Urzeala tronurilor

EDDARD

— A găsit-o, stăpâne.

Ned se ridică în grabă.

— Oamenii noştri sau ai lui Lannister?

— A fost Jory, răspunse administratorul său, Vayon Poole. E nevătămată.

— Mulţumesc zeilor, zise Ned. Oamenii săi o căutau pe Arya de patru zile, însă cei ai reginei o căutau şi ei. Unde-i? Spune-i lui Jory să o aducă aici numaidecât.

— Îmi pare rău, stăpâne, spuse Poole. Gărzile de la porţi erau oamenii lui Lannister şi ei au informat-o pe regină când Jory a adus-o înapoi. A fost dusă direct în faţa regelui…

— Blestemată fie femeia aia! zise Ned, păşind spre uşă. Găsiţi-o pe Sansa şi aduceţi-o în sala de audienţe. S-ar putea să fie nevoie şi de glasul ei.

Coborî treptele din turn cuprins de o furie nebună. Condusese chiar el acţiunea de căutare în primele trei zile şi abia dacă dormise o oră de când dispăruse Arya. În această dimineaţă se trezise atât de copleşit de durere şi oboseală, încât abia dacă se mai putea ţine pe picioare, însă acum îl stârnise furia, umplându-l de energie.

În timp ce traversa curtea castelului îl strigară bărbaţii, însă în graba lui îi ignoră pe toţi. Ar fi putut s-o ia la fugă, însă încă mai era Mâna Regelui şi o Mână trebuie să-şi păstreze demnitatea. Era conştient de toţi ochii fixaţi asupra sa, de mormăitul vocilor care se întrebau ce avea de gând să facă.

Castelul era o fortăreaţă modestă, aflată la o jumătate de zi de mers călare spre sud de Trident. Suita regală trăsese la lordul local, Ser Raymun Darry, în vreme ce căutarea Aryei şi a băiatului de măcelar continua de am-bele părţi ale râului. Nu erau oaspeţi bineveniţi. Ser Raymun trăise în pacea regelui, însă familia sa luptase sub flamura cu dragoni a lui Rhaegar, la Trident, iar trei din fraţii săi mai mari muriseră acolo, un adevăr pe care nici Robert şi nici Ser Raymun nu-l uitaseră. Oamenii regelui, oamenii lui Darry, ai lui Lannister şi Stark se îngrămădeau cu toţii într-un castel prea mic pentru ei, iar tensiunile creşteau încinse şi apăsătoare.

Regele îşi însuşise sala de audienţe a lui Ser Raymun şi acolo îl găsi Ned. Încăperea era aglomerată când năvăli înăuntru. Mult prea aglomerată, se gândi el; dacă ar fi fost doar ei doi, ar fi putut rezolva problema paşnic.

Robert era trântit în scaunul înalt al lui Darry, la ca-patul celălalt al încăperii, cu o faţă opacă şi mohorâtă. Cersei Lannister şi fiul ei îi stăteau alături. Regina îşi pusese mâna pe umărul lui Jeffrey. Bandaje groase din mătase încă îi mai acopereau braţul. Arya se afla în mijlocul încăperii, singură, doar cu Jory Cassel lângă ea, toţi ochii fiind fixaţi asupra ei.

— Arya, o strigă Ned tare.

Se apropie de ea, iar cizmele-i tropăiau pe podeaua de piatră. Când îl văzu, ea ţipă şi începu să plângă. Ned se puse într-un genunchi şi o luă în braţe. Ea tremura.

— Îmi pare rău, se smiorcăi ea, îmi pare rău, îmi pare rău.

— Ştiu, răspunse el. O simţea atât de mică în braţele sale, nu era altceva decât o biată fată. Era greu de crezut că provocase asemenea necazuri. Eşti rănită?

— Nu. Faţa ei era murdară, iar lacrimile îi lăsau dâre rozalii pe obraji. Mi-e cam foame. Am mâncat nişte mure, dar n-am mai găsit nimic altceva.

— Te vom hrăni noi, cât de curând, promise Ned. Se ridică pentru a-l înfrunta pe rege. Ce înseamnă toate astea?

Ochii săi măturară încăperea în căutarea unor feţe prietenoase. Dar în afară de oamenii săi, erau cam puţine. Ser Raymun Darry îşi strunea bine expresivitatea. Lordul Renly afişa un început de surâs care ar fi putut însemna orice, iar bătrânul Ser Barristan era grav; restul erau oamenii lui Lannister şi erau ostili. Singurul lor noroc era că atât Jaime Lannister, cât şi Sandor Clegane lipseau, conducând căutările la nord de Trident.

— De ce nu mi s-a spus că fiica mea a fost găsită? întrebă Ned cu o voce răsunătoare. De ce nu mi-a fost adusă imediat?

Îi vorbise lui Robert, însă îi răspunse Cersei Lannister.

— Cum îndrăzneşti să te adresezi regelui tău în acest fel?

Auzind asta, regele se foi.

— Taci, femeie, o repezi el. Se îndreptă în scaun. Îmi pare rău, Ned. Nu am vrut nici o clipă s-o sperii pe fată. Cel mai bun lucru mi s-a părut aducerea ei aici şi rezolvarea problemei cu cea mai mare rapiditate.

— Şi despre ce problemă este vorba?

Vocea lui Ned răsunase îngheţată. Regina făcu un pas înainte.

— Ştii foarte bine, Stark. Fata asta a ta mi-a atacat fiul. Ea şi băiatul de măcelar. Animalul acela al ei a încercat să-i smulgă un braţ.

— Nu-i adevărat, spuse Arya cu voce tare. L-a muşcat doar, puţin. Fiindcă îl rănea pe Mycah.

— Jeff ne-a povestit ce s-a întâmplat, zise regina. Tu şi cu băiatul de măcelar l-aţi bătut cu beţele, iar tu ţi-ai asmuţit lupul asupra lui.

— Nu aşa a fost, zise Arya, gata să plângă din nou. Ned îşi puse mâna pe umărul ei.

— Ba aşa! insistă Prinţul Jeffrey. M-au atacat toţi, iar ea a aruncat Colţul Leului în râu!

Ned observă că nu o învrednicise cu nici o privire pe Arya.

— Mincinosule! ţipă ea.

— Tacă-ţi gura! i-o întoarse prinţul.

— Ajunge! tună regele, ridicându-se din scaun, cu o voce încărcată de iritare. Se aşternu liniştea. Acum, copilă, îmi vei povesti ce s-a întâmplat. Spune tot şi spune adevărul. Este o crimă mare să minţi un rege. Apoi se uită spre fiul său. Când ea va termina, va veni rândul tău. Până atunci însă, să-ţi ţii gura.

Când Arya îşi începu istorisirea, Ned auzi uşa deschizându-se în spatele său. Se uită şi-l văzu pe Vayon Poole intrând împreună cu Sansa. Se aşezară în tăcere la capătul sălii pe când Arya vorbea. Când ajunse la partea în care aruncase spada lui Jeffrey în mijlocul Tridentului, Renly Baratheon începu să râdă. Regele se încruntă.

— Ser Barristan, escortează-l pe fratele meu afară din sală înainte să se înece.

Lordul Renly îşi struni hohotele.

— Fratele meu este prea amabil. Pot să găsesc uşa şi singur. Făcu o plecăciune către Jeffrey. Poate că mai târziu ai să-mi explici şi mie cum o fetiţă de nouă ani, de mărimea unui şobolan ud, a reuşit să te dezarmeze cu o mătură şi să-ţi arunce sabia în râu.

Când uşa se închise în urma lui, Ned îl mai auzi spunând: „Cotul Leului!” şi hohotind încă o dată.

Prinţul Jeffrey era palid când îşi începu propria sa versiune, foarte diferită, a evenimentelor. Când fiul său termină, regele se ridică greu din scaunul său, arătând ca un om care ar fi vrut să fie oriunde în altă parte decât aici.

— Şi, pe cele şapte iaduri, ce credeţi că trebuie să fac eu cu toate astea? El spune una, ea spune alta.

— Nu au fost singurii prezenţi, zise Ned. Sansa, vino aici. Ned auzise versiunea ei. Ea ştie adevărul, adăugă el. Spune-ne ce s-a întâmplat.

Fiica sa cea mare păşi înainte cu ezitări. Era îmbrăcată în catifele albastre tivite cu alb şi purta la gât un lanţ de argint. Părul ei roşcat, des, fusese pieptănat până ce ajunsese să lucească. Clipi spre sora sa, apoi spre tânărul prinţ.

— Nu ştiu…, zise ea pe un ton plângăreţ, părând că era gata să o ia la goană. Nu-mi amintesc. Totul s-a întâmplat atât de repede, nu am văzut nimic…

— Ticăloasă ce eşti! strigă Arya. Ţâşni asupra surorii ei ca o săgeată, trântind-o pe Sansa la pământ, începând s-o lovească. Mincinoaso, mincinoaso, mincinoaso!

— Încetează, Arya! strigă Ned. Jory o trase de pe sora ei, dar tot mai lovea. Sansa era palidă şi tremura atunci când Ned o ridică din nou în picioare. Eşti lovită? o întrebă, însă ea se uita spre Arya şi nu părea să-l audă.

— Fata este la fel de sălbatică precum animalul ei murdar, zise Cersei Lannister. Robert, vreau s-o pedepseşti.

— Şapte iaduri, înjură Robert. Cersei, uită-te la ea. E doar un copil. Ce vrei să mă pui să-i fac, s-o biciuiesc pe străzi? La naiba, copiii se mai şi bat. S-a terminat. Nu s-a întâmplat nimic rău.

Regina era furioasă.

— Jeff va rămâne cu cicatricile alea tot restul vieţii sale.

Robert Baratheon privi spre fiul său cel mare.

— N-are decât. Poate că astfel va învăţa o lecţie. Ned, ai grijă ca fiica ta să fie readusă la ordine. Voi face acelaşi lucru şi eu cu fiul meu.

— Bucuros, Maiestatea Voastră, zise Ned cu o mare uşurare.

Robert era pe cale să plece, însă regina nu terminase încă.

— Iar cu lupul străvechi cum rămâne? strigă ea. Ce faci cu animalul care ţi-a nenorocit fiul?

Regele se opri, se întoarse, se încruntă.

— Uitasem de afurisitul de lup.

Ned putea vedea cum Arya se încordase în braţele lui Jory. Acesta vorbi imediat.

— Nu am putut găsi nici o urmă a lupului străvechi, Maiestatea Voastră.

Robert nu părea nefericit.

— Nu? Atunci aşa să fie.

Regina ridică vocea:

— O sută de dragoni de aur pentru cel care-mi aduce pielea lui.

— O blană cam scumpă, mormăi Robert. Nu vreau să am de-a face cu asta, femeie. N-ai decât să-ţi cumperi blănurile cu aurul Lannisterilor.

Regina îl privi cu răceală.

— N-aş fi crezut că eşti aşa de meschin. Regele cu care crezusem că m-am măritat mi-ar fi întins pe pat o blană de lup înainte de apusul soarelui.

Faţa lui Robert se întunecă de furie.

— Ar fi un un truc reuşit, fără nici un lup.

— Avem un lup, zise Cersei Lannister. Vocea îi era foarte calmă, dar în ochii ei verzi licărea triumful. Celorlalţi le trebui puţin până să priceapă sensul vorbelor ei, dar când şi el înţelese, regele dădu iritat din umeri.

— Cum vrei. Să se ocupe Ser Hyn de asta.

— Robert, nu poţi face asta, protestă Ned. Regele nu mai avea dispoziţie pentru alte dispute.

— Destul, Ned, nu mai vreau să aud nimic. Un lup străvechi este un animal sălbatic. Mai devreme sau mai târziu s-ar fi întors împotriva fetei tale în acelaşi mod în care a făcut-o cu fiul meu. Ia-i un câine, va fi mult mai fericită cu el.

Abia atunci Sansa păru să priceapă. Ochii ei erau marcaţi de spaimă când se opriră asupra tatălui ei.

— Nu este vorba de Lady, nu-i aşa? Însă descifra adevărul pe faţa lui. Nu, zise ea. Nu, nu, Lady nu a muşcat pe nimeni, e bună…

— Lady nici nu a fost acolo, strigă Arya furioasă. Lăsaţi-o în pace!

— Opreşte-i, se rugă Sansa, nu-i lăsa s-o facă, te rog, nu a fost Lady, a fost Nymeria. Arya a făcut-o, nu puteţi, nu a fost Lady, nu-i lăsa să-i facă rău lui Lady, va fi un lup bun, promit…

Şi începu să plângă. Tot ce mai putea Ned să facă era să o ia în braţe şi să o ţină aşa în timp ce plângea. Se uită prin încăpere, după Robert. Vechiul său prieten, de care era mai apropiat decât de orice frate.

— Te rog, Robert. Pentru dragostea pe care mi-o porţi. Pentru dragostea pe care i-o porţi surorii mele. Te rog.

Regele privi îndelung spre ei, apoi îşi întoarse privirile spre soţia sa.

— Naiba să te ia, Cersei, zise el cu ură.

Ned se ridică, desprinzându-se încet din îmbrăţişarea Sansei. Întreaga oboseală a ultimelor patru zile îi revenise.

— Atunci fă-o chiar tu, Robert, spuse cu un glas rece şi tăios ca oţelul. Cel puţin, ai curajul să o faci chiar tu.

Robert se uită spre Ned cu ochi indiferenţi şi morţi şi plecă fără nici un cuvânt, sunetul paşilor săi căzând cu greutatea plumbului. În sală se pogorî tăcere.

— Unde-i lupul? întrebă Cersei Lannister după ce soţul ei plecă.

Lângă ea, Prinţul Jeffrey zâmbea.

— Bestia este ţinută în lanţ lângă postul de gardă de la poartă, Maiestatea Voastră, răspunse fără nici un chef Ser Barristan Selmy.

— Aduceţi-l pe Hyn Payne.

— Nu, spuse Ned. Jory, du fetele în camerele lor şi adu-mi Gheaţa. Cuvintele-i lăsară pe limbă un gust de fiere, dar se forţă să le spună. Dacă treaba asta trebuie făcută, am s-o fac eu.

Cersei Lannister îl privi bănuitoare.

— Tu, Stark? E vreo păcăleală? De ce ai vrea tu să faci aşa ceva?

Toate privirile erau îndreptate asupra sa, însă a Sansei era cea care durea.

— E din nord. Merită mai mult decât un măcelar. Plecă din încăpere cu ochii arzând şi cu vaietele fiicei sale reverberându-i-se în urechi, şi-l găsi pe puiul de lup acolo unde era legat. Ned stătu cu el o vreme.

— Lady, zise el, încercându-i numele. Nu acordase niciodată nici o atenţie numelor pe care copiii le găsiseră, dar uitându-se acum la ea ştiu că Sansa alesese bine. Era cel mai mic dintre pui, cel mai frumos, cel mai blând şi mai de încredere. Lady îl privi cu ochii ei aurii, strălucitori, iar el îi zburli blana deasă şi cenuşie.

Nu peste mult timp, Jory îi aduse Gheaţa. După ce se termină totul, Ned spuse:

— Alege patru oameni care să-i ducă trupul în nord. Îngropaţi-o la Winterfell.

— Chiar acolo? zise Jory uluit.

— Chiar acolo, afirmă Ned. Femeia Lannister nu va avea niciodată această blană.

Mergea înapoi spre turn, să se predea, în cele din urmă, somnului, când Sandor Clegane şi călăreţii lui năvăliră duduind pe poarta castelului, reveniţi de la vânătoarea lor. Pe spinarea armăsarului său atârna ceva, o formă greoaie, învelită într-o mantie însângerată.

— Nici o urmă de fiica ta, Mână, se răsti Câinele, însă ziua nu a fost cu totul irosită. L-am prins pe micul ei favorit.

Se întinse spre spate şi azvârli povara jos, care căzu bufnind în faţa lui Ned. Aplecându-se, Ned trase mantia, împovărat de cuvintele pe care va trebui să i le spună Aryei, dar se dovedi că nu era Nymeria. Era cadavrul băiatului de măcelar, Mycah, mânjit cu sânge uscat. Fusese tăiat aproape în două, de la umăr până la şold, cu o lovitură îngrozitoare, data de sus.

— L-aţi hăcuit, zise Ned.

Ochii Câinelui părură să lucească prin oţelul coifului cu acel hidos cap de câine.

— A fugit. Privi direct spre faţa lui Ned. Dar nu foarte repede.