Urzeala tronurilor

CATELYN

Pe măsură ce armata se scurgea pe drumul dintre mlaştinile întunecate de la Gât şi se desfăşura pe domeniile de lângă râu, neliniştea lui Catelyn creştea, îşi ascundea temerile în spatele unei expresii calme şi neutre, dar erau tot acolo, crescând cu fiecare leghe străbătută. Zilele ei erau neliniştite, nopţile tulburate, iar fiecare corb care zbura pe deasupra o făcea să-şi încleşteze dinţii.

Se temea pentru tatăl ei lordul, mirându-se de tăcerea lui. Se mai temea şi pentru fratele ei Edmure, şi se ruga ca zeii să vegheze asupra lui dacă trebuia să-l înfrunte pe Regicid în bătălie. Se temea pentru Ned şi pentru fete, şi pentru dragii ei fii, lăsaţi în urmă la Winterfell. Şi totuşi, nu putea face nimic pentru nici unul dintre ei, aşa că se forţa să-şi lase deoparte toate gândurile către ei. Trebuie să-ţi păstrezi energia pentru Robb, îşi spunea. El este singurul pe care-l poţi ajuta. Trebuie să fii la fel de aprigă şi neclintită ca Nordul, Catelyn Tully, Trebuie să fii o adevărată Stark acum, la fel ca fiul tău.

Robb călărea în fruntea coloanei, sub flamura albă a Casei de Winterfell. În fiecare zi invita câte unul dintre lorzi să i se alăture, să se poată sfătui în timpul marşului; îi onora astfel pe toţi, fără să arate favoritisme, ascultând, aşa cum ar fi făcut şi tatăl său, cântărind cuvintele spuse de fiecare. A învăţat atât de multe de la Ned, se gândi ea, privindu-l, dar oare a învăţat destul?

Peştele Negru venise cu o sută de oameni aleşi şi o sută de cai iuţi şi gonea înaintea lor pentru a le masca deplasările şi a cerceta drumul. Veştile pe care călăreţii lui Ser Brynden le aduseseră înapoi nu o linişteau. Armata Lordului Tywin era încă la multe zile depărtare, în sud… Însă Walder Frey, Lord de Crossing, adunase o oaste de aproape patru mii de oameni în castelele lui de la Furca Verde.

— Din nou în întârziere, murmurase Catelyn când aflase.

Era din nou Tridentul, blestemat să fie. Fratele ei Edmure chemase steagurile; după toate rânduielile, Lordul Frey ar fi trebuit să se alăture armatei lui Tully, la Riverrun, dar stătea aici.

— Patru mii de oameni, repetă Robb, mai mult uluit decât nervos. Lordul Frey nu poate spera să se lupte singur cu Lannisterii. Mai mult ca sigur că urmează să ni se alăture cu armata sa.

— Chiar aşa? întrebă Catelyn. Se avântase înainte pentru a fi împreună cu Robb şi Robett Glover, companionul său în ziua aceea. Avangarda se desfăşurase în urma lor, o pădure de lănci, flamuri şi suliţe în mişcare lentă. Să nu vă aşteptaţi la nimic de la Walder Frey, şi atunci nu veţi fi surprinşi.

— Este stegarul tatălui tău.

— Unii oameni iau jurămintele mult mai în serios decât alţii, Robb. Iar Lordul Walder a fost întotdeauna mai prietenos faţă de Casterly Rock decât ar fi vrut tatăl meu. Unul dintre fiii săi este căsătorit cu sora lui Tywin Lannister. Asta însăşi spune destule, cu siguranţă. Lordul Walder a zămislit mulţi copii de-a lungul anilor, iar aceştia trebuie să se căsătorească cu cineva. Totuşi…

— Credeţi că are de gând să ne trădeze Lannisterilor, doamna mea? întrebă Robett Glover cu gravitate.

Catelyn suspină.

— Ca s-o spunem pe-a dreaptă, mă îndoiesc chiar că Lordul Frey ştie ce are el însuşi de gând. Are prudenţa unui bătrân şi ambiţiile unui tânăr, nelipsindu-i niciodată viclenia.

— Trebuie să punem mâna pe Gemeni, mamă, spuse Robb aprins. Nu avem pe unde să trecem râul prin altă parte. Ştii asta.

— Da, dar la fel ştie şi Walder Frey, poţi fi sigur.

În noaptea aceea îşi ridicară tabăra la marginea dinspre sud a mlaştinilor, la jumătatea drumului dintre drumul regelui şi râu. Acolo le aduse Theon Greyjoy mai multe veşti despre unchiul lor.

— Ser Brynden spune să vă anunţ că a încrucişat spada cu Lannisterii. Sunt vreo câteva zeci de iscoade care nu se vor mai întoarce prea curând să-i raporteze Lordului Tywin. De fapt, niciodată. Rânji. Ser Addam Marbrand se află la comanda avangardei lor şi acum se retrage spre sud, pârjolind totul în cale. Ştie unde suntem, mai mult sau mai puţin exact, însă Peştele Negru jură că nu va afla unde ne despărţim.

— Asta numai dacă nu-i spune Lordul Frey, răspunse Catelyn cu asprime. Theon, când te întorci la unchiul meu, spune-i să-şi amplaseze cei mai buni dintre arcaşi în jurul Gemenilor, zi şi noapte, cu ordinul de a doborî orice corb pe care-l văd că părăseşte poziţiile de luptă. Nu vreau ca vreo pasăre să ducă veşti Lordului Tywin despre deplasările fiului meu.

— Ser Brynden s-a ocupat de asta, doamna mea, răspunse Theon cu un zâmbet încrezător. Încă vreo câteva păsări negre şi am avea destule ca să coacem o plăcintă. Am să pun deoparte penele, ca să aveţi de-o pălărie.

Ar fi trebuit să ştie că Brynden Peşte Negru se gândise la asta înaintea ei.

— Ce făceau oamenii lui Frey când Lannisterii le pârjoleau ogoarele şi le dărâmau avanposturile?

— Au fost câteva ciocniri între oamenii lui Ser Addam şi cei ai Lordului Walder, răspunse Theon. La nici o zi de călărit de aici, am găsit doi dintre cercetaşii Lannisterilor hrănind ciorile acolo unde i-au hăcuit oamenii lui Frey. Cea mai mare parte a forţei Lordului Walder rămâne masată la Gemeni.

Asta purta, fără nici o îndoială, pecetea lui Walder Frey, se gândi Catelyn cu amărăciune; rămânerea pe loc, aşteptarea, privitul, neasumarea nici unui risc, decât dacă era absolut necesar.

— Dacă s-a luptat cu Lannisterii, poate că-şi menţine jurământul, zise Robb.

Catelyn era mai puţin încurajată să creadă asta.

— Când îşi apără pământul este un lucru, dar lupta deschisă împotriva Lordului Tywin este altceva.

Robb se întoarse spre Theon Greyjoy.

— N-a găsit Peşte Negru nici o altă trecere peste Furca Verde?

Theon clătină din cap.

— Râul este umflat şi repede. Ser Brynden spune că nu poate fi trecut, nu atât de departe în nord.

— Trebuie să am vadul ăla! declară Robb înfuriindu-se. Oh, caii noştri s-ar putea să înoate în râu, însă nu cu călăreţi înzăuaţi în spate. Va trebui să construim plute ca să ne transportăm fierul pe partea cealaltă, coifurile, zalele şi lăncile, dar nu avem destui copaci pentru asta. Sau destul timp. Lordul Tywin se îndreaptă spre nord…

— Lordul Frey ar fi un smintit să încerce să ne oprească trecerea, spuse Theon Greyjoy cu obişnuita lui certitudine uşuratică. Avem de cinci ori mai mulţi oameni decât el. Poţi lua Gemenii, dacă vrei, Robb.

— Nu cu uşurinţă, îi avertiză Catelyn, şi nu la timp. În vreme ce aţi institui asediul, Tywin Lannister şi-ar aduce forţele şi v-ar ataca din spate.

Robb privi de la ea spre Greyjoy, căutând un răspuns, dar fără să-l afle. Pentru o clipă, păru chiar mai tânăr de cincisprezece ani, în pofida zalelor sale şi a pufului de pe obraji.

— Ce ar face acum tatăl meu, lordul? o întrebă.

— Ar găsi o cale de trecere, îi răspunse ea. Cu orice preţ.

În dimineaţa următoare, Ser Brynden Tully însuşi călări până la ei. Renunţase la platoşa grea şi la coiful de Cavaler al Porţii, în favoarea unei combinaţii de piele şi zale, însă peştele de obsidian încă-i mai ţinea mantia. Chipul unchiului ei era sumbru când descăleca.

— S-a dat o bătălie sub zidurile de la Riverrun, le spuse el mohorât. Ştim asta de la iscoada lui Lannister, pe care am prins-o. Regicidul a distrus armata lui Edmure şi i-a pus pe fugă pe lorzii de la Trident.

Inima lui Catelyn fu strânsă ca de o mână de gheaţă.

— Iar fratele meu?

— Rănit şi luat în captivitate, spuse Ser Brynden. Lordul Blackwood şi ceilalţi supravieţuitori sunt asediaţi la Riverrun, înconjuraţi de armata lui Jaime.

Robb păru iritat.

— Trebuie să trecem acest râu blestemat dacă vrem să avem vreo speranţă că-i despresurăm la timp.

— Nu va fi uşor de făcut asta, avertiză unchiul ei. Lordul Frey şi-a retras întreaga oaste în castele şi porţile sunt închise şi zăbrelite.

— Blestematul, înjură Robb. Dacă nebunul ăla bătrân nu se dă pe brazdă şi nu mă lasă să trec, n-am altă cale decât să trec peste el. Am să dărâm Gemenii în jurul lui, dacă va trebui, să vedem cât de mult o să-i placă asta.

— Acum eşti ca un copil bosumflat, Robb, spuse Catelyn cu asprime. Când vede un obstacol, primul gând al unui copil este să-i dea ocol sau să-l doboare. Un lord trebuie să înveţe că, uneori, cuvintele pot obţine ceea ce spada nu reuşeşte.

Robb se înroşi la auzul reproşului.

— Spune-mi ce vrei să zici cu asta, mamă, făcu el umil.

— Freyii stăpânesc trecătoarea asta de şase sute de ani, şi timp de şase sute de ani nu au pierdut niciodată taxa care li se cuvine.

— Ce taxă? Ce vor?

Ea zâmbi.

— Tocmai asta trebuie să aflăm.

— Şi ce s-ar întâmpla dacă aş decide sa nu plătesc taxa?

— Atunci ar fi mai bine să te retragi înapoi la Moat Cailin, să te confrunţi cu Lordul Tywin în luptă… sau să aştepţi să-ţi crească aripi. Nu văd o altă posibilitate.

Catelyn dădu pinteni calului şi plecă, lăsându-şi fiul să chibzuiască asupra vorbelor ei. Nu trebuia să-l facă să se simtă de parcă ea i-ar uzurpa locul. L-ar învăţat şi înţelepciunea, în afara de vitejie, Ned? se întrebă ea. L-ai învăţat cum să îngenuncheze? Cimitirele din cele Şapte Regate erau pline de viteji care nu învăţaseră această lecţie.

Era aproape amiază când Gemenii ajunseră în raza de observaţie a avangardei, acolo unde Lorzii de Crossing aveau cetatea de scaun.

Furca Verde era iute şi adâncă acolo, însă Freyii lăţiseră râul în decursul secolelor şi se îmbogăţiseră din banii plătiţi pentru traversarea lui. Podul era ca un arc masiv de piatră cenuşie, suficient de lat pentru a permite trecerea a două căruţe una lângă alta; Turnul de Apă se înălţa din centrul deschiderii, controlând atât drumul, cât şi râul cu ambrazurile sale pentru arcaşi, găurile pentru tragere şi grilajele lui. Freyii avuseseră nevoie de câteva generaţii ca să termine podul; după ce-l sfârşiseră, construiseră fortificaţii solide din bârne pe ambele maluri, aşa că nimeni nu putea traversa fără permisiunea lor.

Buştenii fuseseră de mult înlocuiţi cu piatră. Gemenii, două castele îndesate şi urâte, formidabile, identice până la ultimul amănunt, cu podul arcuindu-se între ele, apăraseră trecătoarea timp de secole. Ziduri înalte, şanţuri adânci şi porţi masive din stejar şi fier protejau calea de acces, picioarele podului se înălţau din fortăreţe interioare, puternice, pe ambele maluri erau turnuri de pază cu grilaje mobile, iar Turnul de Apă păzea deschiderea podului.

O singură privire era suficientă pentru a-i spune lui Catelyn că un asemenea castel nu putea fi cucerit printr-un asalt. Meterezele gemeau de suliţe şi săbii şi luptători, iar la fiecare crenel era postat câte un arcaş, podul mobil era sus, grilajele coborâte, porţile închise şi zăbrelite.

Marele Jon începu să blesteme şi să suduie imediat ce dădu cu ochii de ceea ce-i aştepta. Lordul Rickard Karstark fierbea în tăcere.

— Aceste fortificaţii nu pot fi luate cu asalt, lorzii mei, anunţă Roose Bolton.

— Nu le putem cuceri nici prin asediu, fără o armată pe malul celălalt, ca să atacăm şi celălalt castel, zise sumbru Helman Tallhart. Dincolo de apele verzi şi adânci, geamănul de la apus se înălţa ca o imagine în oglindă a fratelui de la răsărit. Chiar dacă am avea timp. Ceea ce, desigur, nu avem.

Pe când lorzii din nord studiau castelul, se deschise o poartă de acces, un pod de lemn coborî peste şanţul de apărare şi câteva zeci de cavaleri se avântară înainte pentru a se confrunta cu ei, conduşi de patru dintre numeroşii fii ai Lordului Walder. Flamurile lor purtau imaginea celor două turnuri gemene, de un albastru-închis pe fond argintiu-cenuşiu. Ser Stevron Frey, moştenitorul Lordului Walder, vorbea în numele lor. Freyii arătau toţi ca nişte nevăstuici; Ser Stevron, trecut de şaizeci de ani, cu nepoţi deja, arăta ca o nevăstuică bătrână şi obosită; totuşi vorbi destul de politicos.

— Tatăl meu, lordul, m-a trimis să vă salut şi să vă întreb cine conduce această oaste mândră.

— Eu. Robb îşi îmboldi calul înainte. Era în armură, cu scutul cu blazonul lupului străvechi al Casei Winterfell prins de şa, iar Vântul Cenuşiu gonea alături de el.

Bătrânul cavaler privi spre fiul ei cu o sclipire de amuzament în ochii apoşi, deşi armăsarul său necheză speriat şi se trase la o parte din calea lupului.

— Tatăl meu, lordul, ar fi mai mult decât onorat dacă aţi accepta să împărţiţi carnea şi miedul cu el, în castel, şi să-i explicaţi scopul venirii aici.

Cuvintele lui căzură printre lorzii-stegari precum pietroaiele azvârlite dintr-o catapultă. Nimeni nu le aprobă. Blestemară şi începură să strige.

— Să nu faceţi una ca asta, lordul meu, îl rugă Galbart Glover pe Robb. Nu se poate avea încredere în Lordul Walder.

Roose Bolton dădu din cap.

— Mergeţi acolo singur şi al lui sunteţi. Vă poate vinde Lannisterilor, vă poate arunca în temniţă sau vă poate tăia beregata, după cum i-o plăcea.

— Dacă vrea să discute cu noi, să ne deschidă porţile şi vom împărţi cu el toată carnea şi tot miedul, declară ser Wendel Manderly.

— Sau lăsaţi-l să iasă din castel şi să trateze cu Robb aici, în văzul oamenilor săi şi ai noştri, sugeră fratele lui, Ser Wylis.

Catelyn Stark le împărtăşea îndoielile, însă trebui doar să privească o dată spre Ser Stevron pentru a vedea că nu era deloc încântat de ceea ce auzea. Încă vreo câteva vorbe şi ar fi pierdut orice şansă. Trebuia să acţioneze, şi încă repede.

— Mă voi duce eu, spuse ea tare.

— Dumneavoastră, doamna mea? Marele Jon îşi încreţi fruntea.

— Mamă, eşti sigură?

În mod evident, Robb nu era.

— Şi încă cum, minţi Catelyn la repezeală. Lordul Walder este stegarul tatălui meu. Îl cunosc de când eram o fetişcană. Nu-mi va face nici un rău. Doar dacă vede vreun avantaj în asta, adăugă ea pentru sine, fiindcă unele adevăruri nu puteau fi rostite cu voce tare, iar unele minciuni erau necesare.

— Sunt sigur că tatăl meu va fi încântat să vorbească cu Lady Catelyn, spuse Ser Stevron. Drept chezăşie pentru bunele noastre intenţii, fratele meu, Ser Perwyn, va rămâne aici până la întoarcerea dumneavoastră în siguranţă.

— Va fi oaspetele nostru respectat, zise Robb. Ser Perwyn, cel mai tânăr dintre cei patru Frey din grup, descăleca şi dădu frâiele unuia dintre fraţii săi.

— Vreau ca mama mea să fie înapoi până la căderea serii, Ser Stevron, continuă Robb. Nu intenţionez să zăbovesc pe aici prea mult.

Ser Stevron dădu politicos din cap.

— După cum spuneţi, lordul meu.

Catelyn îşi îmboldi calul şi nu se mai uită în urmă. Fiii Lordului Walder şi escorta lor se adunară în jurul ei.

Tatăl său spusese odată despre Walder Frey că era singurul lord din cele Şapte Regate care putea scoate o întreagă armată din nădragi. Abia când Lordul de Crossing o primi pe Catelyn în marea sală a castelului, înconjurat de douăzeci dintre fiii săi (minus Ser Perwyn, care ar fi fost al douăzeci şi unulea, de treizeci şi şase de nepoţi, nouăsprezece strănepoţi şi numeroase fiice, nepoate şi bastarzi, înţelese ce voise el să spună.

Lordul Walder avea nouăzeci de ani, era o nevăstuică rozalie, ofilită, cu o scăfârlie cheală şi pătată, prea bolnav de gută ca să stea în picioare nesprijinit. Actuala sa soţie, o fată palidă şi bălaie de şaisprezece ani, mergea lângă litiera lui când îl aduseseră înăuntru. Era cea de-a opta Lady Frey.

— Este o mare plăcere să vă văd din nou, după atâţia ani, lordul meu, spuse Catelyn.

Bătrânul îi aruncă o ocheadă bănuitoare.

— Chiar aşa? Mă îndoiesc. Scuteşte-mă de vorbele tale dulci, Lady Catelyn, sunt prea bătrân. De ce eşti aici? Băiatul tău este prea mândru ca să se înfăţişeze chiar el? Ce să fac cu tine?

Catelyn era doar o fetişcană când vizitase ultima dată Gemenii, dar şi atunci Lordul Walder fusese tot irascibil, cu limba şfichiuitoare şi cu purtări grosolane. Se părea că vârsta îl făcuse chiar mai rău. Va trebui să-şi aleagă cuvintele cu grijă şi să facă tot ce putea să nu se lase jignită.

— Tată, spuse Ser Stevron cu reproş, ai uitat? Lady Stark este aici la invitaţia ta.

— Te-am întrebat ceva pe tine? Nu vei fi Lord Frey decât după moartea mea. Ţi se pare că arăt mort? Nu primesc dădăceli din partea ta.

— Nu aşa se vorbeşte în faţa unui oaspete nobil, tată, zise unul dintre fiii mai mici.

— Acum şi bastarzii mei cred că mă pot învăţa bunele maniere, protestă Lordul Walder. Vorbesc cum îmi place mie, blestematule. La viaţa mea am avut ca oaspeţi trei regi şi trei regine, crezi că-mi trebuie mie lecţii de la cei ca tine, Ryger? Mama ta mulgea caprele prima dată când i-am dat sămânţa mea. Îl alungă cu o fluturare din degete pe tânărul cu faţa roşie şi gesticula spre alţi doi dintre fiii săi. Danwell, Whalen, duceţi-mă la scaunul meu.

Îl luară pe Lordul Walder din litieră şi-l duseră spre tronul Casei Frey, un scaun înalt, din stejar negru, a cărui spetează era sculptată în forma a două turnuri legate între ele printr-un pod. Tânăra sa soţie se strecură timidă lângă el şi-i acoperi picioarele cu o pătură. După ce fu aşezat, bătrânul îi făcu semn lui Catelyn să avanseze şi-i plasă pe mână un sărut uscat.

— Iată, anunţă el. Acum că am respectat şi politeţurile de la curte, doamna mea, poate că fiii mei îmi vor face onoarea de a-şi ţine gura. De ce ai venit aici?

— Ca să vă rog să vă deschideţi porţile, lordul meu, răspunse Catelyn politicoasă. Fiul meu şi lorzii săi stegari sunt nerăbdători să treacă râul şi să-şi vadă de drum.

— Spre Riverrun? chicoti el. Oh, nu trebuie să-mi spui, nu trebuie. Încă n-am orbit. Ăl bătrân încă mai poate descifra o hartă.

— Spre Riverrun, confirmă Catelyn. Nu avea nici un motiv să nege asta. Acolo unde mă aşteptam să vă găsesc, lordul meu. Încă mai sunteţi stegarul tatălui meu, nu-i aşa?

— Eh, făcu Lordul Walder, un sunet între un hohot de râs şi un mormăit. Mi-am adunat trupele, da, am făcut-o, iată-le, ai văzut oamenii pe metereze. Intenţia mea a fost să plec în marş imediat ce întreaga mea oaste s-ar fi adunat. Ei, să-mi trimit fiii. Eu nu mai pot să-mi permit să mărşăluiesc, Lady Catelyn. Privi în jur pentru o confirmare şi arătă spre un bărbat înalt şi gârbovit, de cincizeci de ani. Spune-i, Jared. Spune-i care era intenţia mea.

— Aşa a fost, doamna mea, zise Ser Jared Frey, unul dintre fiii săi din cea de-a doua căsătorie. Pe onoarea mea.

— Este greşeala mea că prostănacul de frate-tău a pierdut bătălia înainte să ne punem noi în mişcare? Se lăsă pe perne privind-o încruntat, de parcă ar fi provocat-o să-i conteste versiunea asupra celor petrecute. Mi s-a spus că Regicidul a trecut prin el ca un cuţit prin brânză. De ce s-ar mai grăbi fiii mei să moară? Toţi cei care au plecat spre sud fug acum din nou spre nord.

Catelyn l-ar fi scuipat bucuroasă pe bătrânul cârcotaş şi l-ar fi prăjit la foc mic, însă nu avea răgaz decât până la căderea serii ca să deschidă drumul pe pod. Spuse calmă:

— Cu atât mai multe motive avem să ajungem la Riverrun, şi încă repede. Unde am putea merge să discutăm, lordul meu?

— Discutăm chiar acum, replică Lordul Frey. Scăfârlia rozalie, pătată, se roti. La ce vă holbaţi atât? se răţoi el la ai lui. Ieşiţi de aici! Lady Stark vrea să-mi vorbească între patru ochi. Poate că vrea să-mi pună fidelitatea la încercare, heh. Ieşiţi toţi, găsiţi ceva folositor de făcut. Da, şi tu, femeie. Afară, afară, afara!

Pe când fiii şi nepoţii, fiicele şi bastarzii şi nepoatele şi strănepoţii lui se scurgeau din sală, se aplecă mai aproape de Catelyn şi-i mărturisi:

— Nu fac altceva toţi decât să aştepte să mor. Stevron aşteaptă asta de patruzeci de ani, dar continui să-l dezamăgesc. Heh! De ce aş muri acum, doar ca să ajungă el lord, te întreb? N-am s-o fac.

— Nădăjduiesc că veţi ajunge până la o sută de ani.

— Asta i-ar scoate din sărite, mai mult ca sigur. Oh, mai mult ca sigur. Iar acum, ce doreşti să-mi spui?

— Vrem să trecem, zise Catelyn.

— Oh, chiar aşa? Ia te uită! De ce v-as lăsa?

Pentru o clipă, o cuprinse furia.

— Dacă aţi fi destul de zdravăn ca să urcaţi pe metereze, Lord Frey, aţi vedea că fiul meu are douăzeci de mii de oameni sub zidurile voastre.

— Vor fi douăzeci de mii de cadavre când Lordul Tywin va ajunge aici, replică bătrânul. Nu încerca să mă înspăimânţi, doamna mea. Soţul tău zace în vreo celulă pentru trădători, sub Fortăreaţa Roşie, tatăl tău e bolnav, poate pe moarte, iar Jaime Lannister l-a pus în fiare pe fratele tău. Ce altceva mai ai, de care ar trebui să mă tem? De fiul acela al tău? Sacrific un fiu pentru fiul tău şi tot îmi mai rămân optsprezece după ce ai tăi vor fi morţi.

— Aţi depus un jurământ faţă de tatăl meu, îi reaminti Catelyn.

El clătină capul într-o parte şi-n alta, zâmbind.

— Oh, da, am spus nişte vorbe, dar am jurat şi înaintea coroanei, mi se pare. Acum Joffrey este regele, iar asta vă face pe tine şi pe băiatul tău şi pe toţi prostănacii aia de afară cu nimic mai mult decât nişte răzvrătiţi. Dacă aş simţi că zeii mi-au dat o pleaşcă, i-aş ajuta pe Lannisteri să vă frigă pe toţi.

— Şi de n-o faceţi? îl provocă ea.

Lordul Walder pufni nemulţumit.

— Lordul Tywin, mândrul şi minunatul Păzitor al Apusului, Mână a Regelui, oh, ce om măreţ este ăsta, el şi aurul lui, el şi aurul acela şi leii de aici şi de acolo. Pun rămăşag cu tine că mănâncă prea multă fasole, trage vânturi exact ca mine, dar n-ai să-l auzi vreodată recunoscând asta, oh, nu! Şi, oricum, ce are el de-i atât de mândru? Numai doi fii, iar unul dintre ei este schimonosit ca un monstru. Mă măsor cu el, fiu contra fiu, şi tot îmi mai rămân nouăsprezece şi jumătate când toţi ai lui vor fi morţi! Dacă Lordul Tywin vrea ajutorul meu, n-are decât să mă roage.

Asta era tot ce avea Catelyn nevoie să audă.

— Vă rog eu să ne acordaţi nouă ajutor, lordul meu, zise ea cu umilinţă. Şi tatăl meu şi fratele şi soţul meu şi fiii mei vă roagă prin mine.

Lordul Walder îi băgă în faţă unul dintre degetele lui osoase.

— Păstrează-ţi vorbele dulci, doamna mea. Vorbe dulci îmi spune şi soaţa mea. Ai văzut-o? Are şaisprezece ani, o floricică, iar mierea ei este numai pentru mine. Pun rămăşag că-mi va dărui un fiu cam pe vremea asta anul viitor. Poate că am să-l fac pe el moştenitorul meu, nu i-ar pune asta pe jar pe ceilalţi?

— Sunt sigură că vă va dărui mulţi fii.

Capul lui se clătina în sus şi-n jos.

— Tatăl tău, lordul,.n-a venit la nuntă. Eu consider asta o insultă. Chiar dacă era pe moarte. Nu a venit nici la nunta dinainte. Îmi zice Decedatul Lord Frey, ştii. Crede că am murit? Nu sunt mort, şi-ţi promit că îl voi îngropa, aşa cum l-am îngropat şi pe taică-său. Familia ta m-a dispreţuit întotdeauna, nu nega asta, nu minţi, stii că este adevărat. Cu ani în urmă, m-am dus la tatăl tău şi i-am propus o cununie între fiul lui şi fiica mea. De ce nu? Mă gândeam la una din fetele mele, o dulceaţă de fată, cu numai câţiva ani mai mare decât Edmure, dar dacă fratele tău nu s-ar fi aprins după ea, mai aveam şi altele după care s-ar fi putut aprinde, tinere, bătrâne, fecioare, văduve, orice ar fi vrut. Nu, Lordul Hoster nici n-a vrut să audă. Mi-a oferit vorbe dulci, scuze, dar ceea ce voiam eu era să scap de o fiică. Iar sora ta, asta-i şi mai rea. S-a întâmplat, oh, acum un an, nu mai mult, Jon Arryn era încă Mâna Regelui, iar eu m-am dus în oraş să-mi văd fiii luptând în turnir. Stevron şi Jared sunt prea bătrâni pentru asta de acum, însă Danwell şi Hosteen au intrat, la fel şi Perwyn şi vreo doi dintre bastarzii mei. Dacă aş fi ştiut că mă vor face de ruşine, nu m-aş fi deranjat niciodată să plec la drum. De ce a trebuit să călăresc atâta amar de drum ca să-l văd pe Hosteen azvârlit de pe cal de răzgâiatul ăla de Tyrell? Te întreb. Băiatul ăla are jumătate din anii lui, Ser Floricică i se spune, sau cam aşa ceva. Iar Danwell a fost zburat de pe cal de un cavaler rătăcitor! Uneori mă întreb dacă ăştia doi sunt ai mei cu adevărat. Cea de-a treia nevastă era o Crakehall, iar toate femeile Crakehall sunt nişte târfe. Oricum, asta nu contează, a murit înainte să te fi născut tu, cui îi mai pasă de ea? Apoi am discutat cu sora ta. I-am propus ca Lordul şi Lady Arryn să crească doi dintre nepoţii mei la curte şi m-am oferit să-i iau fiul să veghez asupra lui aici, la Gemeni. Sunt, oare, nepoţii mei nevrednici de a fi văzuţi la curtea regelui? Sunt nişte băieţi buni, liniştiţi şi manieraţi. Walder este fiul lui Merrett, botezat după mine, iar celălalt… heh, nu-mi mai amintesc… s-ar putea să fie şi el tot Walder, le dau întotdeauna numele Walder, ca să le fac favoruri, însă tatăl său… care o fi tatăl său? Faţa i se încreţi. Ei, oricine-o fi, Lordul Arryn nu l-a vrut, şi nici pe celălalt, iar eu o socot vinovată pe soră-ta pentru asta. A devenit de gheaţă când i-am sugerat să-şi vândă fiul la un circ sau să facă eunuc din el, iar când Lordul Arryn a zis că băiatul pleacă la Piatra Dragonului să crească alături de Stannis Baratheon, a tulit-o fără nici un cuvânt de părere de rău, iar tot ce a mai putut Mâna să-mi ofere au fost scuzele. La ce-s bune scuzele, te întreb?

Catelyn se încruntă, tulburată.

— Eu înţelesesem că băiatul Lysei urma să fie crescut la Casterly Rock, de Lordul Tywin.

— Nu, era vorba de Lordul Stannis, zise Walder Frey iritat. Crezi că nu stiu care-i Lordul Stannis şi care-i Lordul Tywin? Amândoi sunt nişte înfumuraţi care cred că sunt prea nobili ca să se uşureze, dar să lăsăm asta, ştiu să-i deosebesc. Sau crezi că sunt prea bătrân ca să-mi mai amintesc? Am nouăzeci de ani şi-mi amintesc foarte bine. Îmi amintesc şi ce să fac cu o femeie. Soaţa asta a mea îmi va dărui un fiu ceva mai înainte de vremea asta anul viitor, pun rămăşag. Ori o fiică, aici n-ai ce face. Băiat sau fată, va fi roşu, zbârcit şi certăreţ şi mai mult ca sigur că-i va spune Walder sau Walda.

Catelyn nu era preocupată de numele pe care-l va da Lady Frey copilului ei.

— Jon Arryn urma să-şi crească fiul la curtea Lordului Stannis, sunteţi sigur de asta?

— Da, da, da, făcu bătrânul. Numai că a murit, ce mai contează acum? Spui că vreţi să treceţi râul?

— Da.

— Ei bine, nu puteţi, o anunţă Lordul Walder scorţos. Numai dacă permit eu asta, şi de ce aş face-o? Tully şi Stark nu mi-au fost niciodată prieteni.

Se întinse în scaun şi-şi încrucişa braţele zâmbind afectat, aşteptând răspunsul ei. Ceea ce urmă fu o tocmeală.

Un soare roşu şi umflat atârna deasupra dealurilor dinspre apus când se deschiseră porţile castelului. Podul mobil coborî pocnind, grilajele se ridicară, iar Lady Catelyn călări pentru a se întoarce la fiul ei şi la lorzii-stegari. În urma ei veneau Ser Jared Frey, ser Hosteen Frey, ser Danwell Frey şi fiul bastard al Lordului Walder, Ronel Rivers, în fruntea unei coloane lungi de suliţaşi, rând după rând de bărbaţi cu cămăşi de zale albastre şi mantii cenuşii-argintii.

Robb galopă înainte ca să-i iasă în întâmpinare, cu Vântul Cenuşiu gonind lângă armăsarul său.

— S-a rezolvat, îi spuse ea. Lordul Walder îţi va permite traversarea. De asemenea, oamenii lui sunt toţi ai tăi, mai puţin cei patru sute pe care-i ţine aici ca să păzească Gemenii. Îţi sugerez să laşi şi tu patru sute dintre ai tăi, arcaşi şi spadasini. Nu poate obiecta în faţa unei oferte de mărire a garnizoanei… Însă asigură-te că încredinţezi comanda lor unui om pe care să te poţi baza. S-ar putea ca Lordul Walder să aibă nevoie de ajutor în a-ţi păstra încrederea.

— Cum spui tu, mamă, răspunse Robb, privind şirurile de suliţaşi. Poate că… Ser Helman Tallhart, ce crezi?

— O alegere bună.

— Ce… ce a vrut de la noi?

— Dacă poţi să te lipseşti de câţiva dintre oamenii tăi, aş avea nevoie de o escortă pentru doi dintre nepoţii Lordului Frey care pleacă în nord, la Winterfell, îi spuse ea. Am căzut de acord să-i luăm ca pupili. Sunt copii de şapte şi opt ani. Se pare că pe amândoi îi cheamă Walder. Fratele tău, Bran, se va bucura de tovărăşia unor băieţi de vârste apropiate, cred.

— Asta-i tot? Două adopţii? Este un preţ destul de mic pentru…

— Fiul Lordului Frey, Olyvar, va veni cu noi, continuă ea. El va fi scutierul tău personal. Tatăl lui ar vrea să-l vadă cavaler, la vremea potrivită.

— Un scutier. Dădu din umeri. Bine, e bine şi aşa, dacă-i…

— De asemenea, dacă sora ta, Arya, se va întoarce la noi în siguranţă, am convenit ca ea să se mărite cu cel mai mic dintre fiii Lordului Walder, Elmar, când amândoi vor ajunge la vârsta potrivită.

Robb părea surprins.

— Aryei n-o să-i placă asta deloc.

— Iar tu te vei căsători cu una dintre fiicele lui, imediat ce se vor sfârşi luptele, încheie ea. Înălţimea sa a consimţit cu graţie să-ţi permită s-o alegi pe cea pe care o preferi. Are câteva despre care crede că ar fi potrivite pentru tine.

Spre meritul lui, Robb nu se strâmbă.

— Înţeleg.

— Eşti de acord?

— Pot să refuz?

— Nu, dacă vrei să traversezi.

— Consimt, zise Robb solemn.

Nu i se păruse niciodată atât de bărbat ca în acest moment. Poate că băieţii se jucau cu săbiile, dar numai un lord putea face un pact de căsătorie, ştiind ce însemna asta.

Traversară la căderea serii, pe când cornul lunii se oglindea în apa râului. Dubla coloană de oşteni trecu de poarta geamănului dinspre răsărit ca un şarpe uriaş de oţel, pătrunzând în curte, în fortăreaţă, pentru a continua în cel de-al doilea castel, de pe malul dinspre apus.

Catelyn călărea înaintea şarpelui, împreună cu fiul şi unchiul său, Ser Brynden, şi cu Ser Stevron Frey. În urma lor se aflau nouă zecimi din cai — cavaleri, lăncieri, călăreţi liberi şi arcaşi călare. Le trebuiră câteva ore ca să facă traversarea.

Mai târziu, Catelyn îşi va aminti bocănitul nenumăratelor potcoave pe podul de lemn, imaginea Lordului Walder în litiera sa privindu-i cum trec, licărirea ochilor care îi urmăreau din lăcaşele de tragere de pe ziduri, pe când străbăteau Turnul de Apă.

Cea mai mare parte a armatei din nord, suliţaşii, arcaşii şi masele de pedestraşi înarmaţi până în dinţi, îşi continuă marşul spre sud, pentru a înfrunta armata lui Lannister, care venea spre nord sub comanda Lordului Tywin.

La bine sau la rău, fiul său aruncase zarurile.