Urzeala tronurilor

EDDARD

Paiele de pe podea puţeau a urină. Nu exista nici fereastră, nici pat, nici măcar o găleată în care să-şi facă nevoile. Îşi amintea zidurile de cărămidă de un roşu-deschis, mărginite de bucăţi de silitră, de o uşă cenuşie din lemn crăpat, groasă de patru degete, întărită cu fier. Le văzuse scurt, o ocheadă rapidă înainte de a fi azvârlit aici. Odată ce uşa se trântise în urma lui, nu mai văzuse nimic. Întunericul era total. Ar fi putut foarte bine să fie orb.

Sau mort. Îngropat împreună cu regele său.

— Ah, Robert, murmură el, în timp ce mâna lui cercetătoare atinse un perete de piatră rece, iar piciorul îi pulsa de durere la fiecare mişcare, îşi aminti de gluma pe care o făcuse regele în criptele de la Winterfell, pe când Regii Iernii priveau cu ochii lor reci, de piatră. Regele mănâncă, spusese Robert, iar Mâna ia rahatul Cât mai râsese. Dar, cu toate astea, greşise. Regele moare, se gândi Ned Stark, iar Mâna este îngropată.

Temniţa era chiar sub Fortăreaţa Roşie, la mai mare adâncime decât îndrăznea să-şi închipuie. Îşi amintea de vechile poveşti despre Maegor cel Crud, care îi ucisese pe toţi zidarii care lucraseră la castelul său, pentru a nu-i putea divulga secretele.

Îi blestemase pe toţi: Degeţel, Janos Slynt şi mantiile lui aurii, pe regină, pe Regicid, pe Pycelle şi Varys, pe Ser Barristan, ba chiar şi pe Lordul Renly, sânge din sângele lui Robert, care fugise tocmai când avusese mai mare nevoie de el. Totuşi, în cele din urmă, acceptase că vina cea mai mare era a lui.

— Smintitule, se văicări el în beznă, nebun orb de trei ori blestemat.

Chipul lui Cersei Lannister părea că pluteşte înaintea lui prin întuneric. Părul ei era plin de lumina soarelui, însă în zâmbet îi sălăşluia batjocura. „Când te joci de-a urzeala tronurilor, câştigi sau mori”, şopti ea. Ned jucase şi pierduse, iar oamenii săi plătiseră preţul nebuniei sale cu propriul lor sânge.

Când se gândea la fiicele sale, voia să plângă, însă lacrimile nu veneau. Chiar şi acum, era un Stark din Casa Winterfell, iar tristeţea şi furia împietriseră înlăuntrul său.

Când rămânea neclintit, piciorul nu-l mai durea atât de tare, aşa că făcea tot ce putea să stea întins şi nemişcat. De cât timp zăcea aşa, n-ar fi putut spune. Nu existau aici nici soarele, nici luna. Nu putea vedea semnele de pe perete. Închise ochii şi-i deschise din nou; nu exista nici o diferenţă. Dormea şi se trezea, apoi iar dormea. Nu mai ştia ce era mai dureros, trezirea sau somnul. Când dormea, avea vise întunecate şi tulburătoare, despre sânge şi făgăduieli încălcate. Când se trezea, nu avea altceva de făcut decât să se gândească, iar gândurile erau mai rele decât coşmarurile. Amintirea lui Cat era la fel de dureroasă ca un pat cu ţepi. Se întreba unde era ea, ce făcea. Se mai întreba şi dacă o va mai vedea vreodată.

Orele se transformaseră în zile, sau cel puţin aşa i se părea. Simţea o durere surdă în piciorul sfărâmat, o împunsătură sub ghips. Când îşi atingea coapsa, îşi simţea carnea fierbinte între degete. Singurul zgomot care se auzea era propria sa respiraţie. După o vreme, începu să vorbească cu voce tare, doar ca să audă un glas. Făcuse planuri cum să se menţină întreg la minte, construia castele de speranţă în întuneric. Fraţii lui Robert erau liberi în lume, adunând armate la Piatra Dragonului şi la Capătul Furtunii. Alyn şi Harwin se vor reîntoarce la Debarcaderul Regelui cu restul gărzii sale personale, odată ce vor fi sfârşit cu ser Gregor. Catelyn putea asmuţi nordul, odată ce vestea ar fi ajuns la urechile ei, iar lorzii de la râu, de la munte şi din Vale i se vor alătura.

Se pomenea gândindu-se tot mai mult la Robert. Îl vedea pe rege aşa cum fusese în floarea tinereţii, înalt şi arătos, cu coiful său cu măreţele coarne de cerb pe cap, cu ciocanul de luptă în mână, aşezat pe tron, ca un zeu încornorat. Îl auzea râzând în întuneric, îi vedea ochii, albaştri şi limpezi precum lacurile de munte.

— Uită-te la noi, Ned, spunea Robert. Numai zeii ştiu cum am ajuns la asta. Tu aici, iar eu omorât de un porc. Am câştigat tronul împreună…

Te-am dezamăgit, Robert, se gândi Ned. Nu ar fi putut rosti cuvintele. Te-am minţit, am ascuns adevărul. I-am lăsat să te ucidă. Regele îl auzi.

— Smintit caraghios, mormăi el, prea mândru ca să asculţi. Poti să-ţi înfuleci mândria, Stark? Crezi că onoarea-ţi va apăra copiii? Pe chipul său apărură fisuri, crăpături deschise în carne, iar el se întinse şi sfâşie masca, izgonind-o. Şi nu mai era Robert; era Degeţel, rânjind şi bătându-şi joc de el. Când deschise gura să-i vorbească, minciunile sale se transformară în molii de un verde fantomatic şi prinseră aripi.

Ned era pe jumătate adormit când se auzi zgomot de paşi pe hol. Prima dată, se gândi că visase: trecuse atât de mult timp de când nu mai auzise decât sunetul propriului său glas. Ned era cuprins de febră, cu piciorul învăluit într-o durere surdă, cu buzele uscate şi crăpate. Când uşa grea de lemn se deschise, lumina năvăli brusc şi îi săgeta ochii cu o altă durere.

Temnicerul împinse spre el un urcior. Lutul era rece şi acoperit de umezeală. Ned îl apucă cu ambele mâini şi înghiţi cu lăcomie. Apa curse din gura lui şi se prelinse jos, prin barbă. Bău până când se gândi că o să i se aplece.

— Cât a trecut?… Întrebă lipsit de vlagă, după ce nu mai putu să bea.

Temnicerul era un bărbat ca o sperietoare, cu o faţă ca de şobolan şi o barbă încâlcită, cu o cămaşă de zale şi o mantie din piele.

— Nu vorbi, zise el, smulgând urciorul din mâinile lui Ned.

— Te rog, fiicele mele…

Uşa se închise din nou. Clipi odată ce lumina dispăru, îşi plecă fruntea spre piept şi se ghemui pe paie. Nu mai miroseau a urină sau a rahat. Nu mai miroseau a nimic.

Nu mai putea simţi diferenţa dintre starea de veghe şi somn. Amintirile veniră târându-se spre el prin beznă, la fel de vii ca visele. Era un an de primăvară falsă, iar el avea din nou optsprezece ani, coborâse din Eyrie la turnirul din Harrenhal. Putea vedea verdele-închis al ierbii şi simţea mirosul de polen adus de vânt. Zilele călduţe şi nopţile reci şi gustul dulce al vinului. Îşi aminti de Jaime Lannister, tânărul strălucitor, îmbrăcat în armura albă, îngenunchind în iarbă, în faţa pavilionului regelui, şi depunând jurământ că-l va proteja şi apăra pe Regele Aerys. După aceea, Ser Oswell Whent se duse să-l ajute pe Jaime să se ridice, iar Taurul Alb însuşi, Lordul Comandant, Ser Gerold Hightower, îi puse pe umeri mantia albă ca neaua a Gărzii Regelui. Toate cele şase Spade Albe erau acolo ca să-l primească pe noul lor frate.

Totuşi, când începură competiţiile, ziua îi aparţinu lui Rhaegar Targaryen. Prinţul moştenitor purta armura în care avea să şi moară: o platoşă neagră, lucioasă, cu dragonul cu trei capete al Casei sale pe piept. Un panaş de mătase stacojie flutura în urma lui pe când călărea şi se părea că nici o lance nu-l putea atinge. Brandon căzu înaintea lui, la fel şi Bronzul Yohn Royce, ba chiar şi arătosul Ser Arthur Dayne, Sabia Dimineţii.

Robert glumise cu Jon şi cu bătrânul Lord Hunter pe când prinţul dădea ocol arenei, după ce-l aruncase de pe cal pe Ser Barristan, în înfruntarea finală pentru coroana de învingător. Ned îşi amintea momentul când toate zâmbetele pieriseră, când Prinţul Rhaegar Targaryen îşi îmboldise calul trecând prin faţa soţiei sale, prinţesa din Dorne, Elia Martell, pentru a depune laurii de regină a frumuseţii în poala Lyannei. Încă mai putea vedea scena: o coroniţă de trandafiri de iarnă, albaştri ca gheaţa. Ned Stark întinse mâna pentru a strânge coroana de flori, dar sub petalele de un alb astru-deschis erau ascunşi ţepii. Îi simţi zgâriindu-i pielea, ascuţiţi şi necruţători, văzu sângele curgând încet, pe degete, şi se trezi tremurând, în întuneric.

— Promite-mi, Ned, şoptise sora sa, de pe patul ei de sânge.

Ei îi plăcuse parfumul trandafirilor de iarnă.

— Zeii să mă izbăvească, plânse Ned. Înnebunesc! Zeii nu se osteniră să-i răspundă.

De fiecare dată când temnicerul îi aducea apă, îşi spunea că mai trecuse încă o zi. La început, se milogea de el pentru vreo veste despre fiicele lui şi despre lumea de afară. Mârâieli şi lovituri erau singurele răspunsuri. Mai târziu, când începu să-l doară stomacul, cerşi mâncare. Dar nu conta, nu era hrănit. Poate că Lannisterii îl hărăziseră să moară de foame. „Nu”, îşi spuse. Dacă Cersei l-ar fi vrut mort, ar fi fost doborât în sala tronului, laolaltă cu oamenii săi. Îl voiau în viaţă. Slăbit, disperat, dar viu. Catelyn îl avea pe fratele ei, iar Cersei nu îndrăznea să-l omoare pentru că nici viaţa Pezevenghiului n-ar mai fi valorat nimic.

Din afara celulei se auzi zdrăngănitul lanţurilor de fier. Când uşa se deschise, Ned îşi puse o mână pe zidul jilav şi se trase spre lumină. Strălucirea torţei îl făcu să se strâmbe.

— Mâncare, hârâi el.

— Vin, îi răspunse o voce. Nu era bărbatul cu faţă roşie, ca de şobolan; acest temnicer era mai solid şi mai scund, deşi purta aceeaşi mantie scurtă, din piele, şi coiful ascuţit, de oţel.

— Beţi, Lord Eddard.

Împinse în mâinile lui Ned un burduf cu vin. Vocea i se părea ciudat de familiară, dar lui Ned Stark îi trebui un moment până s-o recunoască.

— Varys? spuse el năucit, când îşi dădu seama. Atinse faţa bărbatului. Nu… nu visez asta. Eşti aici. Obrajii rotofei ai eunucului erau acoperiţi de perii întunecaţi ai unei bărbi, Ned simţi între degete firele aspre. Varys se transformase într-un temnicer cărunt, duhnind a sudoare şi a vin prost. Cum ai făcut… ce fel de vrăjitor eşti?

— Unul însetat, răspunse Varys. Beţi, lordul meu. Mâinile lui Ned bâjbâiră pe burduf.

— Este aceeaşi otravă pe care i-au dat-o şi lui Robert?

— Drept cine mă luaţi? spuse Varys întristat. E adevărat, nimeni nu-i iubeşte pe eunuci. Daţi-mi burduful. Bău, iar un firişor de vin roşu se prelinse dintr-un colţ al gurii lui cărnoase. Nu egalează buchetul vinului pe care mi l-aţi oferit în noaptea turnirului, dar nu-i nici mai otrăvitor ca altele, constată el, ştergându-şi buzele. Iată.

Ned încercă să înghită.

— Drojdie.

— Toţi bărbaţii trebuie sa guste vinul acru şi pe cel dulce, înalţii lorzi, la fel şi eunucii. V-a sosit ora, lordul meu.

— Fiicele mele…

— Fata cea mică i-a scăpat lui Ser Meryn şi a fugit, îi spuse Varys. Nu am fost în stare s-o găsesc. Dar nici Lannisterii. Un lucru bun, totuşi. Noului nostru rege nu-i prea place de ea. Fata mai mare este încă logodită cu Joffrey. Cersei o ţine pe aproape. A venit la curte, cu câteva zile în urmă, implorând ca viaţa voastră să fie cruţată. Ce păcat că nu aţi putut fi acolo, aţi fi fost foarte mişcat. Se aplecă mult înainte. Bănuiesc că vă daţi seama că sunteţi un om mort, Lord Eddard?

— Regina nu mă va ucide, făcu Ned. Ameţise; vinul era tare, iar el nu mai mâncase de multă vreme. Cat… Cat îl are pe fratele ei…

— Nu pe cel care trebuie, oftă Varys. Şi oricum, l-a şi pierdut. L-a lăsat pe Pezevenghi să-i scape printre degete. Cred că acum zace mort în zăpadă, pe undeva prin Munţii Lunii.

— Dacă-i aşa, taie-mi gâtul şi să terminăm.

Era ameţit de vin, obosit şi plin de dor.

— Sângele vostru este ultimul lucru pe care mi-l doresc.

Ned se încruntă.

— Când mi-au măcelărit oamenii, ai stat lângă regină şi ai privit, fără să spui un cuvânt.

— Şi as face la fel oricând. Eram neînarmat şi fără armură, înconjurat de oamenii lui Lannister. Eunucul îl privi curios, clătinând din cap. Când eram un băietan, înainte de a fi scopit, am călătorit cu o trupă de mimi prin Oraşele Libere. Ei m-au învăţat că fiecare om are un rol de jucat în viaţă, la fel ca în mimă. Tot aşa este şi la curte. Dreptatea Regelui trebuie să fie de temut, meşterul de monede trebuie să fie iscusit, Lordul Comandant al Gărzii Regelui trebuie să fie viteaz… iar maestrul şoptitorilor trebuie să fie viclean, slugarnic şi lipsit de scrupule. Un informator curajos ar fi nefolositor, la fel ca un cavaler laş. Luă burduful cu vin şi bău.

Ned cercetă chipul eunucului, încercând să descopere adevărul sub barba falsă. Mai gustă din vin. De data asta se scurse mai uşor pe gâtlej.

— Poţi să mă scoţi din temniţa asta?

— Aş putea… dar aş vrea? Nu. S-ar pune întrebări, iar răspunsurile ar duce la mine.

Ned nici nu se aşteptase la altceva.

— Eşti direct.

— Un eunuc nu are onoare, iar păianjenul nu se bucură de luxul de a avea scrupule, lordul meu.

— Ai fi cel puţin de acord să duci un mesaj pentru mine?

— Ar depinde de mesaj. V-aş da bucuros hârtie şi cerneală, dacă vreţi. Iar după ce veţi fi scris ce doriţi, voi lua scrisoarea şi o voi citi, predând-o sau nu, depinde de cât de bine mi-ar servi interesele.

— Interesele tale. Care sunt acelea, Lord Varys?

— Pace, răspunse Varys fără nici o ezitare. Dacă a fost cineva la Debarcaderul Regelui care a vrut cu adevărat şi cu disperare să-l ţină pe Robert Baratheon în viaţă, acela am fost eu. Suspină. Timp de cincisprezece ani l-am protejat de duşmanii săi, dar nu l-am putut apăra de prieteni. Ce răbufnire ciudată de nebunie v-a făcut să-i spuneţi reginei că aţi aflat adevărul despre naşterea lui Joffrey?

— Nebunia milosteniei, admise Ned.

— Ah, spuse Varys. Cu siguranţă. Sunteţi un bărbat cinstit şi onorabil, Lord Eddard. De multe ori uit asta. Am întâlnit atât de puţini oameni de felul acesta în viaţa mea! Aruncă o privire prin celulă. Când văd ce v-au adus cinstea şi onoarea, înţeleg de ce.

Ned Stark îşi lăsă capul pe spate, sprijinit de zidul din piatră jilavă, şi închise ochii. Piciorul îi pulsa de durere.

— Vinul regelui… l-aţi cercetat pe Lancel?

— Oh, desigur. Cersei i-a dat burdufurile cu vin, spunându-i că este soiul preferat de Robert. Eunucul dădu din umeri. Un vânător duce o viaţă foarte periculoasă. Dacă vierul nu l-ar fi răpus, atunci Robert ar fi căzut de pe cal sau ar fi fost muşcat de vreo viperă de pădure, ar fi fost lovit de o săgeată rătăcită… Pădurea este un abator al zeilor. Nu vinul a fost cel care l-a ucis pe rege. A fost milostenia voastră.

Ned se temuse tocmai de asta.

— Zeii să mă ierte.

— Dacă există zei, făcu Varys, sper să vă ierte. Regina nu ar mai fi aşteptat prea mult, în nici un caz. Robert devenise incontrolabil, iar ea trebuia să scape de el, să aibă mâna liberă pentru a se ocupa de fraţii lui. Ce mai pereche, Stannis şi Renly. Mănuşa de fier şi mănuşa de mătase. Îşi şterse gura cu dosul palmei. Aţi fost smintit, lordul meu. Ar fi trebuit să-l ascultaţi pe Degeţel când v-a cerut să susţineţi succesiunea lui Joffrey.

— Cum… cum ştii de asta? Varys zâmbi.

— Ştiu, asta-i tot ce trebuie să vă intereseze. De asemenea, mai ştiu că mâine regina vă va face o vizită.

Ned deschise ochii cu încetineală.

— De ce?

— Cersei se teme de dumneavoastră, lordul meu… Însă are alţi duşmani de care se teme şi mai mult. Dragul ei de Jaime se luptă chiar acum cu lorzii riverani. Lysa Arryn şade la Eyrie, înconjurată de piatră şi oţel, iar între ea şi regină nu-i nici urmă de dragoste. În Dorne, Martellii încă urzesc să le omoare pe Prinţesa Elia şi pe fetele ei. Iar acum fiul vostru a plecat în marş în jos, spre Gât, cu o armată din nord în spatele lui.

— Robb este doar un copil, spuse Ned uluit.

— Un copil cu o armată, răspunse Varys. Totuşi, doar un copil, aşa cum spuneţi. Fraţii regelui sunt cei care-i fac lui Cersei nopţi de nesomn… În special Lordul Stannis. Cererea lui este una adevărată, iar el este cunoscut pentru vitejia sa, dar e complet lipsit de milă. Nu există nici o altă creatură pe pământ mai înspăimântătoare decât un bărbat cu adevărat cinstit. Nimeni nu ştie ce a făcut Stannis la Piatra Dragonului, dar aş pune rămăşag cu dumneavoastră că a adunat mai mulţi soldaţi decât firele de nisip. Aşa că acesta este coşmarul lui Cersei: în vreme ce tatăl ei şi fratele îşi risipesc forţele luptând cu alde Stark şi Tully, Lordul Stannis va ajunge aici şi se va autoproclama rege, scurtându-l de cap pe fiul ei… ba şi pe ea, deşi cred că-i pasă cu adevărat mai mult de băiat.

— Stannis Baratbeon este succesorul adevărat al lui Robert, zise Ned. Tronul este al lui, după toate rânduielile. Aş fi salutat urcarea lui pe tron.

Varys ţâţâi.

— Cersei nu va voi să audă asta, vă promit. Stannis s-ar putea să câştige tronul, dar nu-i va rămâne decât să admire capul vostru putrezit, dacă nu vă păziţi limba. Sansa s-a rugat atât de frumos, ar fi păcat dacă aţi da cu piciorul la tot. Vi se oferă din nou viaţa, dacă o vreţi. Cersei nu-i o smintită. Ştie foarte bine că un lup îmblânzit este mult mai de folos decât unul mort.

— Vrei s-o slujesc pe femeia care mi-a ucis regele, mi-a măcelărit oamenii şi mi-a ologit fiul?

Vocea lui Ned era plină de uimire.

— Vreau să slujiţi regatul, spuse Varys. Spuneţi reginei că veţi mărturisi trădarea voastră netrebnică, îi veţi porunci fiului vostru să lase sabia jos şi-l veţi proclama pe Joffrey drept adevăratul rege. Oferiţi-vă să-i denunţaţi pe Stannis şi Renly ca uzurpatori nemernici. Leoaica noastră cu ochii verzi ştie că sunteţi un bărbat de onoare. Dacă-i veţi oferi liniştea de care are nevoie, răgazul de a se ocupa de Stannis şi promisiunea că veţi duce secretul în mormânt, cred că vă va permite să vă înveşmântaţi în negru şi să vă duceţi restul zilelor pe Zid, împreună cu fratele şi fiul vostru născut din flori.

Gândul la Jon îl umplu pe Ned de un simţământ de ruşine şi tristeţe, mult prea adânc ca să poată fi mărturisit. Dacă l-ar mai vedea vreodată pe băiat, să stea cu el şi să discute… Durerea îi săgeta din nou piciorul zdrobit, pe sub ghipsul murdar. Tresări, iar degetele i se strânseră şi se deschiseră, neajutorate.

— Ăsta-i planul tău, şopti el spre Varys, ori eşti în cârdăşie cu Degeţel?

Asta păru să-l amuze pe eunuc.

— Mai degrabă m-aş însura cu Capra Neagră din Qohor. Degeţel este al doilea la prefăcătorii din cele Şapte Regate. Oh, îi mai strecor şoapte pe alese, suficient cât să creadă că-s de-al lui… cam cât îi permit lui Cersei să creadă că sunt al ei.

— Şi cam tot cât m-ai lăsat pe mine să cred că erai al meu. Spune-mi, Lord Varys, pe cine slujeşti tu cu adevărat?

Varys zâmbi subţire.

— Păi, regatul, bunul meu lord, dar cum v-aţi putut îndoi de aşa ceva? Jur pe bărbăţia mea pierdută. Slujesc regatul, iar regatul are nevoie de pace. Termină ultima gură de vin şi azvârli burduful deoparte. Aşadar, acesta-i răspunsul vostru, Lord Eddard? Daţi-vă cuvântul că-i veţi spune reginei ce vrea ea să audă, când va veni aici.

— Dacă aş face-o, cuvântul meu ar fi la fel de gol ca o armură nefolosită. Viaţa mea nu mi se pare atât de preţioasă încât să fac asta.

— Păcat. Eunucul se ridică. Iar viaţa fiicei voastre, lordul meu? Cât vă este de preţioasă?

Pe Ned îl străpunseră fiorii.

— Fiica mea…

— Desigur că nu v-aţi gândit cumva că am uitat de dulcea nevinovată, lordul meu? Regina nu a uitat, în mod sigur.

— Nu_t se rugă Ned, cu glasul stins. Varys, zeii să aibă milă, fă ce vrei cu mine, dar lasă-mi fiica în afara uneltirilor tale. Sansa nu-i decât o copilă.

— Rhaenys era tot o copilă. Fiica Prinţului Rhaegar. O mică fiinţă nepreţuită, mai tânără decât fiicele voastre. Avea un pisoiaş negru, căruia îi zicea Balerion, ştiaţi asta? M-am tot întrebat ce s-a întâmplat cu el. Lui Rhaenys îi plăcea să creadă că era adevăratul Balerion, Spaima Neagră din vechime, dar îmi imaginez că Lannisterii au învăţat-o destul de repede care era diferenţa dintre un pisoi şi un dragon, chiar în ziua în care au năvălit pe uşa ei. Varys scoase un oftat lung şi obosit, oftatul unui om care purta întreaga tristeţe a lumii într-un sac aşezat pe umărul său. Marele Septon mi-a spus, odată, că de vreme ce păcătuim, suferim. Dacă-i adevărat, Lord Eddard, spuneţi-mi… de ce întotdeauna nevinovaţii suferă cel mai mult, atunci când voi, înalţii lorzi, vă jucaţi de-a tronurile? Gândiţi-vă, dacă puteţi, în vreme ce o aşteptaţi pe regină. Şi mai gândiţi-vă şi la asta: următorul vostru vizitator v-ar putea aduce pâine, brânză şi lapte de mac pentru dureri… sau v-ar putea aduce capul Sansei. Alegerea, scumpul meu lord, este în întregime a voastră.