Urzeala tronurilor

CATELYN

Pădurea era plină de şoapte. Lumina lunii licărea în apa pârâului de dedesubt, care-şi urma cursul printre stânci spre platoul văii. Sub copaci, caii de luptă nechezau încet şi răscoleau cu copitele pământul umed şi moale, în timp ce oamenii schimbau glume nervoase, vorbind cu glas scăzut. Din când în când, auzea pocnetul suliţelor, scrâşnetul subţire al zalelor, dar chiar şi aceste sunete erau înăbuşite.

— Nu ar trebui să mai dureze mult, doamna mea, spuse Hallis Mollen.

El ceruse să i se acorde onoarea de a o proteja în timpul bătăliei care avea să vină; era dreptul său, în calitate de comandant al gărzii de la Winterfell, iar Robb nu-l refuzase. Avea treizeci de oameni în jurul ei, care se îngrijeau să nu fie vătămată şi să o însoţească în siguranţă spre Winterfell dacă sorţii bătăliei se întorceau împotriva lor. Robb ar fi vrut cincizeci, însă Catelyn insistase că şi zece îi erau îndeajuns, că el va avea nevoie de fiecare om în luptă. Se învoiseră la treizeci, fără să fie nici unul prea încântat de asta.

— Când va fi, va fi, îi spusese Catelyn. Iar când va fi, ştia că asta însemna moartea. Poate moartea lui Hal… sau poate chiar a ei, sau a lui Robb. Nimeni nu era în siguranţă. Nici o viaţă nu era garantată. Catelyn se mulţumea să aştepte, să asculte şoaptele din pădure şi muzica stinsă a pârâului, să simtă vântul cald prin părul ei.

De fapt, aşteptarea nu-i era complet străină. Bărbaţii din viaţa ei o făcuseră întotdeauna să aştepte. „Uită-te după mine, pisicuţo”, îi spunea întotdeauna tatăl ei când pleca la curte, la vreun târg sau la luptă. Iar ea aştepta, stând răbdătoare pe meterezele de la Riverrun, când apele Furcii Roşii şi Pietrei Răsturna te curgeau prin apropiere. Nu venea întotdeauna când promisese că va veni, şi adesea treceau zile întregi care o prindeau pe Catelyn la pândă, uitându-se printre creneluri sau pe lăcaşurile de tragere pentru arcaşi, până ce-l zărea la depărtare pe Lordul Hoster, călare pe bătrânul său armăsar maroniu, galopând pe malul râului, spre debarcader.

— M-ai aşteptat? o întreba când se apleca să o îmbrăţişeze. Da, pisicuţo?

Şi Brandon Stark o făcuse să aştepte.

— Nu voi zăbovi mult, doamna mea, promisese el. Ne vom căsători când mă voi întoarce. Totuşi, când ziua aceea sosise, în templu, alături de ea, era fratele lui, Eddard.

Ned abia dacă rămăsese două săptămâni împreună cu noua lui soaţă înainte de a pleca la luptă, cu alte promisiuni pe buze. Cel puţin, el plecase lăsând în urmă mai mult decât cuvinte, îi dăruise un fiu. Trecuseră nouă luni, iar Robb se născuse la Riverrun în vreme ce tatăl său încă se mai războia prin sud. Îl adusese pe lume în sânge şi durere, fără să ştie dacă Ned îl va putea vedea vreodată sau nu. Fiul ei. Fusese atât de mic…

Iar acum era Robb cel pe care-l aştepta… Robb, şi pe Jamie Lannister, cavalerul aurit despre care se spunea că nu învăţase niciodată să aştepte.

— Regicidul este neliniştit şi se înfierbântă repede, îi spusese lui Robb unchiul ei, Brynden.

Îşi puseseră viaţa la bătaie şi cele mai mari speranţe în victorie doar pe baza spuselor sale.

Dacă Robb era înspăimântat, nu lăsa să se vadă nimic. Catelyn îşi privi fiul mergând printre oamenii săi, atingându-l pe câte unul pe umăr, schimbând o glumă cu altul, ajutându-l pe un al treilea să liniştească un cal speriat. Armura lui suna uşor la fiecare mişcare. Numai capul îi era descoperit. Catelyn privi cum vântul uşor îi mişca părul roşcat, la fel ca al ei, şi se întrebă când crescuse fiul ei atât de mare. Avea cincisprezece ani şi era aproape la fel de înalt ca ea.

Lăsaţi-l să crească mai înalt, îi rugase ea pe zei. Lăsaţi-l să ajungă la şaisprezece ani, la douăzeci, la cincizeci. Lăsaţi-l să crească la fel de înalt ca tatăl său şi să-şi ţină în braţe propriul fiu, vă rog, vă rog, vă rog. Privindu-l pe acest tânăr înalt, cu o barbă proaspăt mijită şi cu un lup străvechi, îndrăzneţ, la picioarele sale, tot ceea ce putu vedea era bebeluşul pe care i-l puseseră la sân, la Riverrun, cu atât de mult timp în urmă.

Noaptea era caldă, însă gândul la Riverrun era suficient să o facă să se înfioare. Unde sunt ei? se întrebă. Să fi greşit unchiul ei? Atât de multe depindeau de adevărul spuselor lui. Robb îi dăduse Peştelui Negru trei sute de oameni aleşi pe sprânceană şi-i trimisese înainte ca să-i mascheze înaintarea.

— Jaime nu ştie, spusese Ser Brynden după ce se întorseseră, îmi pun viaţa la bătaie că-i aşa. Nici o pasăre nu a ajuns până la el, au avut grijă de asta arcaşii mei. Am văzut câteva dintre iscoadele lui, însă cei care au dat ochii cu noi nu au mai apucat să spună cuiva. Ar fi trebuit să trimită mai multe. Nu ştie.

— Cât de mare este armata lui? întrebase fiul ei.

— Doisprezece mii de pedestraşi răspândiţi în împrejurimile castelului, în trei tabere, cu râuri între ele, spusese unchiul ei, cu zâmbetul poznaş pe care şi-l amintea atât de bine. Nu mai există o altă cale de a lansa un asediu asupra Riverrunului. Două, trei mii de cavalerişti.

— Regicidul are trei pentru fiecare om de-al nostru, observase Galbart Glover.

— Foarte adevărat, spusese Ser Brynden, dar există un lucru care-i lipseşte lui Ser Jaime.

— Care?

— Răbdarea.

Armata lor era mai mare decât fusese când plecaseră de la Gemeni. Lordul Jason Mallister îşi adusese oastea cu el, din Seagard, pentru a li se alătura, în vreme ce se răspândeau pe lângă apele vijelioase ala Furcii Albastre, galopând spre sud, iar ceilalţi se strecuraseră înainte, cavaleri şi lorzi mărunţi şi oameni de arme rămaşi fără stăpâni, care fugiseră spre nord când armata fratelui său, Edmure, fusese zdrobită sub zidurile de la Riverrun. Îşi munciseră caii cât îndrăzniseră pentru a ajunge în acest loc înainte ca Jaime Lannister să afle de venirea lor, iar acum sosise ora.

Catelyn îşi privi fiul încălecând. Olyvar Frey ţinea calul pentru el — fiul Lordului Walder, cu doi ani mai mare decât Robb, deşi parcă era cu zece ani mai tânăr şi mult mai neliniştit. Prinse scutul lui Robb la locul său şi-i întinse coiful. Când el şi-l coborî pe chipul atât de drag ei, un tânăr cavaler înalt stătea călare pe un armăsar cenuşiu, chiar pe locul în care fusese fiul ei. Printre copaci era întuneric, acolo unde lumina lunii nu ajungea. Când Robb întoarse capul s-o privească, dincolo de vizieră nu văzu decât o negreală.

— Trebuie să plec spre linia de luptă, mamă, îi spuse el. Tata zice că trebuie să-i laşi pe oamenii tăi să te vadă înainte de luptă.

— Atunci, du-te, îi răspunse ea. Lasă-i să te vadă.

— Am să le dau curaj.

Şi cine-mi va da mie curaj? se întrebă ea, însă nu spuse nimic şi se strădui să-i zâmbească. Robb îşi întoarse marele său armăsar cenuşiu şi-l făcu să plece uşor de lângă ea, cu Vântul Cenuşiu pe urmele lui. În spatele său se formă garda de luptă. Când o obligase să accepte protectorii, ea insistase ca şi el să fie la fel de bine păzit, iar lorzii-stegari fuseseră de acord. Mulţi dintre fiii acestora ceruseră onoarea de a călări alături de Lupul Tânăr, cum se obişnuiseră să-i spună. Torrhen Karstark şi fratele său, Eddard, se numărau printre cei treizeci, plus Patrek Mallister, Micul Jon Umber, Daryn Hornwood, Theon Greyjoy, nu mai puţin de cinci dintre progeniturile lui Walder Frey, împreună cu bărbaţi mai vârstnici precum Ser Wendel Manderly şi Robin Flint. Printre ei se afla chiar şi o femeie: Dacey Mormont, fiica mai mare a lui Lady Maege şi moştenitoare a Insulei Ursului, o lungană căreia i se dăduse un buzdugan la vârsta la care majoritatea fetelor primeau păpuşi. Unii dintre ceilalţi lorzi bombăniseră, însă Catelyn nu le luase plângerile în seamă.

— Aici nu-i vorba de onoarea Caselor voastre, le spusese. Trebuie să-mi ţin fiul în viaţă.

Iar daca se ajunge aici, se întrebase, treizeci de oameni vor fi suficienţii Şase mii vor fi destul?

O pasăre ţipă în depărtare, un fluierat ascuţit şi înalt, pe care Catelyn îl simţi pe gât ca pe o mână îngheţată. O altă pasăre îi răspunse, apoi o a treia şi a patra. Cunoştea destul de bine ce însemnau chemările lor, după anii petrecuţi la Winterfell. Sfrâncioci-de-zăpadă. Uneori le vedeai în miezul iernii, când grădina zeilor era albă şi încremenită. Erau păsări din nord.

Vin, se gândi Catelyn.

— Vin, doamna mea, şopti Hal Mollen. El era întotdeauna cel care spunea lucruri evidente. Zeii să fie cu noi.

Dădu din cap, iar pădurea se întindea neclintită în jurul lor. În tăcere, îi putea auzi, încă departe, dar apropiindu-se tot mai mult; tropotul multor cai şi zăngănitul săbiilor, suliţelor şi armurilor, murmurul glasurilor omeneşti, din care se desprindea câte un hohot sau câte un blestem.

Veşniciile păreau să vină şi să treacă. Zgomotul se auzea tot mai tare. Hohote de râs, o comandă răstită, plescăitul apei pe când traversau pârâul. Un cal fornăi. Un om înjură. Şi, în cele din urmă, îl văzu… numai pentru o clipă, în spaţiul dintre crengile copacilor, pe când privea spre platoul văii, dar ştiu că era el. Chiar şi de la depărtare, Ser Jaime Lannister era de neconfundat. Lumina lunii îi argintase armura şi aurul părului şi-i făcuse neagră mantia sa stacojie. Nu purta coif.

Apărea şi dispărea, armura îi era ascunsă din nou de copaci. În urma lui veneau alţii, coloane lungi, cavaleri şi soldaţi care juraseră credinţă şi călăreţi liberi, trei sferturi din cavaleria Lannisterilor.

— Nu-i el omul care să aştepte în cort în timp ce oamenii lui construiesc turnuri de asediu, prevăzuse Ser Brynden. A ieşit la luptă împreună cu cavalerii săi, de trei ori deja, să-i vâneze pe cercetaşi sau să ia cu asalt vreun avanpost care rezistă.

Dând din cap, Robb studiase harta pe care i-o desenase unchiul său. Ned îl învăţase să citească hărţile.

— Să-l atacăm aici, zise el, arătând cu degetul. Cu câteva sute de oameni, nu mai mult. Steagurile lui Tully. Când se repede după tine, noi vom aştepta… Degetul său se mişcă cu câţiva centimetri spre stânga… Aici.

Aici erau tăcerea nopţii, lumina lunii şi umbre, un covor gros de frunze moarte, coline împădurite coborând lin spre albia pârâului, arbuştii şi tufele rărindu-se pe măsură ce terenul cobora.

Aici era fiul său, călare pe armăsar, uitându-se în urmă, spre ea, pentru ultima oară, cu sabia ridicată în semn de salut.

Aici era cântecul cornului de luptă al lui Maege Mormont, un şuier jos şi prelung, care se rostogolea spre vale dinspre răsărit, anunţându-i că ultimii călăreţi ai lui Jaime intraseră în capcană.

Iar Vântul Cenuşiu îşi dădu capul pe spate şi urlă.

Sunetul păru să treacă direct prin Catelyn Stark, iar ea se trezi zgribulindu-se. Era un sunet îngrozitor, înspăimântător, dar avea muzicalitate. Preţ de o clipă simţi ceva aproape de milă pentru Lannisterii de jos. Aşa răsună moartea, se gândi ea.

HAAroooooooooooooooooooooooooooo veni răspunsul de pe colina îndepărtată, pe când Marele Jon suflă din cornul său. La răsărit şi la apus, trompeţii Mallister şi Frey îşi strigară setea de răzbunare. La nord, acolo unde valea şe îngusta şi se curba precum un cot răsucit, cornurile de luptă ale Lordului Karstark îşi alăturară glasurile adânci şi tânguitoare corului sumbru. Oamenii strigau, iar caii se cabrau în pârâul de jos.

Pădurea plină de şoapte răsuflă dintr-odată, pe când arcaşii lui Robb, ascunşi în crengile copacilor, îşi trimiseră săgeţile, iar în noapte izbucniră urletele oamenilor şi ale cailor. Peste tot în jurul ei, călăreţii îşi ridicară lăncile, iar noroiul şi frunzele care ascunseseră vârfurile strălucitoare se risipiră pentru a dezvălui licărul oţelului ascuţit.

— Winterfell! îl auzi ea pe Robb strigând, pe când săgeţile şuierară din nou. Se dusese de lângă ea, la trap, conducându-şi oamenii pe deal în jos.

Catelyn rămase în şa neclintită, cu Hal Mollen şi garda în jurul ei, şi aşteptă, cum mai aşteptase şi înainte, pentru Brandon, pentru Ned şi pentru tatăl ei. Era în vârful colinei, iar copacii ascundeau mare parte din ceea ce se petrecea jos. După o clipă, două, trei, fu ca şi cum ea şi protectorii ei rămăseseră singuri în pădure. Ceilalţi se amestecaseră în verdele peisajului.

Totuşi, când privi peste vale, spre colina îndepărtată, îi văzu pe călăreţii Marelui Jon ieşind din beznă. Formaseră un şir lung, un şir nesfârşit şi, pe când ţâşneau din pădure, pentru o clipă cât cea mai scurtă bătaie de inimă, tot ceea ce văzu Catelyn fu lumina lunii aprinzându-se pe vârfurile lăncilor, de parcă o mie de nuiele de salcie se prăvăleau pe colină, aprinse într-o flacără argintie. Apoi clipi şi văzu că erau doar oameni, gonind să ucidă sau să moară.

După aceea, n-ar fi putut să spună că văzuse bătălia. Dar o auzise, iar valea răsuna de ecouri. Pocnetul unei lănci rupte, zăngănitul săbiilor care se ciocneau, strigătele de „Lannister” şi „Winterfell”, „Tully” şi „Riverrun” şi din nou „Tully”. Când îşi dădu seama că nu mai era nimic de văzut, închise ochii şi ascultă. Bătălia era în plină desfăşurare în jurul ei. Auzea tropotele potcoavelor, cizmele plescăind în apa puţin adâncă, sunetul sec al săbiilor care izbeau scuturile din lemn de stejar şi scrâşnetul oţelului pe oţel, şuieratul săgeţilor, tunetul tobelor, urletele a mii de cai. Bărbaţii strigau blesteme şi cerşeau milă, o primeau (sau nu) şi trăiau (sau mureau). Colinele păreau să măsluiască sunetele. O dată auzi glasul lui Robb, la fel de clar de parcă ar fi stat alături de ea, strigând, „La mine! La mine!” Şi îl mai auzi pe lupul său străvechi mârâind şi urlând, auzi clănţănitul colţilor lungi, carnea sfâşiată, urletele de frică şi durere ale omului şi calului deopotrivă. Era numai un singur lup? Greu de ştiut cu siguranţă.

Încet, încet, gălăgia se reduse şi dispăru, până ce rămase un singur lup. Pe când zorii sângerii apăreau la răsărit, Vântul Cenuşiu începu să urle din nou.

Robb se întoarse la ea călare pe un alt cal, un armăsar roib în locul celui cenuşiu pe care-l luase în jos, spre vale. Capul de lup de pe scutul său era sfărâmat în două, lemnul crud arătând locul unde fusese lovit, însă Robb părea nevătămat. Totuşi, când se apropie, Catelyn văzu că mănuşa de zale şi mâneca tunicii sale erau înnegrite de sânge.

— Eşti rănit, spuse ea.

Robb îşi ridică mâna, îşi deschise şi-şi închise pumnul.

— Nu, răspunse el. Ăsta-i… sângele lui Torrhen poate, sau… Scutură din cap. Nu ştiu.

O mulţime de bărbaţi îl urmau în sus pe deal, murdari şi zdreliţi şi rânjind, cu Theon şi Marele Jon în frunte. Între ei, îl trăgeau pe Ser Jaime Lannister. Îl azvârliră la picioarele calului ei.

— Regicidul, anunţă Hal, fără să mai fie nevoie. Lannister îşi ridică fruntea.

— Lady Stark, făcu el în genunchi. Sângele i se scurgea pe gât de la o tăietură de pe cap, însă lumina palidă a zorilor îi adusese înapoi în păr licărul aurului. V-aş oferi sabia mea, dar se pare că am rătăcit-o.

— Nu sabia dumitale o vreau, ser, îi răspunse ea. Daţi-mi-l înapoi pe tatăl meu şi pe fratele meu, Edmure. Le vreau şi pe fetele mele. Daţi-mi înapoi soţul.

— Mă tem că i-am pierdut şi pe ei.

— Ce păcat, zise Catelyn rece.

— Ucide-l, Robb, îl îndemnă Theon Greyjoy. Ia-i capul.

— Nu, răspunse fiul ei, dându-şi jos mănuşa însângerată. Ne este mult mai de folos viu decât mort. Iar tatăl meu, lordul, nu a agreat niciodată uciderea prizonierilor luaţi în luptă.

— Un om înţelept, zise Jaime Lannister, şi onorabil.

— Luaţi-l şi puneţi-l în fiare, spuse Catelyn.

— Faceţi aşa cum spune doamna, porunci Robb, şi asiguraţi-vă că este păzit de o gardă puternică. Lord Karstark îi va vrea capul în vârf de lance.

— Asta va şi primi, căzu de acord Marele Jon, gesticulând.

Lannister fu dus de acolo spre a fi bandajat şi înlănţuit.

— De ce l-ar vrea mort Lordul Karstark? întrebă Catelyn.

Robb se uită într-o parte, înspre pădure, cu aceeaşi expresie preocupată adoptată adesea şi de Ned.

— I-a… El i-a ucis…

— Pe fiii Lordului Karstark, explică Galbart Glover.

— Pe amândoi, zise Robb. Torrhen şi Eddard. Şi pe Daryn Hornwood.

— Nimeni nu-l poate învinovăţi pe Lanniser pentru curajul său, făcu Glover. Când a băgat de seamă că e pierdut, şi-a adunat cavalerii şi a luptat făcându-şi drum până în vale, sperând să ajungă la Lordul Robb şi să-l doboare. Şi aproape că a reuşit.

— Şi-a rătăcit sabia în gâtul lui Eddard Karstark, după ce i-a retezat mâna lui Torrhen şi i-a crăpat capul lui Daryn Hornwood, zise Robb. Tot timpul striga după mine. Dacă n-ar fi încercat să-l oprească…

— Atunci eu aş fi jelit acum în locul Lordului Karstark, rosti Catelyn. Oamenii tăi au făcut ceea ce juraseră să facă, Robb. Au murit protejându-şi lordul. Jeleşte-i. Cinsteşte-i pentru valoarea lor. Dar nu acum. Nu ai timp pentru suferinţă. S-ar putea să fi retezat capul şarpelui, dar trei sferturi din trupul lui este încă încolăcit pe castelul tatălui tău. Am câştigat o bătălie, însă nu şi războiul.

— Dar ce mai bătălie! exclamă Theon Greyjoy însufleţit. Doamna mea, regatul nu a mai văzut o asemenea victorie de la Câmpia de Foc. Jur, Lannisterii au pierdut zece oameni pentru fiecare dintre ai noştri. Am luat în captivitate aproape o sută de cavaleri şi zeci de stegari. Lordul Westerling, Lordul Banefort, Ser Garth Greenfield, Lordul Estren, Ser Tytos Brax, Mallor Dornishman… şi încă trei Lannisteri în afară de Jaime, nepoţi ai Lordului Tywin, doi dintre fiii surorii sale şi unul al fratelui său mort…

— Iar Lordul Tywin? îl întrerupse Catelyn. Nu cumva l-ai capturat şi pe Lordul Tywin, Theon?

— Nu, răspunse Greyjoy, cu elanul retezat.

— Până când nu reuşeşti asta, războiul este departe de a se fi sfârşit.

Robb îşi ridică fruntea şi-şi îndepărtă părul de pe ochi.

— Mama mea are dreptate. Mai avem încă Riverrun.