Urzeala tronurilor

SANSA

În camera din turn din inima Avanpostului lui Maegor, Sansa se abandonă beznei.

Trase draperiile în jurul patului, dormi, se trezi plângând, apoi se culcă din nou. Când nu putea dormi, zăcea sub păturile ei, înfiorată de amărăciune. Servitorii veneau şi plecau, aducând de mâncare, însă vederea hranei era ceva mai mult decât putea suporta. Bucatele se adunau pe masa de sub fereastră neatinse, stricându-se, până ce servitorii le luau din nou.

Uneori, somnul îi era ca de plumb, fără vise, iar ea se trezea şi mai obosită decât atunci când închisese ochii. Totuşi, acelea erau cele mai blânde clipe, pentru că atunci când visa, îl visa pe tatăl ei. Trează sau adormită, îl vedea, vedea mantiile aurii punându-l jos, îl vedea pe Ser Ilyn păşind înainte, trăgând Gheaţa din teaca de la spate, vedea momentul… momentul când… ar fi vrut să fi putut privi în altă parte, ar fi vrut, picioarele i se muiaseră sub ea şi căzuse în genunchi, dar nu-şi putuse întoarce privirea, iar toţi oamenii urlau şi vociferau, iar prinţul ei îi zâmbise, îi zâmbise, şi se simţise în siguranţă, dar numai pentru o clipă, până când auzise acele cuvinte, iar picioarele tatălui ei… asta-şi amintea, picioarele lui, felul în care zvâcniseră când Ser Ilyn… când sabia…

Poate că am să mor şi eu_} îşi spuse, iar acest gând nu i se părea deloc îngrozitor. Dacă s-ar arunca de la fereastră, ar putea pune capăt suferinţelor, iar în anii ce vor veni, menestrelii vor scrie cântece despre nenorocirea ei. Trupul i-ar zăcea pe pietrele de jos, frânt şi nevinovat, ruşinându-i pe toţi cei care o trădaseră. Sansa mersese până într-acolo încât traversase camera de culcare şi deschisese obloanele… Însă curajul o părăsise şi alergase înapoi la pat, bocind.

Servitoarele încercaseră să vorbească cu ea când îi aduceau mâncarea, dar nu le răspunsese niciodată. O dată, Marele Maester Pycelle venise cu o cutie de flacoane şi sticle, s-o întrebe dacă era bolnavă. Îşi pusese mâna pe fruntea ei, o făcuse să se dezbrace şi o atinsese peste tot în vreme ce slujnicele ei o ţinuseră. La plecare, îi dăduse apă cu miere şi ierburi, spunându-i să bea câte o înghiţitură în fiecare noapte. O băuse pe toată şi se dusese la culcare.

Visă despre sunetele paşi pe treptele turnului, un scrâşnet persistent de piele pe piatră, ca şi cum un bărbat ar fi urcat încet spre camera ei culcare, pas cu pas. Tot ce putuse face fusese să se ghemuiască în spatele uşii şi să asculte, tremurând, pe când el se apropia tot mai mult şi mai mult. Era Ser Ilyn Payne, ştia deja, urcând spre ea cu Gheaţa în mână, venind să-i ia capul. Nu avea unde să fugă, nici unde să se ascundă, nici o cale prin care ar fi putut zăvorî uşa. În cele din urmă, zgomotul paşilor se opri, iar ea ştiu că el era afară, stând acolo tăcut, cu ochii lui morţi şi faţa lungă, ciupită de vărsat. Abia atunci îşi dăduse seama că era goală. Se ghemuise la podea, încercând să se acopere cu mâinile, când uşa începuse să se crape, scârţâind, iar vârful sabiei lungi ieşise înainte…

Se trezise murmurând „Vă rog, vă rog, am să fiu bună, am să fiu bună, vă rog, nu”, însă nu avea cum să audă nici un răspuns.

Când, în cele din urmă, veniră cu adevărat după ea, Sansa nu auzi nici o clipă zgomotul paşilor. Joffrey era cel care deschise uşa, nu Ser Ilyn, ci băiatul care fusese prinţul ei. Ea era în pat, ghemuită strâns, cu draperiile trase, şi nici n-ar fi putut spune dacă era amiază ori miezul nopţii. Primul lucru pe care-l auzi fu uşa trântită. Apoi draperiile patului fură trase, iar ea ridică o mână spre a se apăra de lumina care năvălise brusc, şi-i văzu aplecaţi asupra ei.

— Mă vei însoţi la curte în această după-amiază, spuse Joffrey. Vezi să te îmbăiezi şi să te îmbraci cum se cuvine pentru logodnica mea.

Sandor Clegane stătea lipit de umărul lui, înveşmântat într-o tunică maro, cu o mantie verde, iar faţa sa rotofeie lucea hidos în soarele dimineţii. În spatele lor erau doi cavaleri din Garda Regelui, în mantii lungi, albe, din satin.

— Dacă nu te scoli şi nu te îmbraci singură, Câinele te va ajuta, spuse Joffrey.

— Te implor, prinţul meu…

— Sunt rege acum. Câine, scoate-o din pat. Sandor Clegane o înşfacă de talie şi o ridică din patul de puf în timp ce ea se zbătea fără vlagă. Pătura-i căzu la podea. Pe dedesubt nu avea decât o cămaşă subţire de noapte, ca să-i acopere goliciunea.

— Fă cum ţi se spune, copilă, zise Clegane. Îmbracă-te. O împinse spre dulapul ei, aproape cu blândeţe.

Sansa se retrase de lângă ei.

— Am făcut cum mi-a cerut regina, am scris scrisorile, am scris ce mi-a spus ea. Ai promis că vei fi milostiv. Te rog, lasă-mă să plec acasă. Nu voi comite nici o trădare, am să fiu bună, jur, nu am sânge de trădătoare în vene, nu am. Nu vreau decât să plec acasă. Amintindu-şi de buna ei creştere, îşi plecă fruntea. Dacă vă este pe plac, sfârşi ea vlăguită.

— Nu-mi este pe plac, zise Joffrey. Mama spune că trebuie să mă căsătoresc cu tine, aşa că vei rămâne aici şi te vei supune.

— Nu vreau să mă mărit cu tine, izbucni Sansa. Ai tăiat capul tatălui meu!

— A fost un trădător. N-am promis niciodată că-l voi cruţa, numai că voi fi milos, şi am fost. Dacă n-ar fi fost tatăl tău, aş fi pus să fie sfâşiat în bucăţi ori jupuit de viu, dar eu i-am oferit o moarte curată.

Sansa se zgâi la el, de parcă l-ar fi văzut pentru prima dată. Purta o tunică roşcată, matlasată, ornamentată cu lei, şi o mantie din fir de aur, cu un guler înalt care-i încadra faţa. Se întrebă cum de-l putuse considera cândva chipeş. Buzele lui erau moi şi roşii, precum râmele pe care le găseai după ploaie, iar ochii-i erau goi şi cruzi.

— Te urăsc, murmură ea. Chipul regelui Joffrey se înăspri.

— Mama îmi spune că nu se cade ca un rege să-şi lovească soaţa. Ser Meryn!

Cavalerul năvăli peste ea înainte să apuce măcar să-şi dea seama ce se întâmplă, răsucindu-i mâna la spate pe când ea încerca să-şi apere faţa, şi o lovi peste ureche cu dosul pumnului înmănuşat. Sansa nu-şi mai aminti când căzuse, dar următorul lucru pe care-l ştiu era că zăcea într-un genunchi printre haine. Capul îi răsuna încă. Ser Meryn Trant era aplecat asupra ei, cu sânge pe încheieturile mănuşii sale din mătase albă.

— Acum te supui, sau îl pun să te lovească din nou?

Sansa-şi simţea urechea amorţită. O atinse, iar vârfurile degetelor se umplură de sânge.

— Eu… după… cum porunciţi, stăpâne al meu.

— Maiestatea Voastră, o corectă Joffrey. Te aştept la curte. Se răsuci şi plecă.

Ser Meryn şi Ser Arys îl urmară afară, însă Sandor Clegane zăbovi destul ca să o ridice în picioare.

— Scuteşte-te singură de alte suferinţe, copilă, şi dă-i ce vrea.

— Ce… ce vrea? Te rog, spune-mi.

— Vrea ca tu să zâmbeşti şi să mirosi frumos, să fii doamna lui îndrăgostită, hârâi Câinele. Vrea să te audă spunându-i toate cuvintele alea drăguţe, aşa cum te-a învăţat septa. Vrea să-l iubeşti… şi să te temi de el.

După ce plecă, Sansa căzu înapoi între haine, uitându-se la pereţi până când două dintre slujnicele sale se strecurară sfioase în cameră.

— Îmi trebuie apă fierbinte pentru baie, vă rog, le spuse ea, şi parfum, ceva pudră ca să-mi ascund urma asta.

Partea dreaptă a feţei era umflată şi începea s-o doară, însă ştia că Joffrey o dorea frumoasă. Apa fierbinte o făcu să se gândească la Winterfell şi asta îi dădu forţă. Nu se mai spălase din ziua în care murise tatăl ei şi fu surprinsă cât de murdară se făcuse apa. Slujnicele îi şterseră sângele de pe faţă, îi curăţară murdăria de pe spate, îi spălară părul şi-l pieptănară până când îi căzu din nou pe spate în bucle roşcate. Sansa nu vorbi cu ele, în afara de poruncile date; erau slujitoarele Lanni steril or, nu ale ei, şi nu avea încredere în ele. Când veni momentul să se îmbrace, alese rochia verde din mătase pe care o purtase la turnir. Îşi aminti cât de curtenitor fusese atunci Joffrey, în noaptea aceea, la ospăţ. Poate că-l va face să-şi amintească asta şi s-o trateze cu mai multă blândeţe.

Bău un pahar cu lapte şi ciuguli nişte pesmeţi dulci în timp ce aştepta. Era amiază când Ser Meryn se întoarse, îşi pusese armura albă; o cămaşă din zale smălţuite, suflate cu aur, un coif înalt cu coroana solară aurită, apărători pentru mâini şi gât, mănuşi şi cizme din metal strălucitor, o mantie grea, de lână, prinsă cu o clemă de forma unui leu din aur. Viziera fusese scoasă de pe coif pentru a-i dezvălui mai bine chipul; pungi sub ochi, o gură mare şi mohorâtă, păr ruginiu, cu şuviţe cărunte.

— Doamna mea, făcu el cu o plecăciune, de parcă nu el ar fi bătu-o cu numai trei ore înainte. Maiestatea Sa m-a instruit să vă escortez până în sala tronului.

— Te-a instruit şi să mă loveşti dacă as refuza să vin?

— Refuzaţi să veniţi, doamna mea?

Privirea pe care i-o aruncă era fără nici o expresie. Nu stărui însă prea mult asupra urmelor pe care i le lăsase. Nu o ura, îşi dădu Sansa seama, dar nici n-o iubea. Nu simţea absolut nimic pentru ea. Pentru el era doar… un lucru.

— Nu, zise ea ridicându-se. Ar fi vrut să se dezlănţuie asupra lui, să-l rănească aşa cum o rănise el, să-l avertizeze că era regină şi că-l va trimite în exil dacă ar mai fi îndrăznit s-o lovească vreodată… Însă îşi aminti ce-i spusese Câinele, aşa că nu mai zise decât: Voi face tot ce porunceşte Maiestatea Sa.

— Cum fac şi eu, răspunse el.

— Da… Însă nu eşti cu adevărat un cavaler, Ser Meryn.

Sansa ştia că Sandor Clegane ar fi izbucnit în râs auzind asta. Alţi bărbaţi poate că ar fi blestemat-o, ar fi avertizat-o să-şi ţină gura, poate că i-ar fi cerşit mila. Ser Meryn nu făcu nimic din toate astea. Lui Ser Meryn Trant pur şi simplu nu-i păsa.

Balconul era pustiu, cu excepţia Sansei. Rămase acolo cu capul plecat, străduindu-se să-şi stăpânească lacrimile, în vreme ce jos Joffrey şedea pe Tronul de Fier şi împărţea ceea ce numea el dreptate. Nouă din zece pricini părură să-l plictisească; pe acelea le lăsa la discreţia consiliului său, foindu-se nerăbdător în timp ce Lordul Baelish, Marele Maester Pycelle sau Regina Cersei rezolvau problema. Când alegea să ia el o decizie, nici măcar regina-mamă nu-l mai putea abate de la hotărâre.

Un hoţ fu adus înaintea lui şi el îi porunci lui Ser Ilyn să-i taie mâna chiar acolo, în curte. Doi cavaleri se înfăţişară înaintea lui cu o dispută asupra unor pământuri, iar el decretă că urmau să se dueleze mâine pentru asta.

— Până la moarte, adăugă el. O femeie căzu în genunchi înaintea lui pentru a-l ruga să-i dea capul unui bărbat executat ca trădător. Îl iubise, spuse ea, şi voia să-l înmormânteze.

— Dacă ai iubit un trădător, înseamnă că şi tu tre buie să fii o trădătoare, zise Joffrey. Două mantii aurii o târâră până în temniţă.

Lordul Flynt, cu faţa lui de broscoi, şedea la capătul mesei de consiliu îmbrăcat într-o tunică din catifea neagră, cu o mantie strălucitoare din fir de aur, dând aprobator din cap de fiecare dată când regele pronunţa o sentinţă. Sansa se uită intens la chipul său hidos, amintindu-şi cum îl aruncase jos pe tatăl ei, pentru a fi decapitat de Ser Ilyn, dorindu-şi să-l poată răni, dorindu-şi ca vreun erou să-l azvârle la pământ şi să-i taie capul. Însă o voce lăuntrică îi şopti: Nu exista eroi, iar ea-şi aminti ce-i spusese Lordul Petyr chiar aici, în această sală. „Viaţa nu este un cântec, dulceaţo”, aşa-i spusese. „S-ar putea să înveţi asta într-o zi, spre amărăciunea ta.” În viaţă, monştrii înving, îşi spuse ea, iar acum avea în minte glasul Câinelui, un hârâit rece, de metal frecat pe piatră. „Scuteşte-te singură de alte suferinţe, copilă, şi dă-i ce vrea.”

Ultima înfăţişare era cea a unui cântăreţ de tavernă, grăsuliu, acuzat că ar fi compus un cântec care-l ridiculiza pe răposatul Rege Robert. Joff porunci să-i aducă harfa de lemn şi-i ordonă să cânte în faţa întregii curţi Menestrelul începu să plângă şi jură că nu va mai cânta niciodată aşa ceva, însă regele insistă. Era acel soi de cântec simpatic, care spunea cum se luptase Robert cu un porc. Porcul era vierul care-l omorâse, ştia Sansa, însă în unele versuri părea că vorbea chiar de regină. Când termină de cântat, Joffrey anunţă că hotărâse să fie milos. Menestrelul îşi putea păstra fie degetele, fie limba. Va avea o zi la dispoziţie ca să decidă. Janos Slynt dădu din cap.

Sansa observă, uşurată, că asta fusese ultima deliberare de la amiază, însă chinurile ei nu se sfârşiseră încă. Atunci când glasul heraldului dădu liber curţii, o zbughi din balcon, dar numai pentru a da de Joffrey, care o aştepta la capătul scării. Câinele era cu el, la fel şi Ser Meryn. Tânărul rege o cercetă critic, din cap până-n picioare.

— Arăţi mult mai bine ca înainte.

— Vă mulţumesc, Maiestatea Voastră, răspunse Sansa. Cuvinte goale, însă acestea-l făcură să dea din cap şi să zâmbească.

— Plimbă-te cu mine, porunci Joffrey, oferindu-i braţul.

Nu avu de ales decât să se supună. Atingerea mâinii lui ar fi încântat-o cândva; acum i se înfiora carnea.

— Ziua mea de nume va fi foarte curând, zise Joffrey pe când ieşeau din sala tronului. Va fi un ospăţ măreţ şi daruri. Tu ce ai de gând să-mi dai?

— Eu… eu nu m-am gândit încă, lordul meu.

— Maiestatea Voastră, o repezi el. Eşti cu adevărat o fată proastă, nu? Aşa spune mama mea.

— Adevărat?

După toate cele ce se întâmplaseră, vorbele lui ar fi trebuit să-şi piardă puterea de a o răni, însă nu era aşa. Regina fusese întotdeauna atât de bună cu ea.

— Oh, şi încă cum. Se îngrijorează pentru copiii noştri, temându-se să nu fie şi ei proşti ca tine, însă i-am spus să nu-şi mai bată capul. Regele făcu un semn cu mâna, iar Ser Meryn deschise uşa înaintea lor.

— Vă mulţumesc, Maiestatea Voastră, murmură ea. Câinele a avut dreptate, nu sunt decât o păsărică, repetând cuvintele pe care mi-au spus să le învăţ. Soarele coborâse dincolo de zidul dinspre apus şi pietrele Fortăreţei Roşii luceau întunecate ca sângele.

— Am să-ţi f#c un copil îndată ce ai să fii în stare, zise Joffrey, însoţind-o prin curtea de antrenament. Dacă primul e prost, o să-ţi retez capul şi o să-mi găsesc o soaţă mai deşteaptă. Când crezi că ai să poţi face copii?

Sansa nu se putea uita la el, o făcea să se ruşineze.

— Septa Mordane spune că majoritatea… majoritatea fetelor de viţă nobilă sunt fertile la doisprezece sau treisprezece ani.

Joffrey dădu din cap.

— Pe aici. O conduse în postul de pază, la baza treptelor care duceau spre metereze. Sansa se trase de lângă el, tremurând. Dintr-odată, îşi dădu seama unde mergeau.

— Nu, spuse ea, cu glasul ca un scâncet înfricoşat. Te rog, nu. Nu mă obliga, te implor…

Joffrey îşi strânse buzele.

— Vreau să-ţi arăt ce se întâmplă cu trădătorii.

Sansa scutură violent din cap.

— N-am s-o fac. N-o fac.

— Pot să-l pun pe Ser Meryn să te târască până sus, zise el. Nu ţi-ar plăcea asta. Mai bine faci ce-ţi spun eu.

Joffrey se întinse spre ea, iar Sansa se trase din calea lui, lovindu-se de Câine.

— Fă-o, fato, îi spuse Sandor Clegane, împingând-o înapoi spre rege. Gura lui se strâmbă spre partea arsă a feţei, iar Sansa aproape că-şi imagină ce-ar mai fi putut adăuga. Te va dace sus indiferent cum, aşa că dă-i ce vrea.

Se forţă să ia mâna Regelui Joffrey. Urcuşul se dovedi a fi ceva de coşmar; fiecare treaptă era o confruntare, de parcă ar fi păşit printr-o mocirlă până la glezne, şi erau mai multe trepte decât şi-ar fi putut închipui, o mie de mii de trepte, groaza aşteptând-o sus.

De pe meterezele înalte ale postului de pază i se înfăţişa întreaga lume de dedesubt. Sansa putea vedea Marele Sept al lui Baelor pe dealul lui Visenya, acolo unde murise tatăl ei. La capătul celălalt al străzii Surorilor se înălţau ruinele înnegrite de foc ale Puţului Dragonului. Spre apus, soarele roşu şi umflat era pe jumătate ascuns în dosul Porţii Zeilor. Marea sărată era în spatele ei, iar la sud erau piaţa de peşte şi docurile şi torentul vijelios al Apei Negre Repezi. Iar spre nord…

Se întoarse într-acolo şi văzu doar oraşul, străzile şi dealurile şi fundăturile şi alte străzi şi alte alei, piatra zidurilor îndepărtate. Totuşi, ştia că dincolo de ele erau câmp deschis, ferme şi lanuri, păduri şi, mai departe, spre nord, se afla Winterfell.

— La ce te uiţi? întrebă Joffrey. Uite, asta am vrut să-ţi arăt, chiar aici.

Un parapet gros din piatră proteja marginea exterioară a meterezelor, înălţându-se până la bărbia Sansei, cu creneluri tăiate la fiecare doi metri, pentru arcaşi. Capetele erau aşezate în deschizătura crenelurilor, de-a lungul zidului, înfipte în ţepuşe de fier, orientate spre oraş. Sansa le observase încă de când păşise pe calea de acces pe metereze, însă râul şi străzile fremătătoare şi soarele la apus erau mult mai plăcute vederii. Mă poate face să privesc spre capete, îşi spuse, dar nu mă poate face să le văd.

— Acesta de aici este tatăl tău, zise el. Cel de aici. Câine, întoarce-l ca să-l vadă.

Sandor Clegane luă capul de păr şi-l răsuci. Capul retezat fusese scufundat în catran, ca să se păstreze mai multă vreme. Sansa îl privi calmă, fără să-l vadă de fapt. Nici nu arăta ca Lordul Eddard, se gândi ea; nici măcar nu părea adevărat.

— Cât timp trebuie să-l privesc?

Joffrey părea dezamăgit.

— Vrei să le vezi şi pe celelalte?

Era un şir foarte lung.

— Dacă asta place Maiestăţii Voastre.

Joffrey o conduse de-a lungul meterezelor, trecând de încă o duzină de capete şi două ţepuşe goale.

— Pe astea le păstrez pentru unchii mei, Stannis şi Renly, explică el. Celelalte capete fuseseră retezate şi înfipte cu mult înaintea celui al tatălui ei. În pofida catranului, majoritatea nici nu mai erau de recunoscut. Regele arătă spre unul şi spuse:

— Acolo-i septa ta, dar Sansa nici n-ar fi putut şti că era capul unei femei. Falca putrezise, iar păsările ciuguliseră o ureche şi mare parte din obraz.

Sansa se întrebase ce se întâmplase cu Septa Mordane, deşi bănuia că ştia deja, în tot acest timp.

— Pe ea de ce ai ucis-o? întrebă ea. Era jurată zeilor…

— Era o trădătoare. Joffrey părea bosumflat; cumva, reuşise să-l irite. Nu mi-ai spus ce ai de gând să-mi dăruieşti de ziua numelui meu. Poate că ar trebui să-ţi dau eu ceva, ţi-ai dori?

— Dacă vă face plăcere, lordul meu, răspunse Sansa.

Când zâmbi, ştiu că-şi bătea joc de ea.

— Ştii că şi fratele tău este tot un trădător. Răsuci din nou capul Septei Mordane. Mi-l amintesc pe fratele tău de la Winterfell. Câinele meu îi spunea Lordul cu sabia de lemn. Nu-i aşa, Câine?

— Aşa am zis? răspunse Câinele. Nu-mi amintesc.

Joffrey dădu nervos din umeri.

— Fratele tău l-a învins în luptă pe unchiul meu, Jaime. Mama spune că a fost trădare şi înşelătorie. A plâns când a aflat asta. Femeile sunt toate slabe, chiar şi ca e, deşi pretinde că n-ar fi. Spune că trebuie să rămânem la Debarcaderul Regelui în caz că ceilalţi unchi ai mei vor ataca, dar nu-mi pasă. După ospăţul de ziua mea de nume, am de gând să adun o armată şi să-l ucid cu mâna mea pe fratele tău. Asta am să-ţi dăruiesc, Sansa. Capul fratelui tău.

Atunci o copleşi un soi de sminteală şi se auzi spunând:

— Poate că fratele meu îmi va dărui capul tău.

Joffrey se încruntă.

— Să nu mă iei niciodată în batjocură. O adevărată soaţă nu-şi bate joc de stăpânul ei. Ser Meryn, învaţ-o minte.

De data asta, cavalerul o apucă de sub bărbie şi-i ţinu capul nemişcat când o lovi. O lovi de două ori, de la stânga la dreapta şi, mai tare, de la dreapta la stânga. I se sparse buza şi sângele-i curse pe bărbie, amestecându-se cu sarea lacrimilor ei.

— N-ar trebui să tot plângi atât, îi spuse Joffrey. Eşti mult mai drăguţă când zâmbeşti şi râzi.

Sansa se forţă să zâmbească, temându-se ca nu cumva Ser Meryn s-o lovească din nou, însă nu era bine nici aşa, regele continua să clatine din cap.

— Şterge-ţi sângele, eşti năclăită toată.

Parapetul exterior îi venea până la bărbie, însă de-a lungul marginii interioare a culoarului nu mai era nimic, nimic care să oprească o cădere lungă până în curte, treizeci sau patruzeci de metri mai jos. Tot ce-ţi trebuia era un brânci, îşi spuse ea. El era chiar acolo, chiar acolo, zâmbind afectat cu buzele lui ca nişte râme grase. Ai putea s-o faci, îşi spuse. Ai putea. Fă-o chiar acum. Nici n-ar mai fi contat dacă se ducea şi ea jos cu el. N-ar mai fi contat defel.

— Uite aici, fato. Sandor Clegane îngenunche în faţa ei, între ea şi Joffrey. Cu o delicateţe surprinzătoare pentru un bărbat atât de masiv, îi şterse sângele de pe buza spartă.

Clipa se dusese. Sansa îşi plecă ochii.

— Mulţumesc, spuse când el termină.

Era o fată cuminte şi-şi amintea întotdeauna de bunele maniere.