Urzeala tronurilor

TYRION

— Îl au pe fiul meu, spuse Tywin Lannister.

— Aşa e, lordul meu.

Glasul mesagerului era apăsat de oboseală. Pe pieptul tunicii sale sfâşiate, vierul tărcat al Casei Crakehall era pe jumătate ascuns de sângele închegat.

Pe unul dintre fiii tăi, se gândi Tyrion. Luă o gura de vin şi nu spuse nimic, gândindu-se la Jaime. Când ridică braţul, durerea îl săgeta până la cot, amintindu-i de scurta sa participare la luptă. Îşi iubea fratele, însă n-ar fi vrut să fie cu el în Pădurea Şoaptelor nici pentru tot aurul de la Casterly Rock.

Tatăl său, lordul, îi adunase pe căpitani şi pe stegari, iar aceştia tăcuseră cu toţii când curierul îşi depanase povestea. Singurul zgomot care se mai auzea erau trosnetul şi sfârâitul buşteanului care ardea în vatra din sala de mese, lungă şi răcoroasă.

După greutăţile călătoriei îndelungate şi obositoare spre sud, chiar şi posibilitatea petrecerii unei singure nopţi în han îl înveselise straşnic pe Tyrion, deşi… ar fi preferat să nu mai pună încă o dată piciorul în acest han, cu amintirile pe care le avea. Tatăl său stabilise un ritm de marş istovitor şi acesta îşi făcuse efectul. Cei răniţi în luptă ţineau pasul cum puteau, altfel erau lăsaţi să se descurce singuri. În fiecare dimineaţă mai lăsau câţiva la marginea drumului, bărbaţi care adormeau pentru a nu se mai trezi niciodată. În fiecare după-amiază alţi câţiva se prăbuşeau pe drum. Şi în fiecare seară alţii dezertau, furişându-se în întuneric. Tyrion fusese aproape tentat să li se alăture.

Trăsese la etaj, bucurându-se de confortul oferit de un pat cu saltele de puf şi de căldura trupului lui Shae, întinsă lângă el, când scutierul său îl trezise pentru a-i spune că sosise un călăreţ cu veşti proaste de la Riverrun. Totul fusese degeaba. Goana spre sud, nesfârşitele marşuri forţate, cadavrele abandonate la marginea drumului… totul pentru nimic. Robb Stark ajunsese la Riverrun cu câteva zile înainte.

— Cum de s-a putut întâmpla aşa ceva? mormăi Ser Harys Swyft. Cum? Chiar şi după Pădurea Şoaptelor aţi avut Riverrunul prins într-un cerc de oţel, înconjurat de o mare armată… ce sminteală l-a putut face pe Ser Jaime să se decidă să-şi despartă forţele în trei tabere? în mod sigur, ştia cât de vulnerabil l-ar fi făcut asta.

Mai bine decât tine, laş fără şira spinării, se gândi Tyrion. Jaime pierduse Riverrunul, însă îl înfuria să vadă cum fratele său era defăimat de unii precum Swyft, un linguşitor neruşinat, a cărui singură realizare fusese măritarea fiicei sale, la fel de lipsită de onoare, cu Ser Kevan, pentru ca în acest fel să se lipească de Lannisteri.

— Şi eu aş fi făcut la fel, răspunse unchiul său, cu mult mai mult calm decât ar fi reuşit Tyrion. Nu aţi văzut niciodată ce-i la Riverrun, Ser Harys, altfel aţi fi ştiut că Jaime nu avea de ales. Castelul este situat la capătul unei limbi de pământ, unde Piatra Răsucită se scurge în Furca Roşie la Trident. Râurile formează două laturi ale unui triunghi, iar când se arată vreo ameninţare, Tully deschid zăgazurile în amonte pentru a crea un şanţ lat pe cea de-a treia latură, transformând Riverrun într-o insulă. Zidurile se înalţă direct din apă, iar din turnuri, apărătorii au o privelişte bună asupra malurilor opuse, pe o rază de multe leghe de jur împrejur. Pentru a putea ataca din toate părţile, un asediator trebuie să-şi ridice o tabără la nord de Piatra Răsucită, una la sud de Furca Roşie şi o a treia între râuri, la vest de .canal. Nu există nici o altă cale, nici una.

— Ser Kevan grăieşte adevărat, lorzii mei, spuse curierul. Am construit palisade din pari ascuţiţi în jurul taberelor, dar n-a fost îndeajuns, mai ales că n-am prins de veste şi râurile ne-au izolat unii de alţii. Prima data au venit jos, asupra taberei din nord. Nimeni nu aştepta un atac. Marq Piper ne hărţuise convoaiele de aprovizionare, însă nu avea mai mult de cincizeci de oameni. Ser Jaime se dusese să se măsoare cu ei cu o noapte înainte… Ei bine, cu cine credeam noi că erau ei. Ni se spusese că armata lui Stark era la est de Furca Roşie, mărşăluind spre sud…

— Iar cercetaşii voştri? Chipul lui Ser Gregor Clegane părea dăltuit în piatră. Focul din cămin arunca o roşeaţă sumbră asupra pielii sale şi-i aşezase umbre adânci sub ochi. N-au văzut nimic? Nu v-au vestit nimic?

Mesagerul năclăit de sânge scutură din cap.

— Ce'rcetaşii noştri dispăruseră. Lucrătura lui Marq Piper, ne-am gândit noi. Iar cei care s-au mai întors nu văzuseră nimic.

— Un om care nu vede nimic n-are nici un folos de la ochii lui, declară Muntele. Scoateţi-le ochii şi daţi-i următoarei iscoade. Spuneţi-i că nădăjduiţi că patru ochi să fie mai de ajutor decât doi… iar dacă nu va fi aşa, următorul cercetaş va avea şase ochi.

Lordul Tywin Lannister îşi întoarse capul ca să-l studieze pe Ser Gregor. Tyrion zări licărul auriu ţâşnind din pupilele tatălui său, dar n-ar fi putut spune dacă privirea era una aprobatoare sau de dispreţ. Lordul Tywin era cel mai adesea tăcut la mesele consiliului, preferând să asculte înainte de a vorbi, un obicei pe care şi Tyrion încerca să-l imite. Totuşi, tăcerea era nelalocul ei acum, iar vinul rămăsese neatins.

— Spuneai că au năvălit noaptea, continuă Ser Kevan.

Bărbatul clătină din cap.

— Peştele Negru a condus cavalcada, doborând santinelele şi înlăturând palisadele pentru a deschide drum asaltului principal. Când ai noştri şi-au dat seama ce se întâmpla, călăreţii lor năvăleau deja peste malurile canalului şi galopau prin tabără cu săbii şi torţe în mâini. Eu dormeam în tabăra de la apus, între râuri. Când am auzit zarva bătăliei şi am văzut corturile în flăcări, Lordul Brax ne-a dus spre plute şi am încercat să traversăm, însă curenţii ne-au împins în aval, iar oamenii lui Tully au început să arunce cu bolovani spre noi, folosind catapultele de pe metereze. Am văzut una dintre plute spulberată în bucăţi şi alte trei răsturnate, oamenii au fost duşi de râu şi s-au înecat… iar cei care au reuşit să treacă i-au găsit pe soldaţii lui Stark aşteptându-i pe maluri.

Ser Flement Brax purta o tunică argintie cu purpuriu, având expresia cuiva care nu putea pricepe ce auzise.

— Tatăl meu, lordul…

— Îmi pare rău, lordul meu, spuse mesagerul. Lordul Brax era îmbrăcat în cămaşă de zale şi platoşă când pluta lui s-a răsturnat. A fost un om foarte curajos.

A fost un smintit, se gândi Tyrion, clătinându-şi cupa şi holbându-se în jos spre profunzimile vinului. Traversarea unui râu, noaptea, pe o plută rudimentara, îmbrăcat în armură, cu duşmanul aşteptând pe malul celălalt — dacă asta însemna să fii curajos, el ar prefera laşitatea. Se întrebă dacă Lordul Brax se simţise deosebit de curajos când greutatea oţelului îl trăsese în jos, în apa neagră.

— Tabăra dintre râuri a fost şi ea copleşită, spunea mesagerul. În vreme ce noi încercam să traversăm, mai mulţi dintre oamenii lui Stark s-au năpustit dinspre apus, două coloane de cavalerişti în zale. Am văzut uriaşul în lanţuri al Lordului Umber şi vulturul lui Mallister, însă îi conducea băiatul, cu un lup monstruos alergând lângă el. Nu am fost acolo ca să văd, însă se spune că fiara a ucis patru oameni şi a sfâşiat zeci de cai. Suliţaşii noştri au format un zid de apărare şi au respins primul lor atac, dar când Tully i-a văzut copleşiţi, au deschis porţile de la Riverrun şi Tytos Blackwood a condus un raid peste podul mobil şi i-a luat din spate.

— Zeii să ne apere, glăsui Lordul Lefford.

— Marele Jon Umber a dat foc turnurilor de asalt pe care le construiam, iar Lordul Blackwood l-a găsit pe Ser Edmure Tully înlănţuit printre alţi captivi şi i-a luat cu el. Tabăra noastră din sud era sub comanda lui Ser Forley Prester. El s-a retras în ordine când a văzut ta restul taberelor erau pierdute, plecând cu două mii de suliţaşi şi mulţi arcaşi, însă mercenarul Tyroshi, în fruntea călăreţilor săi liberi, i-a lovit steagurile şi s-a dat de partea duşmanului.

— Fie blestemat!

Unchiul său, Kevan, părea mai mult furios decât surprins.

— L-am avertizat pe Jaime să nu aibă încredere în el. Un om care luptă pentru bani este credincios doar pungii sale.

Lordul Tywin îşi lipi degetele sub bărbie. Numai ochii i se mişcau în timp ce asculta. Favoriţii său ţepoşi, aurii, încadrau un chip atât de imobil, încât părea o mască, însă Tyrion putea zări broboanele mici de sudoare acoperindu-i capul ras.

— Cum s-a putut întâmpla asta? se văicări din nou Ser Harys Swyft. Ser Jaime capturat, asediul zădărnicit… asta-i o catastrofă!

Ser Addam Marbrand spuse:

— Sunt sigur că toţi îţi suntem recunoscători pentru că ne atragi atenţia asupra unui lucru atât de evident, Ser Harys. Problema este ce vom face acum.

— Ce mai putem face? Oastea lui Jaime a fost măcelărită, capturată sau pusă pe fugă, iar Stark şi Tully au ocupat căile noastre de aprovizionare. Suntem izolaţi dinspre apus! Pot mărşălui spre Casterly Rock dacă vor, şi cum i-am putea opri? Lorzii mei, suntem înfrânţi. Trebuie să cerem pace.

— Pace? Tyrion îşi agită gânditor vinul, luă o înghiţitură zdravănă şi-şi azvârli la podea cupa goliită, unde se spulberă în mii de bucăţi. Iată pacea ta, Ser Harys. Scumpul meu nepot a încălcat-o definitiv când s-a hotărât să orneze Fortăreaţa Roşie cu capul Lordului Eddard. V-ar fi mult mai uşor să vă beţivi nul din cupa mea spartă decât să-l convingeţi pe Robb Stark să facă pace acum. El învinge… Sau n-aţi băgat încă de seamă?

— Două bătălii nu înseamnă un război, insistă Ser Addam. Suntem departe de a fi pierduţi. Ar trebui să mă bucur de ocazia de a-mi încerca oţelul pe băieţandrul acela Stark.

— Poate că ar fi de acord cu un armistiţiu şi să facem schimb de prizonieri, încercă Lordul Lefford;

— Chiar dacă acceptă să ne dea trei pentru unul, tot nu reuşim să facem faţă, comentă Tyrion sarcastic. Şi ce le oferim pentru fratele meu? Capul putrezind al Lordului Eddard?

— Am auzit că Regina Cersei le ţine pe fiicele Mâinii, zise Lefford plin de speranţă. Dacă băiatul îşi primeşte surorile…

Ser Addam pufni dispreţuitor.

— Ar trebui să fie un prostănac ca să-l schimbe pe Jaime Lannister pentru viaţa a două fete.

— Atunci trebuie să-l răscumpărăm pe Ser Jaime indiferent cu ce costuri, făcu Lordul Lefford.

Tyrion îşi dădu ochii peste cap.

— Dacă familia Stark are nevoie de aur, ar putea topi armura lui Jaime.

— Iar dacă cerem un armistiţiu, vor crede că suntem slabi, argumentă Ser Addam. Ar trebui să ne năpustim imediat asupra lor.

— Cu siguranţă că amicii noştri de la curte ar putea fi convinşi să ne ofere trupe proaspete, zise Ser Harys. Iar cineva s-ar putea întoarce la Casterly Rock pentru a aduna o nouă armată.

Lordul Tywin Lannister se ridică în picioare.

— Îl au pe fiul meu, rosti el încă o dată, cu un glas care străbătu murmurul din jur, precum o sabie în seu. Plecaţi! Toţi.

Spirit obedient, ca întotdeauna, Tyrion se ridică pentru a pleca odată cu ceilalţi, însă tatăl său îl ţintui cu privirea.

— Nu şi tu, Tyrion. Rămâi. Şi tu la fel, Kevan. Ceilalţi, afară!

Tyrion se aşeză la loc pe bancă, rămas fără grai. Ser Kevan traversă încăperea spre butoaiele cu vin.

— Unchiule, spuse Tyrion, dacă eşti atât de bun…

— Poftim.

Tatăl său îi oferi cupa sa, cu vinul neatins. Acum Tyrion era cu adevărat uluit. Bău. Lordul Tywin se aşeză.

— Ai avut dreptate cu Stark. Dacă mai trăia, l-am fi putut folosi pe Lordul Eddard ca să cădem la pace cu Winterfell şi Riverrun, o pace care ne-ar fi oferit timpul necesar să ne ocupăm de fraţii lui Robert. Însă mort… Palma i se strânse pumn. Nebunie! Nebunie cumplită.

— Joff nu-i decât un băieţandru, sublinie Tyrion. La vârsta lui, şi eu am făcut câteva prostii.

Tatăl său îi aruncă o privire tăioasă.

— Presupun că ar trebui să fim mulţumiţi că încă nu s-a însurat cu o târfă.

Tyrion sorbi din vin, întrebându-se cum ar arau Lordul Tywin dacă i-ar azvârli în faţă cupa cu vin.

— Situaţia noastră e mai rea decât ştii tu, continui tatăl său. Se pare că avem un nou rege.

Ser Kevan arăta ca lovit cu leuca-n cap.

— Unul nou? Cine? Ce i-au făcut lui Joffrey?

Pe buzele subţiri ale Lordului Tywin apăru o strâmbătură firavă de dezgust.

— Nimic… Încă. Nepotul meu sade pe Tronul de Fier, însă eunucul a auzit şoapte dinspre sud. Renly Baratheon s-a căsătorit cu Margaery Tyrell la Highgarden, cu două săptămâni în urmă, iar acum cere coroana. Tatăl şi fratele miresei au căzut într-un genunchi înaintea lui şi i-au jurat că-şi pun spadele la dispoziţia lui.

— Acestea sunt evenimente grave. Când Ser Kevan se încrunta, cutele frunţii i se adânceau ca nişte canioane.

— Fiica mea ne porunceşte să venim imediat la Debarcaderul Regelui, să apărăm Fortăreaţa Roşie împotriva Regelui Renly şi a Cavalerului Florilor. Gura i se strânse. Ne porunceşte, îţi dai seama. În numele regelui şi al consiliului.

— Cum a primit veştile Regele Joffrey? întrebă Tyrion cu o anume nedumerire amuzată.

— Cersei nu crede că este potrivit să-i spună acum, zise Lordul Tywin. Se teme ca nu cumva să insiste să plece chiar el în marş asupra lui Renly.

— Cu ce armată? întrebă Tyrion. Sper că nu ai de gând să i-o oferi pe aceasta.

— Vorbeşte de preluarea Gărzii Oraşului, spuse lordul Tywin.

— Dacă ia Garda, va lăsa cetatea fără apărare, observă Ser Kevan. Iar cum Lordul Stannis se află la Piatra Dragonului…

— Da. Lordul Tywin privi în jos, spre fiul său. Mă gândisem că tu eşti singurul măscărici, însă se pare că m-am înşelat.

— Vai, tată, făcu Tyrion, dar asta sună aproape ca o laudă. Se aplecă brusc înainte. Ce-i cu Stannis? El este cel mai vârstnic, nu Renly. Cum judecă el pretenţiile fratelui său?

Tatăl său se încruntă. „

— De la bun început am simţit că Stannis reprezintă un pericol mult mai mare decât toţi ceilalţi la un loc. Totuşi, el nu face nimic. Oh, Varys aude tot felul de şuşoteli. Stannis construieşte corăbii, Stannis angajează mercenari, Stannis aduce un legător de umbre de la Asshai. Ce înseamnă asta? E ceva adevărat în toate astea? Înălţă iritat din umeri. Kevan, adu-ne harta.

Ser Kevan făcu aşa cum i se ceruse. Lordul Tywin desfăşură pielea, netezind-o.

— Jaime ne-a lăsat într-o situaţie proastă. Roose Bolton şi rămăşiţele armatei sale se află la nord de noi. Duşmanii noştri deţin Gemenii şi Moat Cailin. Robb Stark aşteaptă la apus, aşa că nu ne putem retrage spre Lannisport şi Rock decât dacă ne decidem să dăm bătălia. Jaime s-a dus, iar armata sa a încetat să mai existe, din toate punctele de vedere. Thoros din Myr şi Beric Dondarrion continuă să ne hărţuiască. La est, îi avem pe Arryni, pe Stannis Baratheon, care şade la Piatra Dragonului, iar în sud, Highgarden şi Capătul Furtunii îşi cheamă steagurile. Tyrion zâmbi parşiv.

— Bucură-te, tată. Cel puţin, Rhaegar Targaryen e tot mort.

— Eu sperasem că ai putea să ne oferi mai mult decât glume, Tyrion, zise Lordul Tywin Lannister.

Ser Kevan se încruntă deasupra hărţii, încreţindu-şi fruntea.

— Robb Stark îi are de partea lui pe Edmure Tully şi lorzii de la Trident. Forţa lor combinată ar putea s-o depăşească pe a noastră. Iar cu Roose Bolton în spatele nostru… Tywin, dacă mai rămânem aici, mă tem că s-ar putea să fim prinşi între trei armate.

— Nu am nici o intenţie de a rămâne aici. Trebuie să ne încheiem socotelile cu tânărul Lord Stark înainte ca Renly Baratheon să plece în marş de la Highgarden. Bolton nu mă preocupă. Este un bărbat prudent şi l-am făcut să fie şi mai prudent pe Furca Verde. Nu se va grăbi să ne urmărească. Aşadar… mâine vom pleca spre Harrenhal. Kevan, vreau ca cercetaşii lui Ser Addam să ne acopere deplasarea. Dă-i câţi oameni are nevoie şi să-i trimită în grupuri de câte patru. Nu mai vreau dispariţii.

— După cum spuneţi, lordul meu… dar de ce Harrenhal? Este un loc mohorât, cu piază rea. Unii spun că este blestemat.

— N-au decât, replică Lordul Tywin. Slobozeşte-l pe Ser Gregor şi trimite-l înaintea noastră cu bandiţii lui. Mai trimite-l pe Vargo Hoat şi călăreţii lui liberi şi pe Ser Amory Lorch. Fiecare cu câte trei sute de oameni. Spune-le că vreau să văd pământurile riverane pârjolite, de la Ochiul Zeilor şi până la Furca Roşie.

— Vor da foc, lordul meu, spuse Ser Kevan ridicându-se. Voi da poruncile.

Făcu o plecăciune şi se îndreptă spre uşă. Când rămaseră singuri, Lordul Tywin se uită spre Tyrion.

— Sălbaticii tăi ar putea da şi ei iama puţin. Spune-le că se pot duce cu Vargo Hoat şi să jefuiască tot ce vor, bunuri, vite, femei, pot să ia ce le place şi să ardă restul.

— Să-i spui lui Shagga şi Timett cum să jefuiască ar fi ca şi cum i-ai cere unui cocoş cum să cânte, comentă Tyrion, dar aş prefera să-i ţin cu mine.

Indiferent cât de necizelaţi şi indisciplinaţi ar fi fost, sălbaticii erau ai lui şi se încredea în ei mai mult decât în oricare dintre oamenii tatălui său. Nu avea de gând să renunţe la ei.

— Atunci, mai bine ai învăţa să-i controlezi. Nu am de gând să las să fie jefuit oraşul.

— Oraşul? Tyrion era nedumerit. Despre ce oraş este vorba?

— Debarcaderul Regelui. Te trimit la curte.

Era ultimul lucru la care s-ar fi putut gândi Tyrion Lannister. Se întinse după vin şi se gândi o clipă, sorbind din el.

— Şi ce ar trebui să fac acolo?

— Să domneşti, îi răspunse scurt tatăl său. Tyrion se scutură de râs.

— S-ar putea ca draga mea soră să aibă şi ea ceva de zis despre asta!

— Las-o să spună ce vrea. Fiul ei are nevoie de o mână fermă asupra lui, înainte să apuce să ne distrugă pe toţi. Îi învinuiesc pe filfizonii ăia din consiliu, pe prietenul nostru, Petyr, pe venerabilul Mare Maester şi pe minunăţia aceea fără de mădular, Lordul Varys. Ce fel de sfaturi îi dau ei lui Joffrey, când el sare dintr-o sminteală într-alta? Cui i-a venit ideea de a-l unge lord pe Janos Slynt? Tatăl ăstuia era măcelar şi i-au dat Harrenhal. Harrenhal, care a fost cetatea regilor! Dar nici nu va pune vreodată piciorul acolo, dacă mai am eu vreun cuvânt de spus. Mi s-a zis că şi-a luat drept blazon o suliţă însângerată. Eu aş fi ales un satâr însângerat.

Tatăl său nu ridicase vocea, însă Tyrion putea citi furia în ochii săi aurii.

— Şi ce sens a avut alungarea lui Selmy? Da, era bătrân, însă numele lui Barristan cel Aprig încă mai are o însemnătate în acest ţinut. Şi-a pus onoarea în joc pentru toţi cei pe care i-a servit. Poate spune cineva acelaşi lucru despre Câine? Câinelui tău îi arunci oase pe sub masă, dar nu-l aşezi alături de tine pe banca de sus. Îşi aţinti un deget spre faţa lui Tyrion. Dacă Cersei nu-l stăpâneşte pe băiat, tu o s-o faci. Iar dacă aceşti consilieri ne trag pe sfoară…

Tyrion ştia.

— Ţepuşele, oftă el. Capete. Metereze.

— Observ că ai învăţat lecţiile de la mine.

— Mai mult decât îţi închipui, tată, răspunse Tyrion încet. Îşi termină vinul şi lăsă cupa, gânditor. O parte din el era mai încântată decât ar fi vrut să recunoască. O alta îşi amintea de lupta de pe râu şi se întreba dacă nu cumva era trimis din nou să păzească flancul stâng. De ce eu? întrebă el, înclinând capul într-o parte. De ce nu unchiul meu? De ce nu Ser Addam sau Ser Flement ori Lordul Serrett? De ce nu altcineva… mai înalt decât mine?

Lordul Tywin se ridică brusc.

— Tu eşti fiul meu.

Atunci îşi dădu seama. Ai renunţat la el pentru că-l crezi pierdut, se gândi el. Ticălosule, îţi închipui că Jaime e ca şi mort, aşa că eu sunt tot ce ţi-a mai rămas. Tyrion ar fi vrut să-l pălmuiască, să-l scuipe între ochi, să-şi tragă pumnalul şi să-i scoată inima din piept ca să vadă dacă era din aur masiv, cum se vorbea prin târg. Totuşi, rămase locului, tăcut şi neclintit.

Ţăndările cupei sparte scrâşniră sub călcâiele tatălui său pe când Lordul Tywin traversă încăperea.

— Încă ceva, rosti el de la uşă. Nu-ţi duci târfa cu tine la curte.

Tyrion rămase singur în sala de mese multă vreme după ce tatăl său plecă. În cele din urmă, urcă treptele spre încăperea comodă de sub clopotniţă. Tavanul era jos, dar asta nu era o problemă pentru un pitic. De la fereastră putea vedea spânzurătoarea pe care o ridicase în curte tatăl său. Trupul hangiţei se răsucea încet în frânghie, ori de câte ori bătea vântul nopţii. Carnea i se subţiase şi se zdrenţuise, la fel ca speranţele Lannisterilor.

Shae murmură adormită şi se întoarse spre el când se aşeză pe marginea patului. El îşi strecură mâna sub pătură şi-i cuprinse sânul moale, iar ea deschise ochii.

— Stăpâne, zise ea cu un zâmbet leneş.

Când îi simţi sfârcul întărindu-se, Tyrion o sărută.

— Am de gând să te duc cu mine la Debarcaderul Regelui, dulceaţă, şopti el.