielnic de pe bancă. Rogu-vă să mă iertaţi, lorzii mei.

Lordul Tywin înclină capul, permiţându-i să plece. Tyrion se răsuci pe călcâie şi se duse. Era conştient că-l priveau pe când şontâcăia în jos pe deal. Un hohot puternic de râs izbucni în urma lui, dar nu se mai uită înapoi. Spera să se înece toţi cu îmbucăturile de carne suculentă.

Amurgul se lăsase, colorând toate steagurile în negru. Tabăra Lannisterilor se întindea pe kilometri întregi între râu şi drumul regelui. Între atâţia oameni, cai şi copaci, era lesne să te rătăceşti, iar Tyrion chiar reuşi. Trecu de câteva zeci de pavilioane măreţe şi sute de focuri de tabără. Licuricii roiau printre corturi ca nişte stele călătoare. Adulmecă mirosul cârnaţilor cu usturoi, condimentaţi şi picanţi, atât de tentant încât stomacul său gol chiorăi. Departe, în faţă, auzi glasuri înălţându-se într-un cântec deocheat. O femeie chicoti şi alergă pe lângă el, goală sub o mantie întunecată, iar urmăritorul ei beat se împiedică de rădăcinile unui copac. Şi mai departe, doi suliţaşi erau faţă în faţă de o parte şi de alta a unui izvor, exersând mişcări de atac şi apărare în lumina tot mai palidă, cu piepturile goale şi năclăite de transpiraţie.

Nimeni nu-l învrednici cu vreo privire. Nu-i vorbi nimeni. Nimeni nu-i dădu nici cea mai mică atenţie. Era înconjurat de oameni loiali Casei Lannister, o mare armată de douăzeci de mii de oameni şi, cu toate astea, era singur.

Când auzi bubuitul adânc al râsului lui Shagga răsunând în beznă, se luă după el mergând spre Ciorile de Piatră, în micul lor colţ de noapte. Conn, fiul lui Coratt, agită o cană cu bere.

— Tyrion Jumate-Om! Vino şi şezi la focul nostru, împarte carnea cu Ciorile de Piatră. Avem un bou.

— Văd asta, Conn, fiul lui Coratt. Halca de carne uriaşă şi roşie era suspendată deasupra focului, perpelindu-se într-o frigare de lemn de mărimea unui copac mic. Sângele şi grăsimea se scurgeau peste flăcări în vreme ce două Ciori din Piatră răsuceau frigarea.

— Mulţumesc. Chemaţi-mă când boul e gata.

După cum părea, asta s-ar fi putut să fie chiar înainte de luptă. O luă din loc.

Fiecare clan avea propriul său foc pentru gătit; Urechile Negre nu mâncau împreună cu Ciorile de Piatră, Ciorile de Piatră nu mâncau cu Fraţii Lunii şi nimeni nu mânca împreună cu Bărbaţii Arşi. Cortul modest pe care-l procurase din rezervele Lordului Lefford fusese ridicat la mijlocul celor patru focuri de tabără. Tyrion îl găsi pe Bronn împărţind un burduf cu vin cu noii servitori. Lordul Tywin îi trimisese un îngrijitor de cai şi un servitor care să se ocupe de trebuinţele lui, ba chiar insistase să accepte şi un scutier. Erau aşezaţi în jurul tăciunilor unei vetre mici. Era şi o fată cu ei; subţire, cu părul negru, iar după cum arăta, nu avea mai mult de optsprezece ani. Tyrion îi studie o clipă figura, înainte de a zări oasele de peşte răspândite prin cenuşă.

— Ce aţi mâncat?

— Păstrăvi, lordul meu, zise îngrijitorul de cai. Bronn i-a prins.

Păstrăvi, se gândi el. Purcel de lapte. La naiba cu tata! Privi pofticios spre oase, iar pântecul său bodogăni.

Scutierul său, un băiat cu nefericitul nume de Podrick Payne, înghiţi ceea ce voise să spună. Flăcăul era un văr îndepărtat al lui Ser Ilyn Payne, călăul regelui… şi aproape la fel de tăcut, deşi nu din lipsă de limbă. Tyrion îl silise o dată să i-o arate, doar ca să fie sigur.

— E clar că ai limbă, comentase el. Într-o bună zi va trebui să înveţi s-o foloseşti.

În clipa aceea, nu avea răbdarea de a încerca să scoată vreo vorbă de la flăcăul despre care bănuia că îi fusese vârât pe gât ca o glumă sinistră. Tyrion îşi întoarse din nou atenţia spre fată.

— Ea este? îl întrebă pe Bronn.

Fata se ridică cu mişcări graţioase şi privi în jos spre el, de la înălţimea celor aproape doi metri ai săi.

— Ea este, lordul meu, şi poate vorbi pentru ea, dacă vă face plăcere.

Îşi întoarse capul într-o parte.

— Eu sunt Tyrion, din Casa Lannister. Mi se spune Pezevenghiul.

— Mie mama mi-a spus Shae. Bărbaţii îmi spun… adesea.

Bronn izbucni în râs, iar Tyrion nu avu de ales şi trebui să zâmbească.

— Intră în cort, Shae, dacă eşti atât de drăguţă.

Ridică acoperitoarea de la intrare şi o ţinu pentru ea. Înăuntru îngenunche şi aprinse o lumânare.

Viaţa unui soldat nu era lipsită de anumite compensaţii. Oriunde îţi aşezai tabăra, erai sigur că aveai şi companie în urmă. La sfârşitul zilei de marş, Tyrion îl trimisese pe Bronn în spate, să-i găsească o târfă pe potrivă.

— Aş prefera una rezonabil de tânără, cu un chip pe cât de drăguţ poţi găsi, îi spusese. Dacă s-a şi spălat în anul ăsta, aş fi şi mai încântat. Dacă nu, îmbăiaz-o. Să-i spui cine sunt şi previn-o cum sunt. Jyck nu se obosise întotdeauna să facă asta, astfel că în privirile fetelor se strecurase adesea o anumită expresie când dăduseră cu ochii de nobilul pentru care fuseseră aduse… o expresie pe care Tyrion Lannister nu mai voia să o vadă niciodată.

Ridică lumânarea şi o privi. Rronn se descurcase destul de bine; avea ochii întunecaţi şi nevinovaţi, era subţire, avea sâni mici şi tari şi un zâmbet care era când timid, când insolent sau viclean. Îi plăcea asta.

— Să-mi dau jos veşmintele, lordul meu? întrebă ea.

— La momentul potrivit. Eşti fecioară, Shae?

— Dacă vă face plăcere, lordul meu, spuse ea sfioasă.

— Ceea ce mi-ar plăcea mie ar fi adevărul, fetiţo.

— Da, dar asta vă va costa dublu. Tyrion decise că se vor înţelege de minune.

— Eu sunt un Lannister. Am aur din belşug şi vei vedea că sunt generos… Însă vreau mai mult de la tine decât ce ai între picioare, deşi vreau şi aia, bineînţeles. Vei sta în cortul meu, îmi vei turna vin, vei râde la glumele mele, îmi vei alunga durerile de picioare după fiecare zi de marş… Şi indiferent dacă te ţin aici pentru o zi sau pentru un an, atât timp cât stăm împreună, nu vei lăsa alţi bărbaţi în patul tău.

— Mi se pare destul de corect. Se aplecă spre poalele robei sale din pânză aspră şi şi-o trase peste cap dintr-o singură mişcare lină, aruncând veşmântul. Dedesubt nu avea nimic altceva, era doar Shae. Dacă nu pune imediat lumânarea jos, lordul meu se va arde la degete.

Tyrion puse lumânarea jos, îi luă mâna într-a lui şi ‹› trase cu blândeţe spre el. Ea se aplecă să-l sărute. Gura ei avea gustul mierii şi al cuişoarelor, iar degetele ei erau iscusite şi exersate, pe când desfăcea şireturile hainelor lui.

Când o pătrunse, ea-l primi cu gângureli şoptite şi mici icnete de plăcere. Tyrion bănuia că extazul ei era prefăcut, dar o făcea atât de bine, încât nu mai conta. Nu tânjea după chiar atât de mult adevăr.

Avusese mare nevoie de ea, îşi dădu el seama după aceea, pe când ea şedea tăcută în braţele lui. De ea sau de cineva ca ea. Trecuse mai bine de un an de când nu mai avusese nici o femeie, de când plecase la Winterfell, în compania fratelui său şi a regelui Robert. Ar fi putut fi mort mâine, sau în ziua următoare, iar dacă i se întâmpla asta, mai degrabă şi-ar fi dorit să coboare în mormânt gândindu-se la Shae decât la tatăl său, lordul, la Lysa Arryn sau la Lady Catelyn Stark.

Îi simţea pe braţ moliciunea sânilor, pe când ea stătea lângă el. Era ceva plăcut. Mintea-i fu acaparată de un cântec. Încet, abia auzit, începu să fluiere.

— Ce-i asta, lordul meu? murmură ea înghesuindu-se în el.

— Nimic, îi spuse el. Un cântec pe care l-am învăţat când eram copil, asta-i tot. Culcă-te, dulcea mea.

Când ochii ei se închiseră şi respiraţia-i deveni adâncă şi calmă, Tyrion se strecură de lângă ea, cu grijă să nu-i tulbure somnul. Se târî dezbrăcat afară, trecu peste scutierul său şi ocoli cortul, pentru a merge să urineze.

Bronn era aşezat cu picioarele încrucişate sub un castan, acolo unde-şi legaseră caii. Îşi ascuţea tăişul sabiei, perfect treaz; mercenarul nu părea să doarmă la fel ca ceilalţi oameni.

— Unde ai găsit-o? îl întrebă Tyrion în timp ce se uşura.

— Am luat-o de la un cavaler. Omul nu prea voia s-o dea, însă numele tău l-a făcut să se răzgândească, plus pumnalul meu la gâtul lui.

— Minunat, făcu Tyrion sec, scuturându-şi ultimii stropi. Eu îmi amintesc că ţi-am spus găseşte-mi o târfă, nu pricopseşte-mă cu un duşman.

— Toate alea drăguţe erau deja luate, zise Bronn. Aş fi încântat s-o iau înapoi, dacă preferi o uscătură ştirbă.

Tyrion se apropie de el.

— Tatăl meu, lordul, ar spune că asta-i insolenţă şi te-ar trimite la ocnă pentru impertinenţă.

— Ce bine de mine că nu eşti tatăl tău, răspunse Bronn. Am dat de una cu coşuri pe nas. Ţi-ar plăcea aşa ceva?

— Şi să-ţi frâng inima? răspunse Tyrion. Am s-o păstrez pe Shae. Nu cumva, din întâmplare, ai reţinut numele cavalerului de la care ai luat-o? N-aş vrea să-l am prin preajmă în timpul bătăliei.

Bronn se ridică cu agilitatea unei pisici, răsucindu-şi sabia în mână.

— O să-ţi fiu alături în luptă, piticule.

Tyrion dădu din cap. Căldura aerului nopţii îi atingea pielea.

— Ca să supravieţuiesc bătăliei şi să poţi să-ţi ceri recompensa.

Bronn trecu sabia din mâna dreaptă în stânga şi încercă o lovitură.

— Cine să vrea să-l răpună pe unul ca tine?

— Tatăl meu, lordul, de exemplu. El m-a trimis în avangardă.

— Si eu as face la fel. Un omuleţ cu un scut mare. Ce mai ţintă le-ai oferi arcaşilor!

— Îmi pari ciudat de încurajator, zise Tyrion. Probabil că m-am smintit.

Bronn îşi băgă sabia în teacă.

— Fără nici o îndoială.

Când Tyrion se întoarse la cortul său, Shae se răsuci pe o parte şi murmură adormită:

— M-am trezit, iar lordul meu nu mai era aici.

— Lordul tău s-a întors acum.

Se culcă lângă ea. Mâna ei i se strecură între picioarele strâmbe şi-l găsi întărit.

— Da, s-a întors, şopti ea, mângâindu-l.

O întrebă de cel de la care o luase Bronn, iar ea-i spuse numele unui cavaler mărunt, dintr-o familie nesemnificativă.

— Nu trebuie să vă temeţi de el, lordul meu, adăugă fata, degetele ei ocupându-se de mădularul lui. E un bărbat pricăjit.

— Iar eu ce sunt, rogu-te? o întrebă Tyrion. Vreun uriaş?

— Oh, da, se pisici ea, uriaşul meu Lannister.

Se urcă pe el şi, pentru câtva timp, aproape că-l făcu să creadă asta. Tyrion adormi cu zâmbetul pe buze… şi se trezi în beznă, în hărmălaia trompetelor. Shae îl trăgea de umăr.

— Lordul meu, şopti ea. Treziţi-vă, lordul meu. Mi-e frică.

Năuc, se ridică şi azvârli pătura. Cornurile răsunau în noapte, furioase şi bezmetice, un ţipăt care însemna grăbiţi-vă, grăbiţi-vă, grăbiţi-vă. Auzi strigăte şi zăngănitul suliţelor, nechezatul cailor, deşi nimic nu-i spunea că ar avea loc o luptă.

— Trompeţii tatălui meu, rosti el. Adunarea de luptă. Credeam că Stark se află la o zi de marş de noi.

Ea scutură din cap, pierdută. Ochii îi erau măriţi şi albi. Gemând, Tyrion se ridică şi-şi făcu drum afară, strigând după scutierul său. Fuioare de ceaţă albicioasă alunecau prin noapte, degete lungi şi albe pe lângă râu. Oameni şi cai se învălmăşeau în răcoarea dinaintea zorilor; se puneau şeile, căruţele erau încărcate, focurile stinse. Trompetele răsunară din nou: grăbiţi-vă, grăbiţi-vă, grăbiţi-vă. Cavalerii săriră pe bidiviii care fornăiau, în vreme ce soldaţii greu înarmaţi îşi încingeau centurile cu săbiile. Când îl găsi pe Pod, băiatul sforăia încetişor. Tyrion îl lovi în coaste cu piciorul.

— Armura mea, zise, şi grăbeşte-te.

Bronn veni în goană dintre ceţuri, având deja armura pe el şi fiind călare, purtând coiful îndoit.

— Ai idee de ce se întâmplă? îl întrebă Tyrion.

— Băiatul Stark ne-a luat-o înainte. S-a strecurat pe drumul regelui şi acum armata lui se află la mai puţin de un kilometru la nord de aici, aşezându-se în formaţiune de luptă.

Grăbiţi-vă, îndemnau trompetele, grăbiţi-vă, grăbiţi-vă, grăbiţi-vă.

— Vezi să fie gata de luptă şi oamenii clanurilor. Tyrion se strecură înapoi în cort. Unde-mi sunt hainele? latră el la Shae. Acolo! Nu, cele din piele, fir-ar să fie! Da, adu-mi cizmele.

Când reuşi să se îmbrace, scutierul său îi aduse armura, aşa cum era. Tyrion avea un costum cu platoşă grea, meşteşugit făcută să se potrivească pe trupul său strâmb. Din păcate, era pusă bine la Casterly Rock, iar ci era aici. Trebuia să se descurce cu resturile recuperate de prin căruţele Lordului Lefford: cămaşă de zale şi coif, apărătoarea de gât a unui cavaler mort, platoşe pentru picioare şi mâini şi cizme ascuţite, din oţel. Unele dintre acestea erau ornamentate, altele simple; nici o piesă nu se potrivea cu cealaltă şi nici pe corpul iui, aşa cum ar fi trebuit. Pieptarul era făcut pentru un bărbat mai înalt decât el; pentru capul lui supradimensionat găsiseră un coif mare, de forma unei găleţi, cu un vârf triunghiular lung de un cot. Shae îl ajută pe Pod cu curelele şi clemele de prindere.

— Dacă mor, să mă jeleşti, îi spuse Tyrion târfei.

— De unde o să ştii că te jelesc? O să fii mort!

— Am să ştiu.

— Cred că da.

Shae îi coborî pe cap coiful mare şi Pod îi prinse apărătoarea pentru gât. Tyrion îşi strânse centura, îngreunată de o sabie scurtă şi un pumnal. Băiatul său de grajd îi aduse bidiviul, un trăpaş minunat, la fel de încărcat de armuri ca el; se simţea de parcă ar fi cântărit o mie de ocale. Pod îi întinse scutul, o bucată masivă de lemn întărit cu oţel. Ultimul lucru pe care i-l dădură fu securea de luptă. Shae se trase înapoi şi-l examina din priviri.

— Lordul meu arată foarte fioros.

— Lordul arată ca un pitic într-o armură nepotrivită, răspunse Tyrion mohorât, dar îţi mulţumesc pentru bunăvoinţă. Podrik, dacă lupta se întoarce împotriva noastră, ai grijă ca doamna asta să ajungă teafără acasă.

O salută ridicând securea şi-şi întoarse calul, luând-o la galop. Îşi simţea stomacul strâns ca un ghem tare, atât de strâns încât îl durea. În urma lui, servitorii începură în graba mare să strângă cortul. Degete de un stacojiu-deschis se întindeau spre răsărit, pe când primele raze ale soarelui se iviră la orizont. Cerul dinspre apus era de un purpuriu-închis, presărat cu stele. Tyrion se întrebă dacă acesta era ultimul răsărit pe care-l mai vedea vreodată… şi dacă nu cumva temerile sale erau un semn al laşităţii. Oare fratele său, Jaime, se gândea la moarte înainte de bătălie?

Un corn de luptă răsună la distanţă, într-o notă profundă şi jeluitoare, care-i îngheţă sufletul. Oamenii din clanuri încălecară pe caii lor sfrijiţi, de munte, aruncând blesteme şi glume grosolane. Mai mulţi dintre ei păreau să fie beţi. Soarele care se înălţa risipi fuioarele de ceaţă rătăcitoare pe când Tyrion îi conducea spre luptă. Iarba nepăscută de cai era încărcată de rouă, de parcă vreun zeu aflat în trecere presărase peste pământ o baniţă cu diamante. Oamenii de la munte se aliniară în spatele lui, fiecare clan înşiruit în urma propriului său conducător, în lumina zorilor, oastea Lordului Tywin Lannister se desfăşura ca un trandafir de oţel, cu ghimpii strălucitori.

Unchiul său conducea centrul armatei. Ser Kevan îşi înălţase flamurile pe drumul regelui. Tolbele cu săgeţi atârnau de curelele lor, arcaşii pedeştri se aliniaseră pe trei şiruri lungi, spre estul şi vestul drumului, şi acum stăteau liniştiţi, pregătindu-şi arcurile. Între ei, suliţaşii formaseră careuri; în spatele lor se întindeau şiruri peste şiruri de soldaţi înarmaţi până-n dinţi cu suliţe, săbii şi topoare. Trei sute de cavalerişti grei îl înconjurau pe Ser Kevan şi lorzii stegari Lefford, Lydden şi Serrett, împreună cu toţi spadasinii lor.

Flancul drept era format numai din cavalerie, aproape patru mii de oameni, îngreunaţi de armură. Mai mult de trei sferturi dintre cavaleri erau acolo, masaţi, ca un mare pumn de oţel. Ser Addam Marbrand avea comanda. Tyrion văzu flamura lui desfăşurându-se; un copac în flăcări, portocaliu şi fumuriu. În urma lui fâlfâiau flamura cu inorogul purpuriu a lui Ser Flement, cea cu vierul tărcat al Casei Crakehall, cea cu cocoşul Casei Swyft şi alte şi altele.

Tatăl său, lordul, îşi ocupase locul pe deal, acolo unde dormise. În jurul lui se adunau rezervele; o forţă uriaşă, jumătate călare, jumătate pedestră, numărând cinci mii de oameni. Lordul Tywin alegea aproape întotdeauna să comande rezervele; el va controla înălţimile de pe teren şi va privi bătălia desfăşurându-se mai jos, trimiţându-şi forţele când şi unde era cea mai mare nevoie de ele.

Chiar şi de la distanţă, tatăl său impunea respect. Armura de luptă a lui Tywin Lannister o făcea de ruşine pe cea ornamentată a fiului său Jaime. Mantia sa era ţesută din nenumărate straturi de fir de aur şi era atât de grea, încât aproape că nu se clintea, nici chiar când se lansa în atac, atât de mare încât acoperea mare parte a crupei armăsarului. Nici o clamă obişnuită nu putea susţine o asemenea greutate, aşa că uriaşa mantie era fixată de o pereche de leoaice miniaturale, aşezate pe umerii săi de parcă s-ar fi pregătit să ţâşnească. Companionul lor, un mascul cu o coamă splendidă, era aşezat comod pe vârful coifului mare al Lordului Tywin, cu o labă în aer, ca şi cum răgea. Cei trei lei erau turnaţi în aur, cu ochii de rubin. Armura sa era o platoşă grea din oţel, emailată în stacojiu-închis, apărătorile fiind gravate dichisit cu aur. Rondelele erau ca nişte sori din aur, toate cataramele erau aurite, iar otelul roşcat era atât de lustruit, încât strălucea ca un foc în lumina soarelui.

Tyrion putea auzi duduitul tobelor duşmanului. Şi-l aminti pe Robb Stark, aşa cum îl văzuse ultima dată, aşezat în jilţul înalt al tatălui său, în Marea Sală de la Winterfell, cu sabia scoasă din teacă strălucind în mâinile sale. Îşi aminti cum veniseră la el lupii străvechi şi, dintr-odată, îi revăzu mârâind şi clămpănind din fălci, cu dinţii rânjiţi, în faţa lui. Oare îşi adusese băiatul şi lupii cu el la război? Gândul îl nelinişti.

Cei din nord erau epuizaţi după marşul lor îndelungat, fără odihnă. Tyrion se întrebă ce gândea Robb. Spera să-i fi luat prin surprindere, în somn? Slabe şanse pentru aşa ceva; indiferent ce se spunea despre el, Tywin Lannister nu era un prost.

Avangarda se organiza la stânga. Întâi văzu flamura, trei câini negri pe un fond galben. Ser Gregor stătea sub ea, călare pe cel mai mare cal pe care-l văzuse vreodată Tyrion. Bronn îi aruncă o privire şi rânji.

— Întotdeauna să te ţii după câte unul uriaş în bătălie.

Tyrion îi aruncă o privire grea.

— Cum aşa?

— Constituie ţinte măreţe. Atrag privirea fiecărui arcaş de pe câmpul de luptă.

Râzând, Tyrion îl vedea acum pe Munte într-o altă lumină.

— Mărturisesc că nu m-am gândit la asta.

Clegane nu oferea deloc o imagine magnifică; armura sa era o platoşă de oţel de un cenuşiu mat, zgâriată de atâta folosinţă, fără blazon sau ornamente. Îşi trimitea oamenii pe poziţii arătând cu sabia — una mare, pentru ambele mâini, pe care Ser Gregor o agita cu o singură mână, aşa cum ar fi făcut un altul cu un pumnal.

— Pe cel care o ia la fugă îl tai cu mâna mea, răgea el, dând cu ochii de Tyrion. Pezevenghiule! Ia flancul stâng. Ţine râul. Dacă poţi.

La stânga stângii. Ca să izbească flancurile lor, Stark avea nevoie de cai care să poată galopa pe apă. Tyrion îşi conduse oamenii spre malul râului.

— Uitaţi, strigă el, arătând cu securea. Râul. O pătură de ceaţă albicioasă mai stăruia încă pe suprafaţa apei, în vreme ce undele verzui şi întunecoase se scurgeau mai jos de ei. Vadurile erau nămoloase şi sufocate de ierburi. Râul este al nostru; indiferent ce se întâmplă, ţineţi-vă aproape de apă. Să nu o pierdeţi niciodată din vedere. Să nu lăsaţi nici un duşman să intre între noi şi râul nostru. Dacă ne murdăresc apele, tăiaţi-le mădularele şi daţi-le la peşti.

Shagga avea câte o secure în fiecare mână. Le lovi una de alta, făcându-le să răsune.

Jumate Oom! ţipă el.

Celelalte Ciori de Piatră preluară chemarea, la fel şi Urechile Negre şi Fraţii Lunii. Bărbaţii Arşi nu strigară, însă îşi zăngăniră săbiile şi suliţele. Jumate Om! Jumate Om! Jumate Om!

Tyrion îşi întoarse trăpaşul în cerc pentru a privi peste câmpul de luptă. Terenul era denivelat şi alunecos aici, moale şi noroios în apropierea râului, ridicându-se într-o pantă moale spre drumul regelui, pietros şi accidentat dincolo de el. Câţiva copaci se înălţau în coasta dealurilor, dar mare parte din teren fusese defrişat şi cultivat. Inima-i bătea în piept în ritmul tobelor, iar sub straturile de piele şi oţel, fruntea-i era năclăită de o transpiraţie rece. Privi cum Ser Gregor Muntele călărea în sus şi-n jos pe linia de luptă, urlând şi gesticulând. Şi flancul acesta era format numai din cavalerişti, însă la dreapta era un pumn înzăuat de cavaleri şi lăncieri greu înarmaţi, iar avangarda era alcătuită din trupele mobile dinspre vest: arcaşi călare, o masă fremătătoare de călăreţi liberi nedisciplinaţi, mercenari şi agricultori, călare pe caii folosiţi la plug, înarmaţi cu seceri şi cu săbiile ruginite ale taţilor lor, băieţi numai pe jumătate instruiţi, luaţi de lângă oalele lor din Lannisport… şi Tyrion, cu oamenii lui din clanuri.

— Hrană pentru ciori, murmură Bronn lângă el, dând glas la ceea ce Tyrion lăsase nerostit. Nu putu decât să dea din cap. Oare-şi pierduse tatăl său, lordul, minţile? Nici un suliţaş, prea puţini arcaşi, o mână de cavaleri prost înarmaţi şi fără armuri, comandaţi de o brută necugetătoare, mânată doar de furie… Cum se aştepta tatăl său ca această adunătură de circ să-i ţină flancul stâng?

Nu avea timp să se mai gândească şi la asta. Tobele răsunau atât de aproape, încât bătaia lor îi pătrundea sub piele şi-i făcea mâinile să tresară. Bronn îşi trase sabia şi, dintr-odată, duşmanul se arătă acolo, în faţa lor, năvălind peste vârful dealurilor, avansând cu pas măsurat, în spatele unui zid de scuturi şi suliţe.

Zeii fie blestemaţi, uită-te la ei, se gândi Tyrion, deşi ştia că tatăl său avea mult mai mulţi oameni pe câmpul de luptă. Comandanţii îi conduceau călare pe caii lor de luptă, stegarii călărind alături, cu flamurile lor. Zări elanul Casei Hornwood, razele de soare ale Casei Karstark, securea de război a Lordului Cerwyn, pumnul înzăuat al Gloverilor… şi turnurile gemene ale Casei Frey, albastre pe cenuşiu. Gata deci cu convingerea tatălui său că Lordul Walder nu se va osteni prea tare. Albul Casei Stark era peste tot, lupii cenuşii, străvechi, păreau că aleargă şi sar în vreme ce flamurile fluturau. Unde-i băiatul? se întrebă Tyrion.

Răsună un corn de luptă. Haooooooooooooooooo, ţipă cornul cu un vaiet prelung, jos şi înfrigurat, precum vântul rece dinspre nord. Trompetele Lannisterilor răspunseră: da-DA da-DA da-DAAAAAAA, insolente şi sfidătoare; totuşi, lui Tyrion i se părea că răsunau mai nevolnice şi mai speriate. Putea simţi cum îi fremătau maţele, o senzaţie lichidă; spera să nu moară bolnav.

Când cornurile tăcură, văzduhul se umplu de un şuierat; o ploaie de săgeţi se înălţă dinspre dreapta lui, acolo unde se găseau arcaşii care flancau drumul. Cei din nord porniră în goană, urlând în timpul navalei, însă săgeţile Lannisterilor căzură asupra lor ca grindina, sute de săgeţi, mii, iar strigătele se transformară în vaiete şi oamenii se împleticiră şi căzură la pământ. Cam pe atunci, al doilea roi de săgeţi îşi luă zborul, iar arcaşii potriviră a treia săgeată în arcurile lor.

Tromptele izbucniră din nou, da-DAAA da-DAAA da-DAAA da-DA da-DA da-DAAAAAAA. Ser Gregor îşi răsuci sabia uriaşă şi urlă un ordin, iar mii de alte voci îi răspunseră într-un strigăt. Tyrion dădu pinteni calului şi adăugă încă un glas la cacofonia generală, iat avangarda se avântă înainte.

— Râul! strigă către muntenii săi, pe când goneau. Ţineţi minte, nu părăsiţi râul.

Era încă în fruntea lor când o luară la galop, până când Chella scoase un răcnet înfiorător şi îl depăşi în goană, iar Shagga urlă şi o urmă. Oamenii clanurilor se avântară după ei, lăsându-l pe Tyrion în praful stârnit de cai.

O formaţiune de suliţaşi duşmani se aranjase în semilună în faţa lor, un şir dublu din oţel strălucitor, ca un arici, aşteptând în spatele scuturilor înalte, din stejar, cu razele de soare ale Casei Karstark. Gregor Clegane fu primul care ajunse la ei, conducând o trupă de veterani înzăuaţi. Jumătate dintre cai se feriră în ultima clipă, oprindu-şi atacul înaintea şirului de suliţe. Ceilalţi muriră, vârfuri ascuţite de oţel străpungându-le piepturile. Tyrion văzu zeci de oameni căzuţi. Armăsarul Muntelui se cabra, zvâcnind cu potcoavele lui de oţel când o suliţă cu vârful zimţat îi pătrunse în gât. Înnebunit, animalul se aruncă peste rânduri. Suliţele se înfipseră în el din toate părţile, însă zidul de scuturi se sparse sub greutatea lui. Cei din nord se traseră înapoi de lângă zvâcnirile animalului în agonie, împleticindu-se. Pe când calul său se prăbuşi la pământ, fornăind cu sânge şi muşcând cu ultimele sale puteri, Muntele se ridică nevătămat, cu sabia sa pentru două mâini.

Shagga se avântă prin spărtură înainte ca scuturile să o acopere din nou, iar alte Ciori de Piatră se înghesuiră în urma lui. Tyrion strigă:

— Bărbaţi Arşi! Fraţii Lunii! După mine!

Însă majoritatea lor erau înaintea lui. Îl zări pe Timett, fiul lui Timett, ţâşnind la luptă când armăsarul său muri sub el în plin galop, văzu un Frate al Lunii străpuns de o suliţă Karstark, văzu calul lui Conn spulberând coastele unui om cu o lovitură de copită. Un nor de săgeţi se pogorî asupra lor; de unde veniseră, n-ar fi putut spune, însă căzură peste oamenii lui Stark şi Lannister deopotrivă, ricoşând din armuri şi muşcând carnea. Tyrion îşi înălţă scutul şi se ascunse în spatele lui.

Ariciul se surpa, oamenii din nord bătând în retragere sub loviturile cavaleriei. Tyrion îl văzu pe Shagga izbindu-l în piept pe unul dintre suliţaşi, când smintitul i se aruncă în faţă în goană, văzu cum securea lui străpunge zalele şi pielea, muşchii şi plămânii. Omul muri în picioare, iar vârful securii i se oprise în piept; totuşi, Shagga continua să gonească, spărgând un scut în două cu securea din mâna dreaptă, în vreme ce cadavrul sălta şi se zguduia, cu oasele frânte, în dreapta sa. În cele din urmă, mortul se desprinse. Shagga lovi cele două securi una de alta şi scoase un răget.

Duşmanii se aruncaseră deja asupra lui, iar bătălia se apropie la câţiva paşi de Tyrion şi de calul său. Un înzăuat îi ţinti pieptul, iar securea lui ţâşni, azvârlind suliţa într-o parte. Omul se dădu înapoi, pregătindu-se pentru o nouă încercare, însă Tyrion îşi îmboldi calul şi trecu de-a dreptul peste el. Bronn era înconjurat de trei duşmani, însă îl descăpăţână pe primul care se avântase spre el şi trecu lama sabiei peste faţa celui de-al doilea, cu o lovitură năprasnică.

O suliţă azvârlită de cineva veni spre Tyrion dinspre stânga şi se înfipse în scutul său cu un sunet sec. Se răsuci şi goni după atacator, însă omul îşi ridică deasupra capului propriul său scut. Tyrion îi dădu ocol, încolţindu-l cu o ploaie de lovituri de secure. Schije de lemn de stejar se desprindeau zburând în toate părţile, până când omul din nord se împiedică şi căzu pe spate, cu scutul pe el. Era dincolo de raza de acţiune a securii lui Tyrion şi era prea mare daraua ca să merite să descalece, aşa că-l lăsă acolo şi se avântă spre un alt duşman, atacându-l din spate cu o lovitură de sus în jos, care-i făcu braţul să se cutremure. Asta-i oferi o clipă de răgaz. Strunindu-şi armăsarul, privi spre râu. Acolo era, la dreapta. Cumva, reuşise să se întoarcă în cerc.

Un Bărbat Ars trecu pe lângă el, prăbuşit pe cal. O suliţă îi intrase în pântec şi-i ieşise prin spate. Nu mai putea fi ajutat în nici un fel, dar când Tyrion îl văzu pe unul dintre oamenii din nord gonind şi apucând dârlogii calului, atacă.

Duşmanul îl înfruntă cu sabia în mână. Era înalt şi zvelt, purtând o cămaşă lungă de zale şi apărători din oţel, însă-şi pierduse coiful şi sângele i se prelingea în ochi de la o tăietură din mijlocul frunţii. Tyrion încercă o lovitură drept în faţă, însă bărbatul înalt o pară.

— Piticule, strigă el. Mori!

Fugi în cerc, pe când Tyrion călărea în jurul lui, ţintindu-i capul şi umerii. Oţelul se izbi de oţel, iar Tyrion îşi dădu repede seama că bărbatul înalt era mai iute şi mai puternic decât el. Pe cele şapte iaduri, unde era Bronn?

— Mori, mârâi bărbatul, lovindu-l năprasnic.

Tyrion abia dacă reuşi să-şi ridice scutul la timp, iar lemnul păru că-i explodează în faţă, sub forţa loviturii. Bucăţile sfărâmate căzură de pe braţul lui.

— Mori! mugi spadasinul, venind mai aproape şi izbindu-l peste tâmplă atât de tare, încât capul îi răsună ca un clopot.

Sabia scoase un scrâşnet hidos când o retrase pe suprafaţa oţelului. Bărbatul înalt rânji… până când trăpaşui lui Tyrion îl muşcă, iute ca un şarpe, sfâşiindu-i obrazul până la os. Atunci urlă. Tyrion îi împlântă securea în cap.

— Tu să mori, îi spuse, şi asta se şi întâmplă.

Când smulse lama, auzi un strigăt:

— Eddard! răsună o voce. Pentru Eddard şi Winterfell!

Cavalerul se năpusti spre el în goană, răsucind buzduganul ca un astru în jurul capului. Caii lor se ciocniră înainte ca Tyrion să fi putut măcar deschide gura să strige după Bronn. În cotul drept îi explodă un val de durere când ghinturile buzduganului străpunseră metalul subţire de la încheietură. Îşi pierdu securea într-o clipă. Se întinse după sabie, însă luceafărul ţepos se roti din nou, coborând spre faţa sa. Un zang dureros şi căzu. Nu-şi aminti când atinse pământul, însă când privi în sus, deasupra era numai cerul. Cavalerul care-l doborâse se năpusti asupra lui.

— Tyrion Pezevenghiul, bubui el. Eşti al meu. Te predai, Lannister?

Da, se gândi el, însă cuvântul i se opri în gât. Scoase un sunet ca un horcăit şi se luptă să se ridice în genunchi, căutând disperat o armă. Sabia, pumnalul, orice…

— Te predai?

Cavalerul se înălţa asupra sa, pe calul înzăuat. Omul şi calul i se păreau imenşi. Mingea ţepoasă se roti cu lentoare, descriind un cerc. Mâinile lui Tyrion erau amorţite, iar vederea înceţoşată şi teaca goală.

— Predă-te sau mori, declară cavalerul, iar buzduganul se roti din ce în ce mai repede.

Tyrion ţâşni în picioare, înfigându-şi capul în pântecul animalului. Calul slobozi un nechezat răsunător şi se cabra. Un val de sânge şi maţe căzu peste faţa lui Tyrion, iar calul se prăvăli ca o avalanşă. Următorul lucru de care fu conştient era că viziera sa era plină de noroi şi că ceva îi strivea piciorul. Se eliberă, cu gâtlejul atât de strâns, încât abia mai putea vorbi.

— …predai… izbuti el să hârâie stins.

— Da, gemu un glas întretăiat de durere.

Tyrion înlătură noroiul de pe coif ca să poată vedea din nou. Calul căzuse departe de el, peste călăreţul lui. Piciorul cavalerului era prins sub cal, iar braţul folosit pentru a-şi atenua căderea era răsucit într-un unghi grotesc.

— Mă predau, repetă el. Căutând la centură cu mâna sănătoasă, trase o sabie şi o azvârli la picioarele lui Tyrion. Mă predau, lordul meu.

Ameţit, piticul îngenunche şi ridică sabia. Când îşi mişcă braţul, durerea îi săgeta cotul. Lupta părea că se mutase dincolo de el. Nu mai rămăsese nimeni în această parte a câmpului de bătălie, cu excepţia unui mare număr de cadavre. Corbii dădeau deja ocol şi se lăsau jos pentru a se hrăni. Văzu că Ser Kevan îşi adusese forţele din centru pentru a sprijini avangarda; masa enormă de suliţaşi îi împinsese pe cei din nord pe dealuri. Se luptau pe pantă, suliţele înfigându-se într-un nou zid de scuturi, acele bucăţi ovale şi întărite, cu ţepi de fier. Privind, văzduhul se umplu din nou de săgeţi, iar bărbaţii din spatele zidului de stejar căzură sub ploaia ucigătoare.

— Mă tem că pierdeţi, ser, îi spuse el cavalerului prins sub cal.

Bărbatul nu răspunse.

Zgomotul copitelor venind din spatele său îl făcu să se întoarcă, deşi abia dacă putea ridica sabia pe care o ţinea, din cauza durerii sfâşietoare din cot. Bronn se opri lângă el şi-l privi, de sus.

— S-a întâmplat că nu prea mi-ai fost de ajutor, îi spuse Tyrion.

— Se pare că te-ai descurcat destul de bine şi singur, răspunse Bronn. Dar ai rămas fără vârful de pe coif.

Tyrion pipăi creştetul coifului. Vârful se rupsese de tot.

— Nu l-am pierdut. Ştiu unde este. Mi-ai văzut, cumva, calul?

La vremea când îl găsiră, trompetele glăsuiră din nou, iar rezerva Lordului Tywin veni gonind de-a lungul râului. Tyrion îşi privi tatăl galopând pe lângă el, flamura purpuriu-aurie a Casei Lannister fluturându-i deasupra capului pe când se năpusti peste câmp. Era înconjurat de cinci sute de cavaleri, iar lumina soarelui se izbea de vârful lăncilor. Rămăşiţele liniilor de luptă ale Casei Stark se spulberară precum sticla sub o lovitură de ciocan.

Cu cotul umflat, pulsând de durere sub armură, Tyrion nu făcu nici cea mai mică încercare de a se alătura carnagiului. El şi Bronn porniseră în căutarea oamenilor lor. Pe mulţi îi găsiră printre morţi. Ulf, fiul lui Umar, zăcea într-o baltă de sânge închegat, cu braţele retezate de la cot, iar zeci dintre Fraţii Lunii erau prăvăliţi lângă el. Shagga era prăbuşit lângă un copac, străpuns de săgeţi, cu capul lui Conn în poală. Tyrion crezu că erau morţi amândoi, dar când descăleca, Shagga deschise ochii şi rosti:

— L-au ucis pe Conn, fiul lui Coratt.

Arătosul Conn nu avea altă rană decât o dâră roşie peste piept, acolo unde i se împlântase săgeata care-l doborâse. Când Bronn îl ridică pe Shagga în picioare, uriaşul păru să observe abia atunci săgeţile. Le smulse una câte una, suduind din cauza găurilor făcute în cămaşa sa de zale şi în piele, miorlăindu-se ca o fată când se ocupă de cele câteva înfipte în carne. Chella veni călare spre ei pe când smulgeau săgeţile din Shagga şi le arătă cele patru urechi pe care le capturase. Pe Timett îl găsiră jefuind cadavrele, împreună cu Bărbaţii Arşi. Din cei trei sute de oameni din clanuri care intraseră în luptă în urma lui Tyrion Lannister, supravieţuiseră, probabil, jumătate.

Îi lăsă pe cei rămaşi în viaţă să se ocupe de morţi, îl trimise pe Bronn să se îngrijească de cavalerul luat în captivitate şi se duse în căutarea tatălui său. Lordul Tywin era aşezat lângă râu, sorbind vin dintr-o cupă cu pietre preţioase, iar scutierul său îi desfăcea legăturile platoşei.

— O victorie frumoasă, zise Ser Kevan când dădu cu ochii de Tyrion. Sălbaticii tăi au luptat bine.

Privirile tatălui său se pironiră asupra sa, ochii de un verde-deschis, punctaţi cu aur, fiind atât de reci încât pe Tyrion îl trecură fiorii.

— Te surprinde asta, tată? întrebă el. Ţi-am încurcat planurile? Se presupunea că vom fi măcelăriţi, nu?

Lordul Tywin îşi goli cupa, fără nici o expresie pe faţă.

— Da, i-am plasat la stânga pe cei mai indisciplinaţi. Mă aşteptam să cedeze. Robb Stark e un băiat cu caş la gură, mai degrabă curajos decât deştept. Am sperat că, dacă vede că flancul nostru stâng cedează, s-ar putea lansa în spărtură, nerăbdător să năvălească. Odată ce ar fi fost atras acolo, suliţaşii lui Ser Kevan s-ar fi pus în mişcare atacându-l din flanc, aruncându-l în râu, în vreme ce eu mi-aş fi adus rezervele.

— Şi ai crezut că ar fi cel mai bine să mă pui în mijlocul acestui carnagiu, ascunzându-mi planurile tale.

— O dezordine prefăcută este mai puţin convingătoare şi nu sunt dispus să-mi dezvălui planurile cuiva care se însoţeşte cu mercenari şi sălbatici.

— Ce păcat că sălbaticii mei ţi-au tulburat dansul! Tyrion îşi trase mănuşa de oţel şi o lăsă să cadă la pământ, strâmbându-se din cauza durerii care-i săgeta braţul.

— Băiatul acela, Stark, s-a dovedit a fi mai precaut decât m-am aşteptat să fie la vârsta lui, admise Lordul Tywin, însă o victorie este o victorie. Mi se pare că te-ai rănit.

Braţul drept al lui Tyrion era năclăit de sânge.

— Mă bucur că ai observat asta, tată, spuse el printre dinţii încleştaţi. Te-aş putea deranja, cumva, trimiţând după Maester? Doar dacă nu cumva te încântă ideea de a avea un pitic ciung drept fiu…

Un strigăt de „Lord Tywin!” repezit îl făcu pe tatăl său să întoarcă privirea înainte să fi apucat să răspundă. Tywin Lannister se ridică în picioare în vreme ce Ser Addam Marbrand sărea de pe trăpaşul său. Calul avea spumă la bot şi sângera. Ser Addam se lăsă într-un genunchi; era un bărbat vânjos, cu păr întunecat, arămiu, care-i ajungea până la umăr, într-o armură lustruită, din oţel suflat cu bronz, cu mândrul copac al Casei sale gravat pe platoşa de pe piept.

— Lordul meu, i-am capturat pe câţiva dintre comandanţii lor. Lordul Cerwyn, Ser Wylis Manderly, Harrion Karstask, patru dintre Frey. Lordul Hornwood este mort şi mă tem că Roose Bolton ne-a scăpat.

— Iar băiatul? întrebă Lordul Tywin.

Ser Addam ezită.

— Băiatul Stark nu era printre ei, lordul meu. Se spune că a trecut pe la Gemeni cu cea mai mare parte a cavaleriei sale, călărind în graba mare spre Riverrun.

Un băiat cu caş la gură, îşi aminti Tyrion, mai degrabă curajos decât înţelept. Dacă nu l-ar fi durut atât de tare, ar fi izbucnit în râs.