Urzeala tronurilor

DAENERYS

Fratele ei ridică rochia ca ea s-o poată cerceta.

— E o frumuseţe. Atinge-o. Dă-i drumul. Mângâie stofa.

Dany o atinse. Materialul era aşa de moale încât părea că i se scurge printre degete, ca apa. Ea nu-şi putu aminti când mai purtase ceva atât de moale. O înspăimânta. Îşi retrase mâna.

— Este cu adevărat a mea?

— Un dar din partea Magisterului Illyrio, spuse Viserys, zâmbind. Fratele ei era în toane bune în noaptea asta. Culoarea va aduce violetul în ochii tăi. Şi vei purtaşi aur, bijuterii de toate felurile. Illyrio a promis. În noaptea asta trebuie să arăţi ca o prinţesă.

O prinţesa, se gândi Dany. Uitase cum era asta. Poate că nici nu ştiuse vreodată.

— De ce ne dă atât de multe? întrebă ea. Ce vrea de la noi?

Timp de aproape jumătate de an locuiseră în casa magisterului, hrănindu-se cu mâncarea lui, cocoloşiţi de slujitorii săi. Dany avea treisprezece ani, destul de mult ca să ştie că astfel de daruri arareori veneau fără un preţ aici, în oraşul liber Pentos.

— Illyrio nu-i prost, spuse Viserys. Era un tânăr sfrijit, cu mâini neastâmpărate şi o căutătură febrilă în ochii săi liliachii. Magisterul ştie că nu am să-mi uit prietenii când va veni ziua urcării mele pe tron.

Dany nu zise nimic. Magister Illyrio era un neguţător de mirodenii, pietre preţioase, oase de dragon şi alte lucruri mai puţin plăcute. Avea prieteni în toate cele Nouă Oraşe Libere, se spunea, şi chiar mai departe, în Vaes Dothrak şi pe tărâmurile fabuloase de lângă Marea de Jad. Se mai spunea că nu avusese niciodată un prieten pe care să nu-l fi vândut, cu voioşie, pentru un preţ potrivit. Dany pleca urechea la ce se vorbea pe stradă şi auzise aceste lucruri, dar ştia că era mai bine să nu-l întrebe nimic pe fratele său, când acesta-şi ţesea visele. Furia lui era ceva îngrozitor când era stârnită. Viserys o numea „trezirea balaurului”. Fratele ei agăţă rochia lângă uşă.

— Illyrio va trimite sclavele să te îmbăieze. Asigură-te că scapi de duhoarea din grajduri. Khal Drogo are o mie de cai, dar în noaptea asta caută un alt fel de călărie. O studie cu ochi critici. Stai tot aplecată! Ridică-ţi umerii! Îl trase umerii înapoi cu mâinile sale. Lasă-i să vadă că acum ai toate formele unei femei. Degetele sale trecură uşor peste sânii ei îmbobociţi şi-i strânseră un sfârc. N-ai să mă faci de râs la noapte. Dacă ai s-o faci, vei avea de tras cu mine. Nu vrei să trezeşti balaurul, nu-i aşa? Degetele lui o răsuciră, iar ea simţi ciupitura prin materialul aspru al tunicii. Nu-i aşa? repetă el.

— Nu, spuse Dany cu sfială.

Fratele ei surâse.

— Bine. Îl atinse părul aproape cu afecţiune. Când vor scrie istoria domniei mele, soră dragă, vor spune că a început în noaptea asta.

După ce plecă el, Dany se duse la fereastră şi privi cu melancolie spre apele golfului. Turnurile pătrate, din cărămidă, din Pentos erau siluete negre profilate înaintea soarelui care apunea. Dany putea auzi cântarea preoţilor roşii, pe când aprindeau focurile de noapte, şi ţipetele copiilor zdrenţăroşi care se jucau dincolo de zidurile curţii. Pentru o clipă îşi dori să fie acolo, cu ei, desculţă şi cu respiraţia tăiată, îmbrăcată în cârpe, fără trecut şi fără viitor, fără nici o obligaţie de a participa la ospăţul lui Khal Drogo.

Undeva, dincolo de apus, peste marea îngustă, se afla un tărâm cu dealuri înverzite şi câmpii pline cu flori şi» râuri repezi, unde turnuri din piatră neagră se ridicau în mijlocul măreţilor munţi albaştri-cenuşii, iar cavaleri înzăuaţi luptau sub flamurile stăpânilor. Dothraki numeau acel tărâm Rhaesh Andahli, tărâmul Andalilor. În Oraşele Libere_› se vorbea de Westeros şi de Regatele Apusului. Fratele ei avea pentru el un nume simplu. „Tărâmul nostru”, îi spunea. Cuvintele erau ca o rugăciune pentru el. Dacă le rostea destul de des, era sigur că şi zeii le auzeau. „Al nostru de drept, luat de la noi prin trădare, dar încă al nostru, al nostru pentru totdeauna. Nu te apuci să furi de la un balaur, oh nu! Balaurul îşi va aminti.”

Şi poate că balaurul îşi amintea, însă Dany nu putea. Nu văzuse niciodată acest tărâm despre care fratele ei spunea că le aparţine, acest domeniu dincolo de marea îngustă. Acele locuri despre care vorbea, Casterly Rock şi Eyrie, Highgarden şi Valea Arryn, Dorne şi Insula Chipurilor, erau doar cuvinte pentru ea. Viserys fusese un băiat de opt ani când au fugit de pe domeniul Regelui pentru a scăpa de armatele în marş ale Uzurpatorului, însă Daenerys abia mişca în pântecul mamei lor.

Totuşi, uneori Dany îşi imagina cum fusese, atât de des îi povestise fratele ei toate astea. Fuga în noapte spre Piatra Dragonului, licărirea luminii pe pânzele negre ale corabiei. Fratele ei, Rhaegar, luptându-se cu Uzurpatorul în apele însângerate ale Tridentului, murind pentru femeia pe care o iubea. Cedarea Domeniului Regelui de către unii pe care Viserys îi numea căţeii Uzurpatorului, nobilii Lannister şi Stark. Prinţesa Elia de Dorne rugându-se pentru milă, pe când moştenitorul lui Rhaegar era smuls de la sânul ei şi ucis sub ochii ei. Craniile lustruite ale ultimilor dragoni, holbându-se orbeşte jos, de pe pereţii sălii tronului, în timp ce Regicidul deschidea beregata Tatălui cu o sabie aurită.

Ea se născuse la Piatra Dragonului, la nouă luni după fugă, în vreme ce o furtună de vară ameninţa să rupă ancorajele insulei. Se spunea că furtuna fusese îngrozitoare. Flota Targaryeneană fusese zdrobită în timp ce stătea la ancoră şi blocuri uriaşe de piatră erau smulse de pe parapeţi şi trimise bubuind în apele sălbatice ale mării înguste. Mama sa murise născând-o, iar pentru asta fratele ei, Viserys, nu o iertase niciodată.

Nu-şi amintea nici de Piatra Dragonului. Trebuiseră să fugă din nou, chiar înainte ca fratele Uzurpatorului să-şi pună în mişcare noua sa flotă. De atunci, numai Piatra Dragonului însăşi, vechea cetate de scaun a Casei lor, rămăsese din Cele Şapte Regate care fuseseră, odată, ale lor. Dar nu va mai fi aşa pentru multă vreme. Garnizoana era pregătită să-i vândă Uzurpatorului, însă într-o noapte, Ser Willem Darry şi patru dintre oamenii săi credincioşi năvăliseră şi-i furaseră pe amândoi, împreună cu dădaca ei, plecând pe mare sub protecţia beznei, îndreptându-se spre siguranţa coastei Braavosiane.

Şi-l amintea, vag, pe Ser Willem, un bărbat masiv ca un urs, pe jumătate orb, mugind şi răcnind ordine de pe patul lui de boală. Servitorii trăiau cu groaza de el, însă el fusese întotdeauna blând cu Dany. Îi spunea „Mica Prinţesă” şi, uneori, „Doamna mea”, iar palmele lui erau moi ca pielea veche. Însă nu-şi părăsea niciodată patul şi mirosul bolii se ţinea de el ziua şi noaptea, o miasmă fierbinte, umedă, lipicioasă şi dulceagă. Asta fusese pe când trăiseră în Braavos, în casa cea mare cu poartă roşie. Acolo, Dany avusese propria ei încăpere, cu un lămâi afară, lângă fereastra ei. După ce murise Ser Willem, servitorii furaseră puţinii bani pe care-i mai aveau şi, foarte curând, fură daţi afară din casa cea mare. Dany plânsese când poarta roşie se închisese în urma lor pentru totdeauna.

De atunci tot rătăciseră, de la Braavos la Myr, de la Myr la Tyrosh şi Qohor şi Volantis şi Lys, fără să stea prea mult în nici un loc. Fratele ei nu permitea asta. Asasinii năimiţi de Uzurpator erau mereu aproape de ei, insista el, deşi Dany nu văzuse nici unul.

La început, magisterii şi arhonţii şi prinţii negustori erau bucuroşi să-i primească pe ultimii Targaryeni în casele lor şi la masa lor, dar anii trecură şi Uzurpatorul continua să şadă pe Tronul de Fier, uşile se închiseră şi viaţa le devenise din ce în ce mai grea. Anii trecuţi fuseseră obligaţi să-şi vândă şi ultimele odoare, iar acum chiar şi moneda pe care o luaseră din coroana Mamei se dusese. Pe străzile dosnice şi în tavernele din Pentos, fratelui ei i se spunea „regele cerşetor”. Dany nu voia să afle cum îi spuneau ei.

— Le vom lua pe toate înapoi într-o zi, scumpă surioară, îi promitea el. Uneori, mâinile ei tremurau când îi vorbea despre asta. Bijuteriile şi mătăsurile, Piatra Dragonului şi Domeniul Regelui, Tronul de Fier şi cele Şapte Regate, tot ce ne-au furat, le vom lua înapoi.

Viserys trăia pentru ziua aceea. Tot ceea ce voia însă Daenerys era casa cea mare cu poarta roşie, lămâiul de lângă fereastra ei şi copilăria pe care nu o cunoscuse niciodată. În uşă se auzi un ciocănit uşor.

— Intră, spuse Dany, plecând de la fereastră.

Servitoarele lui Illyrio intrară făcând plecăciuni şi se puseră pe treabă. Erau sclave, un dar de la unul dintre mulţii prieteni Dothraki ai magisterului. În oraşul liber Pentos nu exista sclavie. Ele, însă, erau sclave. Bătrâna, mică şi cenuşie ca un şoarece, nu spunea niciodată nici mi cuvânt, însă fata nu tăcea o clipă. Era favorita lui Illyrio, o fetişcană de şaisprezece ani care sporovăia mereu în timp ce lucra. Îl umplură baia cu apă fierbinte, adusă de la bucătărie, şi o parfumară cu uleiuri înmiresmate. Fata i rase tunica grosolană peste capul lui Dany şi o ajutară să intre în cadă. Apa era aproape fiartă, însă Daenerys nu se strâmbă şi nici nu ţipă. Îi plăcea căldura. O făcea să se simtă curată. În afară de asta, fratele ei îi spusese adesea că nimic nu era prea fierbinte pentru un Targaryenean. „Casa noastră este cea a Dragonului”, zicea el. „Focul circulă prin sângele nostru.”

Bătrâna îi spălă îndelung părul lung, argintiu, şi-i descurcă încet smocurile încâlcite, totul în tăcere. Fata îi frecă spatele şi picioarele şi-i spuse cât era de norocoasă.

— Drogo este atât de bogat, încât până şi sclavii lui poartă gulere aurite. În khalasar-ul lui călăresc o sută de mii de oameni, iar palatul lui din Vaes Dothrak are două sute de încăperi cu uşi din argint masiv.

Dar mai erau multe altele, foarte multe, şi ce bărbat chipeş era khal-ul, atât de înalt şi de fioros, cel mai bun călăreţ care urcase vreodată pe un armăsar, un arcaş diavolesc.

Daenerys nu spuse nimic. Ea-şi închipuise întotdeauna că se va căsători cu Viserys când îi va veni vremea. Timp de secole, Targaryenii se căsătoriseră frate cu soră, de când Aegon Cuceritorul îşi luase surorile de soaţe. Linia trebuia menţinută pură, îi spusese Viserys de o mie de ori; sângele lor era regesc, sângele aurit al bătrânei Valyria, sângele unui dragon. Dragonii nu se împerecheau cu sălbăticiunile din câmpii, iar Targaryenii nu-şi amestecau sângele cu cel al unor oameni mai prejos decât ei. Totuşi, acum Viserys plănuia să o vândă unui străin, unui barbar.

Când fu curată, sclavele o ajutară să iasă din apă şi o uscară cu prosoapele. Fata îi pieptănă părul până ce luci precum argintul topit, în vreme ce bătrâna o unse cu parfumul florilor de pe câmpiile Dothraki, o picătură la fiecare încheietură, în spatele urechilor, pe vârful sânilor şi ultima, rece pe buzele ei, acolo între picioare. O îmbrăcară în lenjeria vaporoasă pe care o trimisese Magisterul Illyrio, apoi în rochia de mătase grea, pentru a-i .uluce violetul în ochi. Fata strecură sandalele aurite pe picioarele ei, în timp ce bătrâna îi prinse tiara în păr şi-i puse brăţări aurite, încrustate cu ametiste, la încheieturi. Ultimul fu colierul, un ornament greu, aurit, gravat cu vechile glifuri Valyriene.

— Acum arătaţi ca o prinţesă, zise fata dintr-o răsuflare când terminară.

Dany se uită la imaginea ei în oglinda argintată pe care, prevăzător, o trimisese Illyrio. O prinţesă, se gândi ca, apoi îşi aminti că fata spusese că Drogo era atât de bogat, încât sclavii lui purtau gulere aurite. Simţi o răceală bruscă şi pielea de pe braţele dezgolite i se făcu de gâscă. Fratele ei aştepta în holul rece de la intrare, aşezat la marginea bazinului, plimbându-şi mâna în apă. Se ridică atunci când îşi făcu ea apariţia şi o examina cu priviri cercetătoare.

— Stai acolo, îi spuse. Întoarce-te. Da. Bine. Arăţi bine.

— Regeşte, zise Magisterul Illyrio, trecând de un portal.

Mergea cu o eleganţă surprinzătoare pentru un bărbat atât de masiv. Pe sub faldurile libere ale mătăsurilor de culoarea flăcării, inele de grăsime tresăreau în ritmul mersului. Pe fiecare deget sclipeau pietre preţioase; iar barba bifurcată şi-o unsese atât de mult cu ulei, încât lucea ca aurul adevărat.

— Fie ca Stăpânul Luminii să te acopere de binecuvântări în această zi fastă, Prinţesă Daenerys, spuse magisterul pe când o lua de mână şi îşi înclină capul, dezvăluind câţiva dintre dinţii lui strâmbi prin aurul bărbii. Este o viziune, Alteţa Voastră, îi zise apoi fratelui ei. Drogo va fi copleşit.

— E prea slăbănoagă, făcu Viserys. Părul său, de acelaşi blond-argintiu ca al ei, fusese strâns în spate şi prins cu o broşa din os de dragon. Era o imagine aspră, care sublinia liniile alungite ale chipului său. Mâna i se odihnea pe garda sabiei pe care i-o împrumutase Illyrio.

— Eşti sigur că lui Khal Drogo îi place ca femeile lui să fie atât de tinere?

— A avut deja sângerarea. Are destui ani pentru un kbal, îi spuse Illyrio, nu pentru prima dată. Uită-te la ea. Părul argintiu-auriu, ochii purpurii… Este din sângele bătrânei Valyria, nu-i nici o îndoială, nici una… Şi e născută din neam ales — fiica bătrânului rege, sora celui nou, nu se poate să nu-l vrăjească pe Drogo al nostru.

Când îi eliberă mâna, Daenerys se pomeni tremurând.

— Prespun…, rosti cu îndoială în glas fratele ei. Sălbaticii au gusturi ciudate. Băieţi, cai, oi…

— Mai bine să nu-i sugerezi asta lui Khal Drogo, spuse Illyrio.

În ochii liliachii ai fratelui ei luci furia.

— Mă iei drept smintit?

Magisterul se înclină uşor.

— Te iau drept rege. Regilor le lipseşte prudenţa oamenilor obişnuiţi. Scuzele mele dacă te-am ofensat.

Se întoarse şi bătu din palme chemându-şi slujitorii.

Străzile din Pentos erau într-o beznă totală când porniră în lectica sculptată a lui Illyrio. Înaintea lor mergeau doi servitori care le luminau calea, purtând torţe ornate, cu ulei, cu geamuri din sticlă de un albastru-deschis, în vreme ce o duzină de bărbaţi puternici purtau prăjinile lecticii pe umerii lor. După draperii era un aer cald şi stătut. Dany putea simţi duhoarea cărnii palide a lui Illyrio prin norul de parfumuri grele.

Fratele ei, trântit pe perne lângă ea, nu băgă de seamă asta. Mintea lui era departe, peste marea îngustă.

— Nu ne va trebui întregul său khalasar, rosti Viserys. Degetele sale se jucau cu garda sabiei de împrumut, deşi Dany ştia că nu folosise niciodată o sabie. Zece mii ne vor fi îndeajuns, aş putea mătura cele Şapte Regate cu zece mii de urlători Dothraki. Domeniul întreg se va ridica pentru regele său cel adevărat. Tyrell, Redwyne, Darry, Greyjoy nu au mai multă dragoste pentru Uzurpator decât mine. Dornishmenii ard de nerăbdare să-i răzbune pe Elia şi pe copiii ei. Iar poporul va fi de partea noastră. Îşi cere regele. Privi spre Illyrio cu nelinişte şi întrebă: Nu-i aşa!

— E poporul tău şi te iubeşte cu adevărat, făcu Magister Illyrio împăciuitor. În avanposturile de pe întregul domeniu, bărbaţii închină în secret în sănătatea ta, în vreme ce femeile ţes flamuri cu dragoni şi le ascund pentru ziua când te vei întoarce de peste ape. Ridică puternic din umeri. Sau cel puţin aşa-mi spun iscoadele mele.

Dany nu avea iscoade şi nici o cale de a şti ce făceau toţi sau ce gândeau cei de peste marea îngustă, însă nu avea încredere în vorbele dulci ale lui Illyrio, aşa cum nu se încredea în nimic legat de el. Fratele ei dădea însă din cap cu râvna.

— O să-l ucid pe Uzurpator chiar eu, promise el, care nu omorâse niciodată pe nimeni, aşa cum l-a ucis şi el pe fratele meu, Rhaegar. Şi pe Lannister, Regicidul, pentru ce i-a făcut tatălui meu.

— Ăsta ar fi cel mai potrivit lucru, zise Magister Illyrio. Dany putea vedea şi cea mai firavă umbră de zâmbet rotunjindu-i buzele pline, însă fratele ei nu observa nimic. Dând din cap, trase deoparte o draperie şi se uită în gol în noapte, iar Dany ştiu că purta, din nou, bătălia pentru Trident.

Conacul cu nouă turnuri al lui Khal Drogo era aşeza pe lângă apele golfului, zidurile sale înalte, din cărămidă, erau năpădite de iederă albicioasă. Îl fusese dat khal-ului de magisterii din Pentos, le spusese Illyrio. Oraşele Libere erau mereu generoase cu stăpânii Caselor.

— Nu pentru că ne-am teme de aceşti barbari, le spuse Illyrio cu un zâmbet. Stăpânul Luminii ar apăra zidurile oraşului nostru şi împotriva a un milion de Dothrakiori cel puţin aşa promit preoţii roşii… Totuşi, de ce să ne punem norocul la încercare, când prietenia lor este atât de uşor de câştigat?

Lectica lor fu oprită în faţa porţilor şi draperiile trase brutal de unul dintre soldaţii de gardă. Avea pielea arămie şi ochii castanii ai unui Dothraki, însă faţa îi era lipsită de păr şi pe cap purta coiful ascuţit, din bronz, al Neîntinaţilor. Îl privi pe toţi cu răceală. Magisterul Illyrio mormăi ceva spre el în limba aspră Dothraki; soldatul răspunse pe acelaşi ton şi le făcu semn să treacă de porţi.

Dany observă că mâna fratelui său era încleştată pe mânerul sabiei împrumutate. Arăta aproape la fel de speriat pe cât se simţea ea.

— Eunuc obraznic, mormăi Viserys pe când lectica se puse în mişcare spre conac.

Cuvintele Magisterului Illyrio erau muiate în miere.

— La ospăţul din noaptea asta vor veni foarte mulţi oameni importanţi. Astfel de oameni au duşmani. Khal-ul trebuie să-şi protejeze oaspeţii, tu însuţi fiind unul de prim rang printre ei. Nici nu-i de mirare că Uzurpatorul ar plăti foarte bine pentru capul tău.

— Oh, da, rosti Viserys sumbru. A şi încercat, Illyrio, iţi spun asta. Asasinii săi năimiţi ne urmăresc pretutindeni. Sunt ultimul dragon şi nu va dormi bine cât timp trăiesc eu.

Lectica încetini şi se opri. Draperiile fură date la o parte şi un sclav întinse mâna pentru a o ajuta pe Daenerys să coboare. Gulerul său, remarcă ea, era din bronz m dinar. Urmă fratele său, cu mâna încă strânsă tare pe mânerul sabiei. Pentru a-l pune pe picioare pe Magister Illyrio fu nevoie de doi bărbaţi puternici.

În interiorul conacului, aerul era încărcat cu mireasma mirodeniilor, mirosea a foc înteţit, lămâi şi scorţişoară. Fură escortaţi prin holul de la intrare, unde vitralii colorate înfăţişau Pieirea Valyriei. În torţele de fier întunecat aşezate de-a lungul pereţilor ardea uleiul. Sub o boltă de frunze împletite în piatră, un eunuc le anunţă sosirea.

— Viserys din Casa Targaryen, al Treilea pe Numele său, strigă el, cu vocea înaltă şi moale. Rege al Andalilor şi Rhoynar şi al Primilor Oameni, Stăpân al celor Şapte Regate şi Protector al Domeniului. Sora sa, Daenerys Stormborn, Prinţesa Pietrei Dragonului. Onorabila sa gazdă, Illyrio Mopatis, Magister al Oraşului Liber Pentos.

Trecură de eunuc, intrând într-o curte cu colonade, năpădite de iederă albicioasă. Lumina lunii aşeza peste frunze luciri ca de os şi argint, pe când oaspeţii se plimbau printre ele. Mulţi erau stăpâni ai Caselor Dothraki, bărbaţi masivi, cu pielea roşiatic-maronie, mustăţi pleoştite prinse cu inele de metal, păr negru, uns şi împletit* de care atârnau clopoţei. Totuşi, printre ei se strecurau călăreţi liberi şi mercenari din Pentos şi Myr şi Tyrosh, un preot roşu, chiar mai gras decât Illyrio, bărbaţi păroşi din Portul Ibben şi nobili din Insulele Verii, cu pielea la fel de neagră ca abanosul. Daenerys îi privea cuprinsă de uimire şi-şi dădu seama, cu un început abrupt de teamă, că era singura femeie prezentă.

Illyrio şopti spre ei:

— Cei trei, de colo, sunt gărzile lui Drogo. Lângă coloană este Khal Moro cu fiul său, Rhogoro. Bărbatul cu barba verde este fratele Arhontelui de Tyrosh, iar cel din spatele lui este Ser Jorah Mormont.

Ultimul nume o surprinse pe Daenerys.

— Un cavaler?

— Exact. Illyrio zâmbi în barbă. Uns cu cele şapte uleiuri de către înaltul Septon în persoană.

— Ce face aici?

— Uzurpatorul îi voia capul. Un afront minor. A vândut câţiva braconieri unui negustor de sclavi din Tyrosh în loc să-i ofere Rondului de Noapte. O lege absurdă. Un bărbat ar trebui să poată să facă ce vrea cu sclavii săi.

— Aş vrea să vorbesc cu Ser Jorah înainte de sfârşitul nopţii, spuse fratele ei.

Dany se pomeni privind curioasă spre cavaler. Era un bărbat mai vârstnic, trecut de patruzeci de ani, cu chelie, ilar încă puternic şi vânjos. În locul mătăsurilor şi bumbacului, purta lână şi piele. Tunica sa era de un verde-închis, brodată cu ceva ce semăna cu un urs negru, înălţat pe două picioare. Încă-l mai privea pe acest bărbat neobişnuit, din ţara sa natală pe care nu o cunoscuse niciodată, când Magister Illyrio puse o mână jilavă pe umărul ci dezgolit.

— Pe aici, dulce Prinţesă, şopti el, acolo-i însuşi khal-ul.

Dany ar fi vrut să fugă şi să se ascundă, însă fratele ei o urmărea cu privirea şi, dacă-l nemulţumea, ştia că va trezi balaurul. Neliniştită, se răsuci şi-l privi pe bărbatul despre care Viserys spera că o va cere în căsătorie înainte ca noaptea să se încheie.

Fata sclavă nu greşise cu mult, se gândi ea. Khal Drogo era cu un cap mai înalt decât cel mai înalt dintre bărbaţii din jur, dar cumva avea un pas uşor, la fel de graţios ca o panteră din menajeria lui Illyrio. Era mai tânăr decât crezuse ea, nu avea mai mult de treizeci de ani. Pielea sa era de culoarea cuprului lustruit, iar mustăţile groase îi erau prinse în inele de aur şi bronz.

— Trebuie să merg şi să-mi exprim omagiile, zise Magister Illyrio. Aşteptaţi-mă. Am să-l aduc aici.

Fratele ei o apucă de braţ şi degetele sale o strânseră atât de tare încât o duru.

— Îl vezi pletele, dulce surioară? Pletele lui Drogo erau negre precum miezul nopţii şi încărcate de ulei aromat, pline de clopoţei care clincăneau uşor la fiecare mişcare a sa. Depăşeau talia şi chiar fesele, capătul lor frecându-se de spatele pulpelor.

— Vezi cât sunt de lungi? zise Viserys. Când Dothraki sunt înfrânţi în luptă, îşi taie părul în semn de căinţă, pentru ca lumea să le cunoască ruşinea. Khal Drogo nu a pierdut nici o bătălie. El este Aegon Stăpânul Dragonilor, iar tu îi vei fi regina.

Dany se uită spre Khal Drogo. Chipul său era dur şi crud, ochii erau la fel de reci şi întunecaţi ca onixul. Fratele ei o rănea uneori, atunci când trezea balaurul, dar nu o înspăimânta aşa cum o făcea acest bărbat.

— Nu vreau să fiu regina lui, se auzi spunând cu un glas pierit şi subţire. Te rog, te rog, Viserys, nu vrea, du-mă acasă.

— Acasă? îşi menţinea vocea potolită, dar ea putu ghici furia în intonaţia lui. Cum vom ajunge noi acasă, dragă surioară? Ne-au luat casa! O trase în umbră, departe de alte priviri, degetele lui afundându-se în pielea ei. Cum o sa ajungem noi acasă? repetă el, referindu-se la Domeniul Regelui, la Piatra Dragonului şi toate pământurile pe care le pierduseră.

Dany se gândise doar la încăperile lor din casa lui Illyrio, cu siguranţă, nu la adevăratul lor cămin, la tot ce avuseseră, însă fratele ei nu voia să audă de aşa ceva. Pentru el nu mai exista nici o casă. Nici chiar casa imensă, cu poarta roşie, nu fusese casa lui. Degetele sale se strânseră şi mai tare pe braţul ei, cerând un răspuns.

— Nu ştiu…, spuse ea în cele din urmă, iar vocea i se frânse. În ochi îi apărură lacrimi.

— Eu da, rosti el cu asprime. Ne întoarcem acasă cu o armată, dragă surioară. Cu armata lui Khal Drogo, aşa vom ajunge acasă. Iar dacă trebuie să te măriţi cu el şi să te culci cu el pentru asta, aşa vei face. Îi zâmbi. Am să las întregul lui khalasar să se împreuneze cu tine dacă va treimi, dragă soră, toţi cei patruzeci de mii de oameni şi armăsarii lor de asemenea dacă asta va trebui ca să-mi adun armata. Fii mulţumită că este numai Drogo. Cu timpul, s-ar putea chiar să ajungi să-ţi placă. Acum şterge-ţi ochii. Illyrio îl aduce aici şi nu trebuie să te vadă plânsă.

Dany se întoarse şi văzu că era adevărat. Magister Illyrio, numai un zâmbet şi plecăciuni, îl însoţea pe Khal Drogo spre ei. Îşi şterse cu dosul mâinii lacrimile necăzute.

— Zâmbeşte, şopti Viserys nervos, iar mâna îi căzu pe mânerul sabiei. Şi îndreaptă-te de spate. Lasă-l să vadă că ai sâni. Numai Zeii ştiu că şi aşa sunt mici.

Daenerys zâmbi şi se îndreptă de spate.